S-a-ntors cu ei. „Se duc la Jefferson”, zice el. „Şi podu din drept de Tull e luat.” Ca şi cum noi nu ştiam asta, şi-i râdea mustaţa, da
ei stătea tot acolo, Bundren şi tata şi băiatu pe leagănu căruţii şi Cash şi ăl de după el, ăl de vorbeşte lumea de el, pe-o scândură, de-a curmezişu, în chilnă şi ălalant, pe calu ăla, tărcatu. Dar cred că ei se obişnuise pân-atunci, fin’că-atunci când i-am zis lu’ Cash că o să tre’ să treacă iar prin New Hope şi ce-ar fi mai bine să
facă, el zice doar,
„Socot că răzbim acolo.”
Nu ţin morţiş să m-amestec unde nu-mi fierbe oala. Îl las pe fiştecare să-şi facă treburili după cum îl taie capu, zic. Da după ce-am vorbit cu Rachel de ei şi că n-avea om de meserie s-o arinjeze şi că era iulie şi altele, m-am dus înapoi, la grajd şi-am încercat să-i vorbesc lu’ Bundren de asta.
„Că doar i-am făgăduit-o”, zice el. „Asta şi-a pus în cap.”
Bag seama cât de greu îi vine unui om leneş, unui om de nu-i place mişcarea să se-oprească din mişcare, odată ce s-a pornit, tot la fel cum, mai ’nainte-i venea greu să se oprească din şedere, de parcă el n-ar urî atât de mult mişcarea, cât pornitu şi opritu. Şi parcă l-ar prinde un fel de mândrie când vine ceva de face mişcarea ori şederea să pară încă mai grele. Şedea acolo, pe căruţă, adus de spate, clipind şi ascultându-ne cum îi ziceam că ce iute s-a dus podu şi cât de mare era apa şi, să mă ia dracu de nu se purta ca şi cum s-ar fi fălit cu asta, de parcă el în persoană făcuse râu-ăla să crească.
„Zici că-i mai crescut decât l-ai văzut v’odat’?” zice el. „Facă-se voia Domnului”, zice el. „Şi consider că nici n-o să scază cine ştie ce până dimineaţă”, zice el.
„Mai bine rămâi aici, la noapte”, zic, „şi pleci mâine dis-de-dimineaţă la New Hope.” Mi-era milă de catârii ăia numa’ piele şi os. I-am zis Rachelei, zic, „Că n-oi fi vrut să-i las în drum, acu, pe-ntuneric, la opt mile de casă? Ce altceva puteam face?”, zic.
„Că doar n-o să fie decât o noapte şi pe-aia or s-o bage-n grajd şi-n zori negreşit c-or să plece.” Şi-aşa că zic, „Rămâneţi aici, peste noapte şi mâine, devreme, vă-ntoarceţi la New Hope. Am unelte câte trebuie şi băieţii, dacă vrea, se poate duce chiar după cină şi să sape şi să pregătească totu” – şi-atunci am ochit-o pe fata aia
cum mă pândea. De i-ar fi fost ochii pistoale, acu n-aş mai vorbi.
Câine să fiu, de nu m-a fulgerat. Şi când m-am dus devale, la grajd, am dat de ei şi ea vorbea, aşa că nu m-a văzut când m-am apropiat.
„I-ai făgăduit”, zice ea. „Nu s-a dus, pân’ ce nu i-ai făgăduit. A crezut că se poate baza pe tine. De n-o faci, o să te-atingă
blestemu.”
„Nu poa’ să spuie niminea că n-am de gând să mă ţin de cuvânt”, a zis Bundren. „Mi-i inima deschisă ca la nime altu.”
„Ce-mi pasă cum ţi-i inima”, zice ea. Şoptea, aşa-mi părea, vorbind repede. „I-ai făgăduit. Te-ai legat să. Tu_____” După aia m-a văzut şi s-a oprit şi-a stat acolo. De-ar fi fost pistoale, n-aş
mai vorbi acu. Şi-aşa, când i-am zis de asta, el zice,
„I-am făgăduit, şi-a băgat asta-n cap.”
„Da mie mi se pare că mai degrabă ar vrea-o pe maică-sa înmormântată mai pe-aproape, aşa, ca să poată_____”
„Ba, că lu’ Addie i-am făgăduit că”, zice el. „Ea şi-a băgat în cap.”
Aşa că le-am zis să-mpingă aia-n grajd, fiindcă iar era a ploaie şi cina era aproape gata. Numa’ că ei nu voia să intre.
„Mulţumesc frumos”, zice Bundren. „N-am-dori să te diranjăm.
Avem şi noi câte ceva-n coş. O scoatem la cap.”
„Uite ce e”, zic, „aşa cum eşti tu grijuliu cu femeile din neamu tău şi eu îs tot la fel. Şi când lumea se opreşte la noi, la vremea mesei şi nu vrea să vie la masă, nevastă-mea o ia drept ocară.”
Aşa că fata s-a dus la bucătărie, s-o ajute pe Rachel. Şi-atunci vine Jewel la mine.
„Cum de nu”, zic. „Ia-ţi din fânar. Dă-i şi lui notreţ, când le dai la catâri.”
„Mai degrabă-l plătesc”, zice el.
„Da de ce?”, zic. „Nu ţin de rău pe nime că-şi notreşte calu.”
„Mai degrabă-ţi plătesc”, zice el; am crezut că a zis ceva de în plus.
„În plus, pentru ce?”, zic. „Ce, nu mănâncă fân şi boabe?”
„Notreţ în plus”, zice el. „Îi dau ceva-n plus, da nu vreau să fiu
dator la nime.”
„De la mine, băiete, n-ai să cumperi notreţ”, zic. „Şi dacă nu poa’ să mănânce tot fânaru, te-ajut eu, mâne dimineaţă, să-l încarci pe căruţă.”
„N-am fost dator la nime”, zice el. „Mai degrabă-ţi plătesc.”
Mai degrabă n-ai mai fi tu aici, dac-aş avea şi eu caii mei, am vrut să zic. Da zic numa’, „În cazu ăsta, e cam timpu să-nceapă.
Nu poa’ să cumperi nicion fel de notreţ de la mine.”
După ce-a pus cina, Rachel şi cu fata s-a dus de-a pregătit câteva aşternuturi. Da niciunu din ei n-a venit înăuntru. „E moartă de destulă vreme, ca să treceţi peste trăsnăile astea”, zic. „Am tot atât de mult respect faţă de morţi ca orice om, da voi tre’ să respectaţi morţii înşişi şi, pe-o femeie care-i de patru zile moartă, în ladă, cel mai bun chip de s-o respecţi e s-o puneţi în pământ cât puteţi de iute.” Da ei nu voia asta.
„Nu se cade”, zice Bundren. „Mă rog, dacă băieţii vrea să se bage-n pat, consider c-o pot veghea io. Nu-i port pică de asta.”
Aşa că, atunci când m-am dus înapoi, acolo, jos, ei era ciuciţi pe pământ, în juru căruţii, cu toţii. „Puştiu ăsta, oricum, lasă-l în casă, să tragă-un pui de somn”, zic. „Şi mai bine-ai veni şi tu”, îi zic fetii. N-aveam de gând să mă bag în treburile lor. Şi fără doar şi poate că nu i-aş fi făcut nimica, chiar ei, de-o cunoşteam.
„Ăsta a şi adormit”, zice Bundren. L-a aşezat în iesle, într-o boxă goală.
