atâta le-a fost. Am priceput că şi calu fusese târât de pe vad şi cu calu ăla, sălbaticii, de se-neca şi căruţa aia şi lada aia slăbită din strânsoare s-arăta să iasă rău de tot şi-am şi fost acolo, cu apa pân’

la genunchi şi-am răcnit la Anse, în spatele meu: „Vezi acu ce-ai făcut? Vezi acu ce-ai făcut?”

Calu apare din nou. O luase către mal de-acu, aruncându-şi capu-n sus şi-atunci l-am văzut pe unu din ei că se ţine de şa, pe partea din vale, aşa c-am început s-alerg în lungu malului, cercând să dau cu ochii de Cash de nu putea să-noate şi răcneam la Jewel, unde Cash era ca un nebunu dracului, tot aşa de păcătos ca băiatu-ăla de era pe mal, mai la vale, răcnind încă la Darl.

Aşa c-am intrat în apă, aşa fel, ca să mă pot sprijini cumva de nămol, când l-am văzut pe Jewel. Erea pân’ la brâu în apă, de unde-am priceput că-n orice caz e pe vad, împotrivindu-se cu greu curentului şi-atunci văz frânghia şi-atunci văz apa cum se-nalţă

unde ţinea el căruţa oprită, drept din jos de vad.

Cash erea ăl de se ţinea de cal când a venit sus, pe mal, împroşcând şi lunecând pe genunchi, gemând şi tânguindu-se de parcă erea om. Când ajunge la el, tocma zvârlea, cotorosindu-se de

Cash care s-apucase de şa. Faţa i s-a-ntors o clipă când a lunecat iar în apă. Erea cenuşie, ochii închişi şi-o dâră lungă de noroi pe obraz. Apoi s-a lăsat moale şi s-a răsturnat în apă. Părea întocmai ca o boccea de haine vechi, clătinându-se-ncolo şi-ncoa, la mal.

Părea că, aşa cum zăcea colo-n apă, cu faţa-n jos, legănându-se uşurel încoace şi-ncolo, că se uită la ceva pe fundu apei.

Am văzut apoi cum frânghia despică apa şi dispare şi-am simţit greutatea căruţei, cumva izbind şi trăgând leneş parcă, parcă fără

chef şi frânghia aia despicând apa şi dispărând grea ca un drug de fier. Am auzit apa sfârâind pe ea de parc-ar fi fost înroşită-n foc.

De parc-ar fi fost un drug de fier înfipt drept în fundu apei şi noi ţineam de capătu lui şi căruţa lenevea încoace şi-ncolo, cumva îmbrâncindu-ne şi împungându-ne, de parc-ar fi venit pe furiş şi s-ar fi oprit în spatele nostru, leneşă, de parcă nu prea avusese ea chef când îşi pusese asta-n cap. Şi-apoi, ca o ghiulea, a trecut pe lângă noi, umflat ca un balon: una dintre ghiulelele alea tărcate de-ale lui Lon Quick. S-a izbit de frânghie ca de-un drug de fier şi-apoi în lături şi s-a dus şi noi am tot pândit frânghia aia care se lăsa-n unghi, în apă. O pândeam.

Darl

Cash zace la pământ, întins pe spate, capul înălţat pe o haină

făcută sul. Ochii i-s închişi, obrazul cenuşiu, părul lipit, lins şi năclăit pe frunte, de parcă ar fi dat cu pensula. Carnea obrazului arată scursă de pe oasele orbitelor, nasului, gingiilor, ca şi cum apa ar fi înmuiat trăinicia care ţinuse pielea întinsă la locul ei; cele două şiruri de dinţi înfipţi în gingiile gălbii sunt uşor despărţite, ca şi cum ar râde fără glas. Zace, subţire ca aracul, în hainele ude, o băltoacă de vărsătură în dreptul capului şi-un fir întinzându-se din colţul gurii, pe obraz în jos, fiindcă n-a putut să-şi întoarcă repede capul ori să-l salte cât trebuia, până când Dewey Dell se-apleacă

şi-l şterge cu poala rochiei.

Jewel se apropie. Ţine-n mână rindeaua. „Vernon to’ma a găsit vinclu’”, zice el. Se uită-n jos, la Cash, apa picură de pe el. „N-a scos încă nicio vorbă?”

„Avea fierăstrău’ şi ciocanu’ şi sfoara de trasat şi rigla gradată”, zic. „Ştiu sigur.”

Jewel pune jos vinclul. Taica-l urmăreşte. „Nu poa’ să fie prea departe”, zice el. „S-a dus la fund dimpreună. Dac-a egzistat om mai făr’ de noroc.”

Jewel nu se uită la taica. „Mai bine l-ai chema-napoi, aci, pe Vardaman”, zice el. Se uită la Cash. Apoi se-ntoarce şi se-ndepărtează. „Fă-l să vorbească de-ndată ce poate”, zice el, „aşa, ca să ne spuie ce mai avea.” Ne întoarcem la râu. Căruţa e târâtă

de-a binelea, roţile înţepenite cu grijă: toţi am dat ajutor; e ca şi cum, în alcătuirea prăpădită, familiară a căruţei dăinuie, oarecum ascunsă şi totuşi simţită, puterea aceea care ucisese catârii ce-o trăseseră cu nici o oră-nainte, peste marginea viiturii. Pe fundul căruţii ea zace adânc, scândurile lungi şi galbene cu lustrul pierdut de udătură şi totuşi, încă galbene, ca aurul văzut prin apă, afară de două dâre lungi de noroi. Trecem de ea şi ne ducem spre mal.

