Şi avea el un cuvânt. Dragoste, numea el asta. Dar eram de mult obişnuită cu cuvintele. Ştiam că acest cuvânt era ca şi celelalte: doar un fel de a umple un gol; ca atunci când vine timpul să n-ai nevoie de un cuvânt nici pentru asta, cum n-ai nevoie pentru mândrie sau frică. Cash n-avea nevoie să mi-l spună şi nici eu lui, şi mi ziceam, Las’ să-l folosească Anse, dacă doreşte. Aşa că era Anse ori dragoste; dragoste ori Anse: totuna.

Asta gândeam chiar când eram culcată lângă el, în întuneric şi Cash adormit în leagănul la care puteam ajunge cu mâna. Mă

gândeam că, de s-ar întâmpla să se deştepte şi să plângă, o să-l alăptez, desigur. Anse ori dragoste: tot aia-i. Singurătatea mea fusese violată şi-apoi se rotunjise din nou, prin însăşi violarea: timp, Anse, dragoste, cum vrei s-o iei, în afara cercului.

Apoi am aflat că îl am pe Darl. La început, nu-mi venea să cred.

Apoi am crezut că am să-l ucid pe Anse.

Era ca şi cum m-ar fi păcălit, ascuns înăuntrul unui cuvânt, ca după un paravan de hârtie şi m-ar fi lovit pe la spate, prin el. Dar mai târziu mi-am dat seama că mă păcăliseră cuvinte mai vechi decât Anse ori dragoste şi că acelaşi cuvânt îl păcălise şi pe Anse şi că răzbunarea mea va fi aceea că el niciodată nu va şti că mă

răzbun. Şi când Darl s-a născut, i-am cerut lui Anse să-mi promită

că are să mă ducă înapoi, la Jefferson, după ce-o să mor, fiindcă

înţelesesem că tata avusese dreptate, chiar atunci când nu putea să-şi dea seama că are dreptate, mai mult decât aş fi putut şti eu că

greşisem.

„Prostii”, a zis Anse, „că doară n-om pune punct la prăsit numa’

după doi.”

Apoi el n-a ştiut că murise. Uneori stăteam întinsă, lângă el, în întuneric, ascultând pământul care era acum din sângele şi din carnea mea şi gândeam: Anse. De ce Anse. De ce eşti tu Anse. Îi gândeam numele, până ce, după o vreme, eram în stare să văd cuvântul ca o formă, ca un vas şi să-l urmăresc pe el cum se topeşte, plutind în el ca melasa rece curgând din întuneric în vas, până ce vasul era plin şi nemişcat, o forma sugestivă, cu totul lipsită de viaţă, ca un cadru gol de uşă; şi apoi aflam că uitasem numele vasului. Gândeam: forma trupului meu, unde mă simţisem virgină, are forma unui şi nu puteam să gândesc Anse, nu puteam să-mi amintesc Anse. Asta nu pentru că nu mă mai puteam gândi ca ne-virgină, fiindcă eu eram acum trei. Şi când gândeam Cash şi Darl, în felul acesta, până ce numele lor mureau şi se solidificau într-o formă şi apoi se destrămau, ziceam, Perfect.

Totuna-i. Totuna-i cum li se spune.

Iar când Cora Tull îmi spunea că nu sunt o mamă adevărată, mă

gândeam cum umblă cuvintele drept în sus, într-un şir subţire, iute şi nevătămător, şi cât de cumplit umblă fapta de-a lungul pământului, agăţându-se de el, încât, de la o vreme, cele două linii ajung prea departe una de alta, ca un singur om să le mai poată

cuprinde; şi că păcat şi dragoste şi frică sunt numai sunete pe care cei ce niciodată n-au păcătuit nici n-au iubit nici nu s-au temut le au, pentru ceea ce n-au avut niciodată şi nu pot să aibă, până ce nu uită cuvintele. Cum e Cora care niciodată nu s-a priceput nici măcar să gătească.

Ea-mi spunea ce datoram eu copiilor mei şi lui Anse şi lui Dumnezeu. Lui Anse i-am dat copiii. Nu eu i-am cerut. Nici măcar nu i-am cerut ceea ce ar fi putut să-mi dea: ne-Anse. Asta era datoria mea faţă de el, să nu cer asta şi datoria aceasta mi-am împlinit-o. Eu eram eu; l-am lăsat pe el să fie forma şi ecoul cuvântului său. Ceea ce era mai mult decât ceruse el, fiindcă n-ar fi putut să ceară aceasta şi să fie Anse, tratându-se pe sine cu un cuvânt. După aceea el a murit. N-a ştiut că murise. Stăteam

culcată, lângă el, în întuneric, ascultând pământul întunecat cum vorbeşte de dragostea lui Dumnezeu şi de frumuseţea Lui şi de păcatul Lui, ascultând neglăsuirea întunecată în care cuvintele sunt fapte şi celelalte cuvinte care nu sunt fapte, care sunt doar nişte goluri în lipsurile oamenilor, coborând ca ţipetele gâştelor din întunecimea sălbatică, din groaznicele nopţi de odinioară, bâjbâind printre întâmplări ca orfanii cărora li se-arată într-o mulţime două

chipuri şi li se spune, Acesta este tatăl tău, mama ta.

