„Să prindă Jewel calu lui”, zice Darl. „De ce nu vrei să-ncercăm catâru tău, Vernon?”

„Ţine-ţi gura, Darl”, zice Cash. „Şi tu şi Jewel şi amândoi.”

„Catâru meu nu intră-n apă”, zic.

Darl

Şedea călare şi se uita furios la Vernon, faţa suptă, stacojie până

la şi dincolo de înţepeneala alburie a ochilor. În vara când împlinise cinşpe ani, i s-au făcut farmece şi dormea tot timpul.

Într-o dimineaţă, când m-am dus să dau nutreţ catârilor, vacile erau încă la mulgătoare şi-atunci l-am auzit pe taica cum se duce-napoi, către casă şi-l strigă. Când ne-am întors acasă ca să

mâncăm, el a trecut pe lângă noi, căra căldările cu lapte, împleticindu-se, de parcă era beat, şi tocmai mulgea când noi am înhămat catârii şi-am plecat la câmp, fără el.

Eram de-un ceas acolo şi încă nu se-arătase. Când Dewey Dell a venit cu prânzul, taica a trimis-o înapoi, să-l caute. L-a găsit la mulgătoare, pe un scăunel, adormit.

De-atunci, în fiece dimineaţă, taica se ducea şi-l deştepta. El adormea la cină şi, de îndată ce masa se isprăvea, se băga în pat şi când mă băgăm şi eu în pat, el zăcea acolo, ca mort. Dar taica tot trebuia să-l deştepte, dimineaţa. El se scula, dar de-abia dacă pe jumătate ştia pe ce lume-i: răbda dojenile şi văicărelile lui taica, fără un cuvânt şi lua căldările de lapte şi se ducea la grajd şi o dată

l-am găsit adormit lângă vacă, căldarea sub uger şi pe jumătate plină şi mâinile lui căzute pân’la încheieturi în lapte şi capul proptit în burta vacii.

După asta a trebuit să mulgă Dewey Dell. Pe el tot taica îl deştepta, făcea ce-i spuneam să facă, în felul acela al lui, lunatic.

Părea că-şi dă silinţa să facă; şi că-i absorbit ca oricare altul.

„Eşti bolnav?” a zis maica. „Nu te simţi bine?”

„Ba”, a zis Jewel. „Mă simt bine.”

„E-un puturos şi-mi pune răbdarea la-ncercare”, a zis taica şi Jewel stătea acolo şi, desigur, dormea de-a-n picioarele. „Nu-i aşa?” a zis el, trezindu-l iar, ca să capete răspuns.

„Nu”, a zis Jewel.

„Dezbracă-te şi stai azi acasă”, a zis maica.

„Şi cu partea aia, mai de pe la margine, de tre’ s-o desţelenim ce facem?” a zis taica. „De nu eşti bolnav, atuncea ce-i cu tine?”

„Nimic”, a zis Jewel. „Mă simt foarte bine.”

„Foarte bine?” a zis taica. „Păi, uite, şi-acu dormi de-a-n picerelea.”

„Nu”, a zis Jewel. „Mă simt foarte bine.”

„Sa stea azi acas”, a zis maica.

„O să am lipsă de el”, a zis taica. „E destul de greu, chiar când suntem cu toţii la lucru.”

„Te descurci tu cumva cu Cash şi cu Darl”, a zis maica. „Vreau să nu iasă azi.”

Dar el o ţinea pe-a lui. „Mă simt foarte bine”, a zis el, şi s-a îndepărtat. Dar nu era deloc foarte bine. Oricine putea să-şi dea seama. Slăbea văzând cu ochii şi l-am văzut adormind pe când săpa; am urmărit cum sapa cădea şi se ridica din ce în ce mai încet, scriind un arc tot mai strâns, până ce s-a oprit şi el s-a rezemat în coada ei, nemişcat, în lumina fierbinte a soarelui.

