Erea băiatu-ăla. Am zis „Hei, bagă de seamă; mai bine te-ai prinde de mâna mea”, şi el a aşteptat şi s-a prins de mine. Al naibii să fiu, dacă nu erea de parcă el s-ar fi-ntors să mă ia: de parcă el zicea, „Ei, n-o să păţi nimica”. De parcă zicea de-un loc fain de tot, unde Crăciunu a venit a doua oară cu Thanksgiving 3 şi ţine iarna toată şi primăvara şi vara şi numa’ să stau io cu el, şi-o să-mi fie şi mie bine.
Când m-am uitat îndărăt, la catâru meu, erea de parc-ar fi fost unu din ocheanele alea după la noi şi mă uitam la el cum stătea acolo şi vedeam tot pământu-ntins larg şi casa mea, ridicată cu sudoarea frunţii, din el, de parcă, cu cât sudoarea erea mai multă, cu-atât mai întins pământu; mai multă sudoarea, mai solidă casa, fiindcă trebuie casă solidă pentru Cora, ca s-o ţin locului pe Cora, ca pe-o cană cu lapte, la izvor; musai să ai o cană solidă, ori îţi trebuie un izvor bogat, aşa că, dacă ai un izvor mare, tocma-atunci îţi vine să ai căni solide, bine făcute, fiindcă-i laptele tău, acru ori nu, fiindcă mai degrabă să ai lapte de să se-acrească, decât să ai lapte de să nu se acrească, că doar om eşti.
Şi el se ţinea de mâna mea, mâna lui fierbinte, aşa, şi-ncrezătoare, că-mi venea să-i zic: Io-te-ncoa. Vezi catâru-ăla de dincolo? El n-a avut nicicând v’o treabă p-aici, aşa că n-a venit
încoa, fiindcă nu-i nimic alta decât un catâr. Fiindcă un om în toată firea vede uneori că copiii are mai multă minte ca el. Da nu-i place să le-o recunoască, pân-ce le dă barba. După ce le creşte barba, prea-s ocupaţi, fiindcă ei nu prea ştie dacă vreodată o să
mai dea pe-acolo, pe unde erea cu minte-ntreagă, înainte de să se-mpăroşeze, aşa că nu te sinchiseşti să recunoşti că lucru’, acelaşi pentru care-ţi bat capu şi ţie, nu merită deloc osteneală când vezi că-şi bate alţii capu cu el.
După aceea am ajuns şi-am stat acolo, şi ne-am uitat cum Cash întoarce căruţa. I-am urmărit cum mâna-n josu drumului, într-acolo unde urma se ştergea-n vale. După câteva clipe, căruţa nu s-a mai văzut.
„Mai bine ne-am lăsa devale, spre vad şi-am fi gata să le sărim într-ajutor”, am zis.
„I-am dat cuvântu”, a zis Anse. „Pentru mine-i sfânt. Ştiu că nu eşti de părere, da ea te-o binecuvânta-n ceruri.”
„Bine, lasă, ei trebuie să termine de ocolit câmpu pân’ să poată-nfrunta apa”, am zis. „Haidem”.
„Întorsu ăsta-napoi”, a zis el. „Nu-ţi merge bine când te-ntorci
’napoi.”
Stătea acolo, în picioare, cocârjat, posomorât, uitându-se la drumu pustiu de dincolo de podu care se scutura şi se legăna. Şi fata aia tot la fel, cu coşu cu merinde pe-un braţ şi pachetu ăla sub ălălalt. Se duce doar la oraş. Hotărâtă la chestia asta. Ei ar înfrunta şi focu şi pământu şi apa şi totu numa să mănânce-un sac cu banane. „Trebuia să mai zăboviţi o zi”, am zis. „Ar mai fi scăzut ceva până dimineaţă. Poate că la noapte nu mai plouă. Şi mai sus nu se poate urca.”
„I-am făgăduit”, a zis el. „Se bazează pe asta.”
Darl
În faţa noastră curge şuvoiul întunecat şi gros. Ne vorbeşte întrun murmur ajuns fără-ntrerupere şi fără sfârşit, întinderea galbenă, cumplit boţită de vârtejuri trecătoare care-o străbat pentru o clipă, tăcute, de scurtă durată şi ameninţătoare, de parcă, exact sub luciul apei, ceva nemăsurat şi viu s-ar fi trezit dintr-o uşoară piroteală şi, după o clipă de leneşă vioiciune, ar fi aţipit iar.
