„Lasă-mă şi pe mine, Jewel”, a zis Vardaman. „Lasă-mă şi pe mine Jewel.” Glasul lui era ca-al unui greiere în iarbă, unu mic.

„Lasă-mă şi pe mine, Jewel.”

În noaptea aceea am găsit-o pe maica şezând alături de patul unde dormea el, în întuneric. Plângea foarte tare, poate pentru că

trebuia să plângă foarte încet, poate pentru că simţea, în legătură

cu lacrimile, acelaşi lucru ca în legătură cu înşelăciunea şi se ura pe sine, fiindcă o făcea, urându-l pe el, fiindcă ea trebuia s-o facă.

Şi-atunci am ştiut că ştiam. Am ştiut lucrul ăsta la fel de limpede în acea zi, aşa cum am ştiut despre Dewey Dell în ziua cealaltă.

Tull

Aşa că, pân’ la urmă, au izbutit să-l facă pe Anse să spuie ce-avea de gând să facă, şi el şi fata aia şi băiatu s-a dat jos din căruţă. De când eram pe pod, Anse se tot uita-ndărăt, de parcă se gândea că poate, de vreme ce tot scăpase de căruţă, toată treaba o să se ducă de râpă şi el o să se pomenească-napoi, dincolo, pe câmp, din nou, cu ea zăcându-i acolo-n casă, aşteptând să moară şi totu să se ia de la cap.

„Trebuia să le dai catâru”, zice el, şi podu se tot scutură şi se leagănă sub noi şi se lasă-n apa-nvolburată, de parcă s-ar duce direct spre ailaltă parte a pământului şi ălălalt capăt ieşea din apă, de parcă nu erea defel tot podu-ăla şi că-ăi de umblă afar’ din apă, pe partea aia, trebuie că vin din adâncu pământului. Da încă erea-ntreg; puteai zice că, pe când capătu ăsta se zbuciuma, ălălalt capăt nu părea să se zbuciume deloc: egzact cum ăilalţi copaci şi malu de dincolo se legăna-nainte şi-napoi, agale, ca pe-un ceas mare, mare. Şi buştenii aia, hârjâindu-se şi izbindu-se de partea cufundată şi aplecându-se şi cu un capăt în sus şi zvâcnind afar’

din apă şi dându-se de-a berbeleacu mai departe, înspre vad şi aşteptarea, şireată, rotită şi spumegândă.

„Păi, la ce bun?” zic io. „Dacă ai tăi nu găseşte vadu să-l treacă, la ce-ar sluji trei ori chiar zece catâri?”

„Păi, că doară n-am cerut asta de la tine”, zice el. „Io totdeauna o scot la capăt cu privinţă la mine şi la ai mei. Nu ţi-am cerut să-ţi pui catâru la bătaie. Că doară nu-i mortu tău; nu te-acuz.”

„Trebuia să se-ntoarcă şi s-o lase pe mâine”, zic io. Apa era rece. Vâscoasă ca zloata. Da parcă trăia. O parte din tine ştia că-i doar apă, tot lucru-ăla care, de-atâta amar de vreme, curgea tot pe sub podu ăsta, da când buştenii ăia răsărea mereu, scuipaţi afar’

din ea, nu te prindea mirarea, de parcă ei erea o parte de-a apei, a aşteptării şi-a ameninţării.

Şi parcă abia când am trecut dincolo, afar’ din apă, iară, şi cu pământu tare sub picioare, abia atunci ne-a prins mirarea. De parcă

nu ne-am fi aşteptat ca podu să se termine pe ălălalt mal, pe ceva îmblânzit, ca pământu, tare din nou, pe care-l bătusem cu pasu-nainte de asta şi-l ştiam bine. De parcă nu io eream aci, fiindcă

trebuia să am mai multă minte, să nu fi făcut ce tocma’ făcusem.

Şi când m-am uitat îndărăt şi-am văzut ălălalt mal şi-am văzut catâru meu că stă acolo unde fusesem io şi-am priceput c-o să

trebuie s-ajung într-un fel acolo, ’napoi, am ştiut că nu se putea să

se fi chiar întâmplat, fiindcă nu puteam defel să mă gândesc la ceva care să fie-n stare să mă silească să mai trec podu ăsta, cândva, înc-o dată. Totuşi, eream aci şi creştinu care se putea hotărî pe sine să-l treacă a doua oară nu puteam fi io, nici chiar dacă Cora în persoană i-ar fi zis s-o facă.

Erea băiatu-ăla. Am zis „Hei, bagă de seamă; mai bine te-ai prinde de mâna mea”, şi el a aşteptat şi s-a prins de mine. Al naibii să fiu, dacă nu erea de parcă el s-ar fi-ntors să mă ia: de parcă el zicea, „Ei, n-o să păţi nimica”. De parcă zicea de-un loc fain de tot, unde Crăciunu a venit a doua oară cu Thanksgiving 3 şi ţine iarna toată şi primăvara şi vara şi numa’ să stau io cu el, şi-o să-mi fie şi mie bine.

Când m-am uitat îndărăt, la catâru meu, erea de parc-ar fi fost unu din ocheanele alea după la noi şi mă uitam la el cum stătea acolo şi vedeam tot pământu-ntins larg şi casa mea, ridicată cu sudoarea frunţii, din el, de parcă, cu cât sudoarea erea mai multă, cu-atât mai întins pământu; mai multă sudoarea, mai solidă casa, fiindcă trebuie casă solidă pentru Cora, ca s-o ţin locului pe Cora, ca pe-o cană cu lapte, la izvor; musai să ai o cană solidă, ori îţi trebuie un izvor bogat, aşa că, dacă ai un izvor mare, tocma-atunci îţi vine să ai căni solide, bine făcute, fiindcă-i laptele tău, acru ori nu, fiindcă mai degrabă să ai lapte de să se-acrească, decât să ai lapte de să nu se acrească, că doar om eşti.

