Aşa că le-am zis să-mpingă aia-n grajd, fiindcă iar era a ploaie şi cina era aproape gata. Numa’ că ei nu voia să intre.

„Mulţumesc frumos”, zice Bundren. „N-am-dori să te diranjăm.

Avem şi noi câte ceva-n coş. O scoatem la cap.”

„Uite ce e”, zic, „aşa cum eşti tu grijuliu cu femeile din neamu tău şi eu îs tot la fel. Şi când lumea se opreşte la noi, la vremea mesei şi nu vrea să vie la masă, nevastă-mea o ia drept ocară.”

Aşa că fata s-a dus la bucătărie, s-o ajute pe Rachel. Şi-atunci vine Jewel la mine.

„Cum de nu”, zic. „Ia-ţi din fânar. Dă-i şi lui notreţ, când le dai la catâri.”

„Mai degrabă-l plătesc”, zice el.

„Da de ce?”, zic. „Nu ţin de rău pe nime că-şi notreşte calu.”

„Mai degrabă-ţi plătesc”, zice el; am crezut că a zis ceva de în plus.

„În plus, pentru ce?”, zic. „Ce, nu mănâncă fân şi boabe?”

„Notreţ în plus”, zice el. „Îi dau ceva-n plus, da nu vreau să fiu

dator la nime.”

„De la mine, băiete, n-ai să cumperi notreţ”, zic. „Şi dacă nu poa’ să mănânce tot fânaru, te-ajut eu, mâne dimineaţă, să-l încarci pe căruţă.”

„N-am fost dator la nime”, zice el. „Mai degrabă-ţi plătesc.”

Mai degrabă n-ai mai fi tu aici, dac-aş avea şi eu caii mei, am vrut să zic. Da zic numa’, „În cazu ăsta, e cam timpu să-nceapă.

Nu poa’ să cumperi nicion fel de notreţ de la mine.”

După ce-a pus cina, Rachel şi cu fata s-a dus de-a pregătit câteva aşternuturi. Da niciunu din ei n-a venit înăuntru. „E moartă de destulă vreme, ca să treceţi peste trăsnăile astea”, zic. „Am tot atât de mult respect faţă de morţi ca orice om, da voi tre’ să respectaţi morţii înşişi şi, pe-o femeie care-i de patru zile moartă, în ladă, cel mai bun chip de s-o respecţi e s-o puneţi în pământ cât puteţi de iute.” Da ei nu voia asta.

„Nu se cade”, zice Bundren. „Mă rog, dacă băieţii vrea să se bage-n pat, consider c-o pot veghea io. Nu-i port pică de asta.”

Aşa că, atunci când m-am dus înapoi, acolo, jos, ei era ciuciţi pe pământ, în juru căruţii, cu toţii. „Puştiu ăsta, oricum, lasă-l în casă, să tragă-un pui de somn”, zic. „Şi mai bine-ai veni şi tu”, îi zic fetii. N-aveam de gând să mă bag în treburile lor. Şi fără doar şi poate că nu i-aş fi făcut nimica, chiar ei, de-o cunoşteam.

„Ăsta a şi adormit”, zice Bundren. L-a aşezat în iesle, într-o boxă goală.

„Bine, atunci hai tu”, îi zic ei. Da ea tot nimic. Şedea cu toţii, ghemuiţi, acolo. De-abia dacă puteai să-i vezi. „Voi ce ziceţi, băieţi?” zic. „Mâine-aveţi o zi grea-nainte.” După o clipă, Cash zice „Mulţumesc frumos. O scoatem noi la capăt.”

„N-am vrea să rămânem datori”, zice Bundren. „Mulţumesc frumos.”

Aşa că i-am lăsat acolo, ghemuiţi. Cred că, după patru zile, era deprinşi cu asta. Da nu şi Rachel.

„E-o adevărată pângărire”, zice ea. „O pângărire.”

„Ce putea el să facă”, zic. „I-a făgăduit pe cuvânt.”

„Cine vorbeşte de el?” zice ea. „Cui ce-i pasă de el?” zice ea,

plângând. „Ce doresc eu e ca toţi bărbaţii din lume care ne chinuiţi cât trăim şi ne bajocoriţi, moarte, târându-ne-n lungu şi-n latu ţinutului_____”

„Haide-haide”, zic. „Eşti tulburată.”

„Să nu m-atingi!” zice ea. „Să nu m-atingi!”

Nu-i bărbat de să poată spune ceva de ele. Am trăit cu ea cinşpe ani şi naiba să mă ia de pot. Şi mi-am închipuit o groază de lucruri care se putea pune-ntre noi, da să mă ia naiba de m-am gândit că

ăl de-o să fie e-un hoit mort de patru zile şi c-o să fie şi femeie. Da ele-şi face viaţa grea că nu ia lucrurile cum e ele, aşa cum face bărbatu.