Credeam că am aflat acest lucru. Credeam că raţiunea era datoria faţă de cei vii, faţă de sângele cel cumplit, sângele amar şi roşu, clocotitor prin venele pământului.

Mă gândeam la păcat cum mă gândeam la hainele pe care amândoi le purtam în ochii lumii, la precauţia necesară, fiindcă el era el şi eu eram eu: păcat, cu atât mai desăvârşit şi cumplit, cu cât el era instrumentul lăsat de Dumnezeu, cel care crease păcatul, pentru a sfinţi acest păcat pe care El îl crease. În timp ce-l aşteptam în pădure, aşteptându-l înainte ca el să mă vadă, îl gândeam îmbrăcat în păcat. Mă gândeam că şi el mă gândeşte pe mine îmbrăcată în păcat, el, cel mai frumos dintre noi doi, fiindcă

veşmântul pe care-l dăduse pe păcat era sfinţit. Gândeam păcatul ca pe nişte veşminte pe care le vom înlătura, pentru a sili sângele cel cumplit să prindă forma ecoului uitat al cuvântului mort, sus, undeva în văzduh. Apoi mă culcam cu Anse – dar nu l-am minţit: l-am refuzat numai, aşa cum le-am refuzat lui Cash şi lui Darl sânul, când le venise vremea – ascultând pământul întunecat, zicându-şi zicerea nezisă.

N-am ascuns nimic. Am încercat să nu amăgesc pe nimeni. Nu mi-ar fi păsat. Am luat numai precauţiile pe care el le gândea necesare, de dragul lui, nu pentru siguranţa mea, ci doar aşa, cum purtam hainele în ochii lumii. Şi gândeam, atunci când Cora îmi vorbea, cum cuvintele atât de moarte, în timp, parc-au să-şi piardă

până şi semnificaţia sunetului mort.

Apoi s-a isprăvit. S-a isprăvit, în sensul că el a plecat şi eu am ştiut că chiar de l-aş mai vedea, niciodată n-o să-l mai văd venind iute şi pe ascuns, la mine, în pădure, îmbrăcat în păcat ca-ntr-o

pelerină de cavaler, abia mai ţinându-se pe-un umăr de graba sosirii lui tăinuite.

Dar pentru mine nu se terminase. Vreau să spun, nu se terminase în sensul începutului şi al sfârşitului, fiindcă pentru mine, atunci, nu era nici început şi nici sfârşit pentru nimic. Ba chiar l-am ţinut pe Anse departe, în continuare, nu pentru că aş fi socotit că se înfrânează, ci ca şi cum nimic altceva nu fusese vreodată. Copiii mei erau numai ai mei, ai sângelui sălbatic clocotind în venele pământului, ai mei şi a tot ce trăieşte; ai nimănui şi-ai tuturor.

Atunci am simţit că îl am pe Jewel. Când m-am trezit şi mi-am adus aminte să descopăr acest lucru, îl aveam în mine de două

luni.

Tata spunea că raţiunea existenţei este să te pregătească pentru moarte. Am ştiut în cele din urmă ce voia să spună şi că n-ar fi putut să ştie ce voia să spună el însuşi, fiindcă un bărbat nu poate şti, la urma urmelor, nimic despre punerea în ordine a casei. Şi aşa, am făcut ordine în casa mea. Cu Jewel – zăceam sub lampă, săltându-mi capul, uitându-mă cum îl înfaşă şi îl coase, înainte ca el să fi început să respire – sângele sălbatic a ţâşnit clocotind afară

din mine şi cu asta sunetul lui a încetat. Apoi a fost numai laptele, cald şi liniştit şi eu culcată şi liniştită, în tăcerea molcomă, pregătindu-mă să-mi fac ordine în casă.

I-am dăruit-o lui Anse pe Dewey Dell, ca să-l anihilez pe Jewel.

Apoi i l-am dăruit pe Vardaman, ca să înlocuiesc copilul de care îl jefuisem. Şi-acum el are trei copii care sunt ai lui şi nu ai mei. Şi-atunci m-am putut pregăti de moarte.