Mama voia să cheme doctorul, dar taica n-avea chef să cheltuie bani fără să fie nevoie şi Jewel părea să fie bine, afară de faptul că

slăbea şi de felul în care adormea ca împuşcat, pe unde se nimerea.

Mânca destul de cu poftă, doar că prinsese obiceiul să adoarmă cu nasul în farfurie pe când ducea pâinea la gură şi încă mai mesteca din fălci. Însă el se jura că se simte bine.

Maica a fost cea care a pus-o pe Dewey Dell să mulgă-n locul lui, a plătit-o într-un fel oarecare, iar celelalte treburi de pe lângă

casă pe care, pân-atunci, le făcea Jewel, înainte de cină, a găsit ea cum să le treacă în spinarea lui Dewey Dell şi-a lui Vardaman. Şi când taica lipsea, le făcea ea. Îi pregătea mâncăruri mai deosebite şi le ascundea pentru el. Mi se pare că atunci a fost întâia oară

când am aflat că Addie ascunde ceva din ceea ce face, ea, care încercase să ne înveţe că înşelăciunea e un lucru atât de rău, încât într-o lume în care-i înşelăciune, nimic altceva nu mai poate fi foarte rău sau foarte de seamă, nici chiar sărăcia. Şi, uneori, când intram în casă, la culcare, o găseam, stând pe întuneric, lângă

Jewel, acolo unde dormea el. Şi am înţeles că se dispreţuia pentru această înşelăciune şi că-l ura pe Jewel, fiindcă trebuia să-l iubească atâta, încât să fie nevoită să săvârşească înşelăciunea.

Într-o noapte ei i s-a făcut rău şi când m-am dus în grajd, să

înham, să mă duc la alde Tull, n-am găsit felinarul. Mi-am adus aminte că-l văzusem în cui, cu o seară înainte, dar acum, în miez de noapte, nu mai era acolo. Aşa că am înhămat pe întuneric şi m-am dus şi m-am întors cu doamna Tull, după ce se luminase. Şi uite că felinarul era acolo, atârnat de cuiul unde-l ştiusem şi unde nu-l putusem găsi mai înainte. Şi după aceea, într-o dimineaţă, în timp ce Dewey Dell mulgea, mai era puţin şi dădeau zorile, Jewel a intrat în grajd, prin spate, prin gaura din peretele din spate, cu felinarul în mână.

I-am spus lui Cash şi Cash şi eu ne-am uitat unul la altul.

„E-n călduri”, a zis Cash.

„Da”, am zis. „Da ce-i cu felinaru. Şi chiar în fiecare noapte.

Nu-i de mirare că slăbeşte văzând cu ochii. Ai de gând să-i zici ceva?”

„La ce bun”, a zis Cash.

„Nici ce face el acuma nu duce la nimica bun.”

„Ştiu. Dar tre’ s-o-nveţe pe pielea lui. Dă-i timp să-şi dea seama că, oricum, mai rămâne, că şi mâine o să fie tot atâta, şi-şi vine el în fire. Cred că n-am să spun la niminea.”

„Nu”, am zis. „I-am spus lui Dewey Dell să nu spună nici ea. În niciun caz lu’ maica.”

„Nu. Lu’ maica, nu.”

După asta m-am gândit că-i de-a dreptul caraghios: se poartă

atât de năuc şi ahtiat şi mort de somn şi slab ca un ţâr şi crede că

pe chestia asta-i deştept. Şi mă întrebam cine să fie fata. M-am gândit că s-ar putea să fie una dintre cele pe care le cunoşteam, dar nu eram sigur.

„Nu-i nicio fată”, a zis Cash. „Tre’ să fie o femeie măritată, de pe undeva. Nu există fată de să aibe ea puterea asta neînfricată şi statornică. To’ma’ asta nu-mi place.”

„De ce?” am zis. „Una ca asta o să fie mai sigură pentru el decât

ar fi o fată. Mai multă judecată.”