Clipoceşte şi murmură printre spiţe şi printre genunchii catârilor, galbenă, presărată cu tot felul de rămăşiţe şi cu zdrenţe murdare şi vâscoase de spumă, de parcă ar fi asudat, acoperindu-se de spume, ca un cal alergat. Prin lăstăriş trece ca un sunet tânguitor, meditativ; stuful şi puieţii nebătuţi de vânt se apleacă în ea ca sub o uşoară adiere, unduind fără umbre, ca atârnate cu fire nevăzute de crengile de deasupra. Pe faţa ei fără odihnă – copaci, stufăriş, ierburi agăţătoare – dezrădăcinaţi, smulşi din pământ, nălucind deasupra unei scene de nesfârşită şi totuşi mărginită pustiire, plină
de glasurile apei celei pustii şi posomorâte.
Cash şi cu mine stăm în căruţă; Jewel îşi ţine calul din vale de roata din spate. Calul tremură, bolovănindu-şi ochii sălbatici şi albaştri ca de copil pe capul lui rozaliu, şi răsuflă horcăit, de parcă
ar geme. El stă drept, cumpănit în şa, se uită liniştit şi mereu şi iute când încolo, când încoace, chipul calm, uşor palid, atent. Şi obrazul lui Cash are un aer grav; ne uităm unul la altul cu priviri lungi, întrebătoare, priviri care se cufundă nestânjenite prin ochii celuilalt în acel loc al tainei celei de pe urmă unde, pentru o clipă, Cash şi cu Darl se ghemuiesc perfect şi cu totul în spaimele şi presimţirile din vremuri de demult, pânditori şi în taină şi fără
ruşine. Când vorbim, glasurile noastre se arată liniştite, aşezate.
„Cred că încă ţinem drumu.”
„Tull s-a apucat de-a tăiat ăi doi stejari albi. Am auzit povestindu-se că, în vremea de demult, când venea apele, oamenii
însemna vadurile cu copaci.”
„Cred c-a făcut-o acu doi ani, când venea aci, devale, la tăiat.
Cred că nici nu i-a dat prin cap că cineva o să mai folosească
vadu’ iară.”
„Cred că nu. Da atunci trebuie c-a fost. A scos mult lemn de-aici, cu asta se zice că şi-a achitat ipoteca aia.” „Da. Da, aşa cred.
Cred că Vernon a fost în stare de-aşa ceva.”
„Aşa a fost. La oamenii care taie buşteni în ţinutu ăsta le trebuie o fermă a naibii de bună ca să-şi ţină gateru. Ori o prăvălie. Da cred că Vernon a fost în stare.”
„Aşa cred. E-o figură.”
„Vernon, da. Trebui’ că încă-l ţinem. N-ar fi scos niciodat’
lemnul ăla de-aici, de n-ar fi curăţat drumu-ăl vechi. Cred că
suntem încă pe el.” Se uită liniştit în jur, la poziţia copacilor, aplecându-se în fel şi chip, privind înapoi, de-a lungul drumului ascuns, nesigur însemnat, sus, în văzduh, de poziţia copacilor ciuntiţi ori doborâţi, ca şi cum drumul s-ar fi înmuiat până ce s-a desprins de pământ şi a plutit în sus, ca să lase în iluzoria lui dâră, ca un monument al pustiirii, şi mai adâncă decât cea de deasupra, unde ne aflăm noi, acum, discutând liniştit despre felul grijuliu al oamenilor de demult şi despre vechi lucruri neînsemnate. Jewel se uită la el, apoi la mine, apoi privirea i se mută în acea liniştită, statornică cercetare a locurilor şi calul tremură liniştit şi fără
întrerupere între genunchii lui.
„Ar putea s-o ia-ncet înainte şi să-l dibuie, cumva”, zic.
„Păi, da”, zice Cash, fără să mă privească. Stă din profil, cum se uită drept înainte, unde Jewel a şi trecut.
„N-are cum să piardă râu’”, zic. „N-are cum să-l piardă, cum îl vede la cin’jde iarzi în faţa lui.”
Cash nu se uită la mine, faţa i-e din profil. „Măcar de-aş fi bănuit, puteam să vin devale, săptămâna trecută, să cercetez locu.”
„Atunci podu era-n picioare”, zic. El nu se uită la mine.
„Whitfield a trecut călare.”