Într-o zi am discutat cu Cora. Ea s-a rugat pentru mine, fiindcă

mă credea oarbă la păcat, dorea ca şi eu să îngenunchez şi să mă

rog, fiindcă pentru lumea în ochii căreia păcatul este doar o chestiune de cuvinte, izbăvirea, de asemenea, nu este nimic altceva decât cuvinte.

Whitfield

Când mi-au spus că-i pe moarte, întreaga noapte aceea m-am luptat cu Satana şi am ieşit biruitor. Mi s-a dezvăluit grozăvia păcatului meu; am văzut, în sfârşit, adevărata lumină, şi am căzut în genunchi şi m-am mărturisit lui Dumnezeu şi i-am cerut să-mi arate calea şi El mi-a arătat-o. „Ridică-te”, a zis El; „du-te la casa aceea în care ai aşezat minciuna vie, printre acei oameni prin care ai călcat în picioare Cuvântul meu; mărturiseşte-ţi păcatul cu glas mare, ca toţi să-l auză. Ei toţi, bărbatul pe care l-ai înşelat să te ierte, ci nu Eu.” Şi m-am dus. Am auzit că podul lui Tull a fost luat de ape; am zis „Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, atotputernic legiuitor a toate”, fiindcă prin acele primejdii şi greutăţi pe care va trebui să le birui am văzut că El nu mă părăsise; că primirea din nou în sfântă pacea şi dragostea sa va fi mai dulce prin aceasta.

„Ajută-mă numai să nu pier, înainte de a fi cerut iertare de la bărbatul pe care l-am prădat”, mă rugam; „ajută-mă să n-ajung prea târziu; fă ca mărturisirea călcării legii, săvârşită de mine şi de ea să nu vină de pe buzele ei, în loc de ale mele. Ea a jurat atunci că nicicând nu va spune, dar veşnicia e un lucru înfricoşat când trebuie s-o-nfrunţi: nu m-am luptat eu, oare, piept la piept cu Satana? fă să nu apese pe sufletul meu şi păcatul jurământului ei încălcat. Fă ca apele mâniei tale fără de margini să nu mă

înconjure, până ce nu-mi deschid sufletul dinaintea celor pe care i-am făcut de ocară.”

Şi mâna lui a fost aceea care m-a purtat fără vătămare peste viitură, carea m-a ocrotit de vrăjmăşiile apelor. Calul meu era înfricoşat foarte şi chiar inima-mi se-mpuţinase când buştenii şi copacii dezrădăcinaţi se năpusteau asupra nimicniciei mele. Dar nu şi sufletu-mi: iară şi iară le-am văzut îndepărtate din calea-mi tocmai în ultima clipă şi mi-am înălţat glasul deasupra vuietului viiturii: „Slavă ţie, atotputernice Doamne şi Stăpân, acesta-i semn

că-mi voi putea izbăvi sufletul şi iarăşi voi fi primit întru dragostea ta cea fără de moarte.”

Am ştiut atunci că iertarea mi se dăduse. Viitura, primejdia, în urmă, şi cum călăream din nou peste pământul tare şi Muntele Măslinilor era tot mai aproape de mine şi mi-am gândit cuvintele de care să mă slujesc. Am să intru-n casă: am s-o opresc, înainte ca ea să fi vorbit; am să-i zic bărbatului ei: „Anse, am păcătuit. Fă

cu mine ce vei voi.”

Şi a fost ca şi cum aş fi făcut-o. Sufletu-mi se simţea mai slobod, mai în pace decât fusese ani de-a rândul; mi se şi părea de-acum că am ajuns pe tărâmul păcii netulburate, în timp ce călăream mai departe. De fiecare parte vedeam mâna Lui; în inima-mi îi auzeam glasul: „Fii tare. Cu tine sunt.”

Apoi am ajuns în dreptul lui Tull. Fata lui cea mai mică a ieşit şi m-a strigat, pe când treceam. Mi-a spus că murise.

Am păcătuit, o, Doamne. Tu eşti acela carele ştii cât de adâncă

este căinţa mea, precum şi setea mea de îndreptare. Dar El este milostiv; El îmi va primi, în locul faptei, dorinţa de-ndreptare, carele ştia că atunci când gândisem cuvintele mărturisirii mele, lui Anse i le adresasem, chiar dacă el nu era acolo. El fusese acela carele, în nesfârşita Sa înţelepciune, a oprit povestirea de pe buzele ei murinde, în timp ce zăcea înconjurată de cei ce o iubiseră şi se încrezuseră în ea; pentru mine, încercarea prin apa pe care am trecut-o cu bine, prin tăria mâinii Sale. Slavă Ţie, întru dragostea Ta atotputernică şi neţărmurită; O, Slavă.

Am intrat în casa întristării, în lăcaşul umil unde zăcea o altă