5. Într-un pat, unde lumea stă întinsă toată vremea, încheieturile şi îmbinările sunt făcute pe laterală, fiindcă apăsarea e laterală.
6. Numai că.
7. Un trup nu-i pătrat ca o grindă.
8. Magnetismul animal.
9. Magnetismul animal la un trup mort face ca apăsarea să cadă
în plan înclinat, aşa că şi îmbinările şi încheieturile unei racle sunt făcute şrec.
10. Dacă te uiţi la un mormânt vechi, vezi că pământul se lasă în plan înclinat.
11. Pe când într-o groapă naturală se lasă la mijloc, apăsarea fiind în-sus-şi-n-jos.
12. Aşa că am făcut-o cu muchiile tăiate şrec.
13. E o treabă mult mai bună.
Vardaman
Mama mea este peşte.
Tull
Era ceasu zece când m-am întors cu caii lui Peabody legaţi la curu căruţii. Oamenii apucase să târască trăsura-napoi, de unde-o găsise Quick, cu susu-n jos, călare pe şanţ, la vreo milă de izvor.
Sărise de pe şosea în dreptul izvorului şi când am ajuns, aproape o duzină de căruţe era acolo. Ăl de dăduse peste ea fusese Quick.
El a zis că râu’ s-a umflat şi se umflă întruna. A zis că, după
picioarele podului, apa e la un nivel cum nu s-a mai văzut pân-acum. „Podu ăsta n-o să ţină la atâta amar de apă”, am zis. „I-a spus careva lu’ Anse de chestia asta?”
„I-am spus”, a zis Quick. „Zice că el crede că băieţii; ăia a auzit şi-a descărcat şi-acu tre’ că fac cale-ntoarsă.
Zice că ei poa’ să-ncarce şi să treacă.”
„Mai bin’ s-ar duce s-o-ngroape la New Hope”, a zis Armstid.
„Podu ăsta-i vechi. Eu nu mi-aş face de lucru cu el.”
„Şi-a pus în cap s-o ducă la Jefferson”, a zis Quick.
„În cazu ăsta, mai bine s-ar grăbi cât poate de iute”, a zis Armstid. Anse ne-a ieşit în cale la uşă. S-a bărbierit, da nu bine.
Are o tăietură lungă pe falcă şi poartă pantaloni de duminică şi o cămaşă albă cu guleru-ncheiat. E bine întinsă peste gheb şi-l face să pară mai înalt ca oricând, ca orice cămaşă albă, şi faţa i-i şi ea schimbată. Acum se uită drept în ochii oamenilor, plin de demnitate, cu obrazul tragic şi cu înfăţişarea întocmită pentru împrejurare şi ne strânge mâinile pe când urcăm înspre prispă şi ne curăţăm încălţările de grătar, cam ţepeni în straiele noastre de duminică, straiele noastre de duminică, foşnitoare şi nu-l privim în ochi în timp ce el ne întâmpină.
„Domnu-a dat”, zicem.
„Domnu-a dat.”
Băiatu-ăla nu-i pe-acolo. Peabody a povestit cum intrase în bucătărie, strigând, năpustindu-se şi agăţându-se de Cora când a
dat peste ea gătind peştele-ăla şi cum Dewey Dell l-a luat cu ea devale, la grajd. „Caii mei îs bine?”, zice Peabody.
„În regulă”, zic. „Le dau dimineaţa asta un tain. Trăsura dumitale pare şi ea-n regulă. Nu-i stricată.”
„Şi nu-i din vina cuiva”, zice. „Aş da un nichel2 să ştiu pe unde era băiatu-ăla când caii-au rupt hamurile şi-au fugit.”
„Dacă are ceva pe-undeva, o dreg io”, zic.
Muierile intră în casă. Le putem auzi cum discută şi-şi fac vânt cu evantaiele. Evantaiele umblă fşşş, fşşş, fşşş, şi ele dă-i, şi vorbeşte şi sporovăiala lor aduce cu zumzetu de albine într-o găleată de tinichea. Bărbaţii rămân pe prispă, mai vorbind în de ei, fără să se privească.
„’Neaţa, Vernon”, zic ei. „’Neaţa, Tull.”
„Iar s-arată a ploaie.”
„S-arată, asta aşa-i.”
„Da, domnule. Precist c-o să mai plouă ceva.”
„A venit iute.”
„Şi se duce-ncet. Deloc nu conteneşte.” Ocolesc şi-o iau către spatele casei. Cash astupă găurile din copac. Face cepuri, câte unu, câte unu, lemnu-i ud şi se lucrează greu. Putea să taie dintr-o cutie de tablă şi să ascundă găurile şi nimeni nu şi-ar fi dat seama de deosebire. Oricum, n-ar fi ţinut seama de ea. Am stat şi m-am uitat la el un ceas întreg cum a meşterit un cep de lemn, de parc-ar fi lucrat în sticlă, când putea să caute pâmprejur şi s-aleagă o duzină
de beţe potrivite, câte-ar fi vrut, şi să le bage unde trebuia şi să le facă să meargă.
Când isprăvesc, mă întorc la loc, în faţă. Bărbaţii s-au dat pe lângă casă, şed pe căpătâiele de scândură şi pe caprele unde-am făcut-o azi-noapte, unii aşezaţi, alţii pe vine. Whitfield încă nu s-a arătat.
