„Ia te uită, Jewel”, zice Darl. Jewel, călare, de parcă amândoi ar fi făcuţi din lemn, se uită ţintă-nainte.
Cred în Dumnezeu, Dumnezeu. Dumnezeu, cred în Dumnezeu.
Tull
După ce-au trecut, am deshămat catâru de la plug şi-am strâns lanţurile şi m-am luat după ei. Şedeau în căruţă, la capătu digului.
Anse stătea acolo şi se uita la pod, unde fusese prăvălit în râu, din el nu se mai vedeau decât ăle două capete. Se uita la ele, de parcă
toată vremea fusese încredinţat că lumea-l minţise cum că l-ar fi luat apa, da şi ca şi cum ar fi nădăjduit mereu că aşa e, îl luase. Se uita cu un soi de uimire încântată, stând în căruţă, cu pantalonii lui de duminică şi molfăind. Şi semănând cu un cal neţesălat, frumos împodobit: ştiu şi io.
Băiatu se uita încordat la pod, cât se mai vedea de sub apă şi buşteni şi altele erau purtate de apă pe deasupra lui şi el se tot smucea şi tremura, de parcă totu-avea să se ducă naibii, din clipă-n clipă, cu ochii mari urmărea el asta, ca la circ. Şi fata aia tot aşa.
Când am ajuns la ei, ea s-a uitat la mine apăsat, ochii parcă-i striga şi mă străpungea, de parc-aş fi avut de gând s-o ating. Dup-aia s-a uitat din nou la Anse şi după aia din nou, îndărăt, la apă.
Ajunsese aproape de coama digului, pe amândouă părţile, pământu nu se mai vedea, afară doar de limba pe care urcam noi la pod şi dacă n-ai fi ştiut dinainte cum arată drumu şi podu, n-ai fi putut spune unde-i râu şi unde-i pământu. Era acum doar o învâltorare galbenă şi digu părea nu mai lat ca o muchie de cuţit, cu noi, stând în căruţă şi pe cal şi pe catâr.
Darl se uita la mine, apoi Cash s-a întors şi s-a uitat cu acea uitătură a lui, ca atunci când căta să vadă dacă scândurile or s-o cuprindă, în noaptea aia, de parcă le-ar fi măsurat în sinea lui, necerându-ţi să-ţi spui părerea şi nelăsând să se vază nici măcar că
te-ascultă dacă-i spui ceva, dar auzind cum trebuie. Jewel nu se clintise. Stătea pe cal, cam aplecat în faţă, cu aceeaşi uitătură ca şi ieri, când el şi cu Darl trecuse prin dreptu casii mele, întorcându-se s-o ia.
„De-ar fi fost mai ridicat fundu, puteam să-l trecem” zice Anse.
„Puteam trece cu căruţa de-a dreptu.”
Uneori un buştean era împins în învolburarea aceea şi plutea mai departe, rostogolindu-se şi învârtindu-se şi noi îl urmăream cum se duce către locu unde fusese vadu. Acolo plutea mai domol şi se rotea şi se punea de-a curmezişu şi, pentru o clipă, ieşea din apă şi aşa puteai şti unde-a fost vadu.
„Da asta nu dovedeşte nimica”, zic. „Poa’ să fie-o limbă de nisip mişcător.” Urmărim buşteanu. Apoi fata se uită din nou la mine.
„Domnu’ Whitfield l-a trecut”, zice ea.
„Călare”, zic. „Şi asta acu trei zile. De-atunci s-a-nălţat cu trei picioare.”
„De erea podu deasupra”, zice Anse.
Buşteanul zvâcneşte-n sus şi se duce mai departe. E o amestecătură de crăci şi spumă şi se aude apa.
„Da-i dedesubt”, zice Anse.
Cash zice: „Dacă umbli cu băgare de seamă, poa’ să treci dincolo, pe scânduri şi pe bârne.”
„Da nu poa’ să cari nimica”, zic. „În clipa-n care pune careva picioru pe şandramaua asta, se duce de tot. Tu ce zici, Darl?”
El se uită la mine. Nu zice nimic. Se uită doar la mine, cu ochii ăia ai lui, ciudaţii, de care tot vorbeşte lumea. Mereu am zis că nu contează atât ce-a făcut ori a zis ori altceva, cât cum se uită. E ca şi cum ar intra în tine, cine ştie cum. De parcă, într-un fel, te-ai uita la tine însuţi şi la faptele tale, prin ochii lui. Apoi o simt pe fata aia urmărindu-mă, de parc-aş avea de gând să pun mâna pe ea.
Îi spune ceva lui Anse. „…Domnu’ Whitfield…”, zice ea.
„Îi dau cuvântu de l-am dat în faţa Domnului”, zice Anse.
„Consider că nu-i cazu să ne făcem griji.”
Dar încă nu-şi porneşte catârii. Noi stăm acolo, deasupra apei.
Un alt buştean ţâşneşte din îngrămădeală şi se duce mai departe; îl urmărim cum se poticneşte şi se roteşte încet, în locu unde-a fost vadu. Apoi se duce mai departe.
„Poate că la noapte o să-nceapă să scadă”, zic. „Ce-o să fie de mai zăboveşti o zi.”
Jewel se răsuceşte pe cal. Până adineaurea nu s-a clintit, acu se-ntoarce şi se uită la mine. Obrazu parcă i-e verde, dup-aceea se face roşu, dup-aceea din nou verde. „Car’te d-acilea, înghiţi-te-ar iadu şi vezi-ţi de scârba aia de arat!” zice el. „Cine dracu te-a pus să te ţii de curu nostru?”
„N-am vrut să fac nimica rău”, zic.
„Ţine-ţi gura, Jewel”, zice Cash. Jewel se uită iar la apă, scrâşnind, cu faţa când roşie, când verde şi iar roşie. „Bon”, zice Cash după o clipă, „ce-ai de gând să faci?”
Anse nu răspunde. Şade gheboşat, molfăind. „De ieşea cât de cât deasupra, îl treceam”, zice el.
„Haidam”, zice Jewel şi-şi îmboldeşte calu.
„Aşteaptă-un pic”, zice Cash. Se uită la pod. Noi ne uităm la el, afară de Anse şi de fată. Care se uită la apă. „Dewey Dell şi cu Vardaman şi cu taica să treacă pe pod”, zice Cash.
„Poa’ să-i ajute Vernon”, zice Jewel. „Şi noi să legăm catâru lui în faţa alor noştri.”
„Că doar n-o să-mi bagi catâru-n apă”, zic.
Jewel se-ntoarce. Ochii lui ca nişte cioburi de farfurie argintată.
„Îţi dau bani pe scârba aia de catâr. Pe loc ţi-l cumpăr.”
„Catâru meu n-o să intre-n apă”, zic.