Un capăt al funiei e strâns legat de un copac. La mal, până la genunchi în apă, Vardaman îl urmăreşte încordat pe Vernon. S-a oprit din urlat şi-i ud până la subţiori. Vernon, la celălalt capăt al funiei, băgat până la umăr în apă, se uită-ndărăt, la Vardaman. „Şi mai ’napoi”, zice el. „Dă-te-napoi, lângă copac, şi ţine de funie, să

nu scape.”

Vardaman se trage-napoi, în lungul funiei, spre copac, călcând orbeşte, cu ochii la Vernon. Când ne vede, se uită iar la Vernon, cu aceeaşi atenţie încordată.

„Am dat şi de ciocan”, zice Vernon. „Pân-acu trebuia să fi dat şi de sfoara de trasat. O fi luat-o apa.”

„A luat-o de tot”, zice Jewel. „Nu mai dăm de ea. Da ferestău’, oricum, tre’ găsit.”

„Cred şi io”, zice Vernon. Se uită la apă. „Şi sfoara aia de trasat.

Altceva ce mai avea?”

„Încă n-a vorbit”, zice Jewel, intrând în apă. Se uită-ndărăt, la mine. „Tu-ntoarce-te şi vezi de-l trezeşte, să vorbească”, zice el.

„E taica acolo”, zic. Mă iau după Jewel, în apă, de-a lungul funiei. O simt vie în mână, curbată un pic şi zbârnâind ca un arc.

Vernon mă urmăreşte din ochi.

„Mai bin’ te-ai duce”, zice el. „Mai bin’ să fii acolo.” „Stai, să

vedem ce mai putem găsi, înainte s-o ia la vale”, zic.

Ne ţinem de funie, curentul se încolăceşte pe după umerii noştri.

Dar sub această mincinoasă bunăvoinţă, adevărata lui putere se lasă leneşă peste noi. Nu crezusem că apa, în iulie, poate fi atât de rece. Parcă mâini nevăzute ţi-ar modela şi scrijela oasele. Vernon se uită încă înapoi, spre mal.

„Crezi c-o să ne ţină pe toţi?” zice el. Ne uităm şi noi înapoi, urmărind linia ţeapănă a funiei cum se ridică din apă către copac şi Vardaman, ciucit pe jumătate lângă ea, privindu-ne atent. „Numa’

de n-ar fugi catâru meu acas’”, zice Vernon.

„Haida”, zice Jewel. „Hai să-ncercăm aci.”

Ne cufundăm pe rând, ţinându-ne de funie, agăţaţi unul de altul, în vreme ce zidul rece al apei suge, de sub tălpile noastre, înclinat, înapoi şi-n sus, noroiul, iar noi, atârnaţi, bâjbâim pe fundul rece al

apei. Nici măcar noroiul nu-i liniştit. Are în el ceva rece, rătăcitor, de parcă şi pământul de sub noi s-ar afla în mişcare. Mâinile noastre întinse se caută şi se ating şi ne mişcăm cu băgare de seamă, ţinându-ne de funie; sau, în picioare, pe rând, pândim vârtejul, acolo unde, pe rând, fiecare bâjbâie sub pânza lichidă.

Taica a coborât pe mal şi ne urmăreşte.

Vernon iese din apă, şiroind şi răsuflând anevoie printre buzele ţuguiate care-i întind pielea obrazului. Gura i-e vânătă ca un covrig de cauciuc vechi. Are-n mână rigla gradată.

„Ce-o să se mai bucure”, zic. „E nouă-nouţă. De-abia a cumpărat-o, luna trecută, după catalog.”

„Măcar de-am şti sigur ce al’ceva”, zice Vernon, uitându-se peste umăr, apoi întorcându-se, ca să poată privi unde dispăruse Jewel. „Nu s-a dat la fund ’naintea mea?” zice Vernon.

„Nu ştiu”, zic. „Parcă. Da. Da, da.”

Pândim pânza groasă şi unduitoare a apei cum izvorăşte în spirale largi, din noi.

„Smuceşte niţel de frânghie”, zice Vernon.

„E la capătu dinspre tine”, zic.

„Da nu-i nime la capătu dinspre mine”, zice el.

„Trage de ea”, zic. Însă el o şi făcuse, ţinând celălalt capăt deasupra apei; şi-atunci îl vedem pe Jewel. E cam la zece iarzi; se apropie, răsuflând anevoie şi se uită la noi şi-şi azvârle părul lui lung pe spate, cu o smucitură a capului, apoi se uită către mal; îl vedem cum îşi umple plămânii.

„Jewel”, zice Vernon, nu tare, dar glasul i se duce, plin şi limpede, peste apă, poruncitor dar plin de grijă. „Tre’ să fie mai încoace-n urmă. Mai bine hai ’napoi.” Jewel se cufundă iar. Noi stăm acolo, sprijinind apa cu spatele, pândind apa unde a dispărut, ţinând între noi funia moale, ca doi oameni care ar ţine, între ei, atârnat, muştiucul unui furtun de incendiu, aşteptând să vină apa.