Aşa că m-am întins acolo, şi ascultam cum începe să plouă şi mă

gândeam la ei, de-acolo, de jos, ciuciţi în juru căruţii şi ploaia pe-acoperiş şi mă gândeam la Rachel cum plângea acolo, pân’ ce, după o clipă, a fost ca şi cum o mai auzisem cum plânge, chiar după ce adormise, şi-mi mirosea aia, chiar când ştiam că nu se poate. Nu mă puteam hotărî nici măcar atunci dacă se putea ori nu, ori de nu era tocmai ce ştiam că era ce era.

Aşa că, dimineaţa ailaltă, nu m-am dus deloc acolo, jos. I-am auzit cum înhamă şi după aia, când mi-am dat seama că era pe punctu să plece, am ieşit până-n faţă şi m-am dus în josu drumului, spre pod, pân’ ce-am auzit căruţa că iese de pe pământu meu, şi se duce-napoi, către New Hope. Şi, după aia, când mă-ntorc acasă, Rachel, hop, cu gura pe mine, că n-am fost acolo, să-i chem să-mbuce ceva.

Niciodată nu ştii cum să le iei. Taman când te-ai hotărât că asta vrea să spuie, al dracu’ să fiu de nu numa’ că trebuie să-ţi schimbi părerea, ba sigur trebuie să primeşti o urecheală zdravănă fiindcă

te-ai putut gândi că asta a vrut ele să spuie.

Da parcă tot mai simţeam mirosul. Aşa că m-am hotărât că nu aia mirosea, da faptu c-o ştiam acolo, cum se-ntâmplă uneori să te-nşeli. Da când m-am dus la grajd, am priceput că-i altfel. Când am păşit pe sală, am văzut ceva. S-a săltat parcă greoi când am intrat şi la-nceput am crezut că era ceva ce unu din ei lăsase acolo, apoi am văzut ce era. Era un corb. S-a uitat în jur şi m-a văzut şi s-a dus

pe galerie, la vale, crăcănat de picioare, cu aripile de-i atârna, pândindu-mă întâi peste-un umăr, p’ormă peste ălalant, ca un bătrân neputincios. Când a dat în bătătură, a-nceput să zboare. A trebuit să zboare multă vreme pân’ ce să se salte pe aer, aşa greoi şi mare şi murat de ploaie cum se afla.

De erea porniţi să se ducă la Jefferson, socot că putea să dea acolo peste Muntele Vernon, cum a făcut MacCallum. El o să

ajungă acasă cam pe poimâine, cum e cu calu. Apoi ei o să fie drept la optâşpe mile de oraş. Da poate că podu ăsta de l-a luat apele i-o fi învăţat gându şi hotărârea Domnului.

MacCallum ăsta. De doişpe ani tot neguţătoreşte cu mine la deal şi la vale. Îl ştiu de pe când era băietan răsărit; îi ştiu numele ca pe-al meu. Da-al dracu’ să fiu, de pot să i-l rostesc.

Dewey Dell

Panoul s-arată. Acum cată spre drum, atent, fiindcă poate s-aştepte. New Hope. 3 mi. care să zică. New Hope. 3 mi. New Hope. 3 mi. Şi-apoi drumul o să-nceapă, unduindu-se-n depărtare, printre copaci, pustiit de aşteptare, zicând New Hope 3 mile.

Am auzit că mama a murit. De-aş fi avut măcar răgaz să-nţeleg că moare. Să fi avut măcar răgaz să doresc să-nţeleg. Dar prea curând prea curând prea curând în pământul sălbatec şi siluit. Nu că n-aş fi vrut şi că nu vreau, da-i prea curând prea curând prea curând.

Acum începe s-o spună. New Hope trei mile. New Hope trei mile. Iată ce înţelege lumea prin mitra timpului: ultimele ceasuri şi deznădejdea osemintelor risipite, cingătoarea îngreuiată de măruntaiele siluite ale întâmplărilor încă neplăsmuite. Capul lui Cash se întoarce-ncet, pe măsură ce ne apropiem, obrazul lui pălit, pustiu, trist, întocmit şi întrebător, urmărind cotitura roşie şi pustie; Jewel îşi ţine calul lângă roţile din spate şi se uită ţintă, drept înainte.

Pământurile se revarsă din ochii lui Darl; plutesc spre o ţintă

nevăzută. Încep de la tălpi şi mi se urcă pe trup, către obraz, şi-apoi, rochia mea se face nevăzută: stau goală, pe leagăn, deasupra catârilor care nu se grăbesc, deasupra muncilor. Să zicem că-i spun să-ntoarcă. Are să facă ce zic. Cum, nu ştii că are să facă ce zic? O dată m-am trezit şi-un gol negru se vânzolea sub mine. Nu vedeam. L-am văzut pe Vardaman cum se ridică şi cum se duce la fereastră şi cum împlântă cuţitu-n peşte şi sângele a ţâşnit, şuierând ca aburul, dar nu puteam să văd. Are să facă aşa cum zic.

El totdeauna face. Pot să-l înduplec la orice. Ştii că pot. Să zicemcă zic întoarce-aici. Asta a fost când am murit atunci. Să zicem c-o fac. O să ne ducem la New Hope. N-o să mai trebuiască să

mergem la oraş. M-am ridicat şi-am smuls cuţitul din peştele

sângerând încă şuierător şi l-am ucis pe Darl.