Şi el se ţinea de mâna mea, mâna lui fierbinte, aşa, şi-ncrezătoare, că-mi venea să-i zic: Io-te-ncoa. Vezi catâru-ăla de dincolo? El n-a avut nicicând v’o treabă p-aici, aşa că n-a venit

încoa, fiindcă nu-i nimic alta decât un catâr. Fiindcă un om în toată firea vede uneori că copiii are mai multă minte ca el. Da nu-i place să le-o recunoască, pân-ce le dă barba. După ce le creşte barba, prea-s ocupaţi, fiindcă ei nu prea ştie dacă vreodată o să

mai dea pe-acolo, pe unde erea cu minte-ntreagă, înainte de să se-mpăroşeze, aşa că nu te sinchiseşti să recunoşti că lucru’, acelaşi pentru care-ţi bat capu şi ţie, nu merită deloc osteneală când vezi că-şi bate alţii capu cu el.

După aceea am ajuns şi-am stat acolo, şi ne-am uitat cum Cash întoarce căruţa. I-am urmărit cum mâna-n josu drumului, într-acolo unde urma se ştergea-n vale. După câteva clipe, căruţa nu s-a mai văzut.

„Mai bine ne-am lăsa devale, spre vad şi-am fi gata să le sărim într-ajutor”, am zis.

„I-am dat cuvântu”, a zis Anse. „Pentru mine-i sfânt. Ştiu că nu eşti de părere, da ea te-o binecuvânta-n ceruri.”

„Bine, lasă, ei trebuie să termine de ocolit câmpu pân’ să poată-nfrunta apa”, am zis. „Haidem”.

„Întorsu ăsta-napoi”, a zis el. „Nu-ţi merge bine când te-ntorci

’napoi.”

Stătea acolo, în picioare, cocârjat, posomorât, uitându-se la drumu pustiu de dincolo de podu care se scutura şi se legăna. Şi fata aia tot la fel, cu coşu cu merinde pe-un braţ şi pachetu ăla sub ălălalt. Se duce doar la oraş. Hotărâtă la chestia asta. Ei ar înfrunta şi focu şi pământu şi apa şi totu numa să mănânce-un sac cu banane. „Trebuia să mai zăboviţi o zi”, am zis. „Ar mai fi scăzut ceva până dimineaţă. Poate că la noapte nu mai plouă. Şi mai sus nu se poate urca.”

„I-am făgăduit”, a zis el. „Se bazează pe asta.”

Darl

În faţa noastră curge şuvoiul întunecat şi gros. Ne vorbeşte întrun murmur ajuns fără-ntrerupere şi fără sfârşit, întinderea galbenă, cumplit boţită de vârtejuri trecătoare care-o străbat pentru o clipă, tăcute, de scurtă durată şi ameninţătoare, de parcă, exact sub luciul apei, ceva nemăsurat şi viu s-ar fi trezit dintr-o uşoară piroteală şi, după o clipă de leneşă vioiciune, ar fi aţipit iar.

Clipoceşte şi murmură printre spiţe şi printre genunchii catârilor, galbenă, presărată cu tot felul de rămăşiţe şi cu zdrenţe murdare şi vâscoase de spumă, de parcă ar fi asudat, acoperindu-se de spume, ca un cal alergat. Prin lăstăriş trece ca un sunet tânguitor, meditativ; stuful şi puieţii nebătuţi de vânt se apleacă în ea ca sub o uşoară adiere, unduind fără umbre, ca atârnate cu fire nevăzute de crengile de deasupra. Pe faţa ei fără odihnă – copaci, stufăriş, ierburi agăţătoare – dezrădăcinaţi, smulşi din pământ, nălucind deasupra unei scene de nesfârşită şi totuşi mărginită pustiire, plină

de glasurile apei celei pustii şi posomorâte.

Cash şi cu mine stăm în căruţă; Jewel îşi ţine calul din vale de roata din spate. Calul tremură, bolovănindu-şi ochii sălbatici şi albaştri ca de copil pe capul lui rozaliu, şi răsuflă horcăit, de parcă

ar geme. El stă drept, cumpănit în şa, se uită liniştit şi mereu şi iute când încolo, când încoace, chipul calm, uşor palid, atent. Şi obrazul lui Cash are un aer grav; ne uităm unul la altul cu priviri lungi, întrebătoare, priviri care se cufundă nestânjenite prin ochii celuilalt în acel loc al tainei celei de pe urmă unde, pentru o clipă, Cash şi cu Darl se ghemuiesc perfect şi cu totul în spaimele şi presimţirile din vremuri de demult, pânditori şi în taină şi fără

ruşine. Când vorbim, glasurile noastre se arată liniştite, aşezate.

„Cred că încă ţinem drumu.”

„Tull s-a apucat de-a tăiat ăi doi stejari albi. Am auzit povestindu-se că, în vremea de demult, când venea apele, oamenii

însemna vadurile cu copaci.”

„Cred c-a făcut-o acu doi ani, când venea aci, devale, la tăiat.

Cred că nici nu i-a dat prin cap că cineva o să mai folosească

vadu’ iară.”

„Cred că nu. Da atunci trebuie c-a fost. A scos mult lemn de-aici, cu asta se zice că şi-a achitat ipoteca aia.” „Da. Da, aşa cred.

Cred că Vernon a fost în stare de-aşa ceva.”

„Aşa a fost. La oamenii care taie buşteni în ţinutu ăsta le trebuie o fermă a naibii de bună ca să-şi ţină gateru. Ori o prăvălie. Da cred că Vernon a fost în stare.”

„Aşa cred. E-o figură.”