Vardaman

Mama mea este peşte.

Tull

Era ceasu zece când m-am întors cu caii lui Peabody legaţi la curu căruţii. Oamenii apucase să târască trăsura-napoi, de unde-o găsise Quick, cu susu-n jos, călare pe şanţ, la vreo milă de izvor.

Sărise de pe şosea în dreptul izvorului şi când am ajuns, aproape o duzină de căruţe era acolo. Ăl de dăduse peste ea fusese Quick.

El a zis că râu’ s-a umflat şi se umflă întruna. A zis că, după

picioarele podului, apa e la un nivel cum nu s-a mai văzut pân-acum. „Podu ăsta n-o să ţină la atâta amar de apă”, am zis. „I-a spus careva lu’ Anse de chestia asta?”

„I-am spus”, a zis Quick. „Zice că el crede că băieţii; ăia a auzit şi-a descărcat şi-acu tre’ că fac cale-ntoarsă.

Zice că ei poa’ să-ncarce şi să treacă.”

„Mai bin’ s-ar duce s-o-ngroape la New Hope”, a zis Armstid.

„Podu ăsta-i vechi. Eu nu mi-aş face de lucru cu el.”

„Şi-a pus în cap s-o ducă la Jefferson”, a zis Quick.

„În cazu ăsta, mai bine s-ar grăbi cât poate de iute”, a zis Armstid. Anse ne-a ieşit în cale la uşă. S-a bărbierit, da nu bine.

Are o tăietură lungă pe falcă şi poartă pantaloni de duminică şi o cămaşă albă cu guleru-ncheiat. E bine întinsă peste gheb şi-l face să pară mai înalt ca oricând, ca orice cămaşă albă, şi faţa i-i şi ea schimbată. Acum se uită drept în ochii oamenilor, plin de demnitate, cu obrazul tragic şi cu înfăţişarea întocmită pentru împrejurare şi ne strânge mâinile pe când urcăm înspre prispă şi ne curăţăm încălţările de grătar, cam ţepeni în straiele noastre de duminică, straiele noastre de duminică, foşnitoare şi nu-l privim în ochi în timp ce el ne întâmpină.

„Domnu-a dat”, zicem.

„Domnu-a dat.”

Băiatu-ăla nu-i pe-acolo. Peabody a povestit cum intrase în bucătărie, strigând, năpustindu-se şi agăţându-se de Cora când a

dat peste ea gătind peştele-ăla şi cum Dewey Dell l-a luat cu ea devale, la grajd. „Caii mei îs bine?”, zice Peabody.

„În regulă”, zic. „Le dau dimineaţa asta un tain. Trăsura dumitale pare şi ea-n regulă. Nu-i stricată.”

„Şi nu-i din vina cuiva”, zice. „Aş da un nichel2 să ştiu pe unde era băiatu-ăla când caii-au rupt hamurile şi-au fugit.”

„Dacă are ceva pe-undeva, o dreg io”, zic.

Muierile intră în casă. Le putem auzi cum discută şi-şi fac vânt cu evantaiele. Evantaiele umblă fşşş, fşşş, fşşş, şi ele dă-i, şi vorbeşte şi sporovăiala lor aduce cu zumzetu de albine într-o găleată de tinichea. Bărbaţii rămân pe prispă, mai vorbind în de ei, fără să se privească.

„’Neaţa, Vernon”, zic ei. „’Neaţa, Tull.”

„Iar s-arată a ploaie.”

„S-arată, asta aşa-i.”

„Da, domnule. Precist c-o să mai plouă ceva.”

„A venit iute.”

„Şi se duce-ncet. Deloc nu conteneşte.” Ocolesc şi-o iau către spatele casei. Cash astupă găurile din copac. Face cepuri, câte unu, câte unu, lemnu-i ud şi se lucrează greu. Putea să taie dintr-o cutie de tablă şi să ascundă găurile şi nimeni nu şi-ar fi dat seama de deosebire. Oricum, n-ar fi ţinut seama de ea. Am stat şi m-am uitat la el un ceas întreg cum a meşterit un cep de lemn, de parc-ar fi lucrat în sticlă, când putea să caute pâmprejur şi s-aleagă o duzină

de beţe potrivite, câte-ar fi vrut, şi să le bage unde trebuia şi să le facă să meargă.

Când isprăvesc, mă întorc la loc, în faţă. Bărbaţii s-au dat pe lângă casă, şed pe căpătâiele de scândură şi pe caprele unde-am făcut-o azi-noapte, unii aşezaţi, alţii pe vine. Whitfield încă nu s-a arătat.

Se uită-n sus, la mine, cu ochi întrebători.

„Mai un pic”, zic. „Dor s-o bată-n cuie.”

Pe când ceilalţi se ridică, Anse vine-n uşă şi se uită la noi şi noi ne-ntoarcem pe prispă. Ne curăţăm din nou, cu grijă, încălţările, aşteptându-ne unu pe altu, care să intre primu, zăbovind în dreptu

uşii. Anse stă plin de demnitate, cu un aer grav, întocmit, îndărătu pragului.

Au pus-o înăuntru de-a-ndoasele. Cash a făcut-o-n formă de pendulă, cum se vede

, cu fiecare îmbinare şi încheietură

tăiată pieziş şi dată la rindea şi întinsă ca pielea de pe tobă şi grijit, ca o casetă şi ei au pus-o cu capu-n locu picioarelor, ca să nu i se mototolească rochia. Rochia ei de mireasă era înfoiată la poale şi ei au pus-o înăuntru cu capu-n locu picioarelor, ca rochia să se aşeze bine şi i-au făcut un voal dintr-o plasă de ţânţari, aşa, să nu se vadă găurile făcute de burghiu în obrazul ei.

Când ieşim, Whitfield tocmai soseşte. E ud şi-nnoroiat pân’ la brâu. „Domnu s-aducă alinare în această casă”, zice. Am întârziat, fiindcă podu-a fost luat de ape. Am coborât pân’ la vadu-ăl vechi şi, prin grija Domnului, l-am trecut călare. Iertarea Lui pogoare-se deasupra casei acesteia.”

Ne întoarcem la capră şi la căpătâiele de scândură şi ne aşezăm ori stăm ciuciţi.

„Eram precist c-o să-l ia”, zice Armstid.

„Cam de multişor erea-acolo, podu-ăsta”, zice Quick.

„Mai bine zi că Domnu l-a ţinut acolo”, zice unchiu Billy.

„Io nu ştiu om să se fi atins cu ciocanu’ de el, în douăşcinci de ani.”

„De când e-acolo, unchiu Billy?”, zise Quick.

„Păi, a fost făcut în… stai să văd… A fost în anu 1888”, zice unchiu Billy. „Ţin minte, fiindcă primu om de l-a trecut a fost Peabody care-a venit la mine, când s-a născut Jody.”

„De-l treceam de fiece dată când a făcut nevastă-ta, de-atunci, s-ar fi dus dracu’, de mult”, zice Peabody.

Râdem dintr-odată tare, apoi, la loc, din nou liniştiţi. Ne uităm unu la altu cam dintr-o parte.

„Lume multă l-a trecut, care n-o să mai treacă niciodată poduri”, zice Houston.

„Asta aşa e”, zice Littlejohn. „Aşa-i.”