Chiar când mergeam înspre uşă, cu lampa aprinsă ţinută în dreptu geamului, ca să poată vedea că vin, el nu s-a oprit din ciocănit. Nu tare, da făr’ să s-oprească, de parcă adormise bătând şi bătea cu pumnu-n somn, da nici n-am băgat de seamă cât de jos era lovitura în uşă, pân-ce n-am deschis-o şi tot nimica n-am văzut. Am înălţat lampa, de scânteia ploaia prin ea şi Cora, îndărătu meu, pe sală, tot zicea: „Cine-i, Vernon?”, da-ntâi şi-ntâi n-am putut să văd,

absolut, pân’ce m-am uitat în jos şi pe lângă uşă şi cu lampa lăsată

mai jos.

Parcă era un cotei murat, în şalopeta aia şi făr’ de pălărie, stropit tot pân’ la genunchi, unde-i tot purtase patru mile pân noroi. „He, fiu-al dracului”, zic.

„Cine-i, Vernon?”, zice Cora.

El se uita la mine cu nişte ochi rotunzi şi negri în mijloc, ca la bufniţă, când îi pui lumina-n faţă. „Ai văzut peştele ăla de-atunci”, zice el.

„Hai înuntru”, zic. „Ei, ce-i? Nu cumva maică-ta a_____”

„Vernon”, zice Cora.

Se ţinea pe-aici pe undeva, în dosu uşii, în întuneric. Ploaia izbea în lampă, sfârâia când o atingea, aşa că eu mă tot temeam că

acu-acu se sparge. „Ai fost acolea”, zice el. „L-ai văzut.”

Cora vine-n uşă. „Da hai, intră din ploaia aia de-afar’” zice ea şi-l trage înăuntru şi el se uită la mine cu băgare de seamă. Leit un căţel murat. „Nu ţi-am spus?”, zice Cora. „Ţi-am spus eu că s-a-ntâmplat. Du’ de-nhamă.”

„D-apoi că nici n-a zis că_____” zic.

El căta la mine, apa picura pe podea. „Ne strică covoraşu”, zice Cora. „Du’ de prinde caii, cât îl duc la bucătărie.”

Da el se trăgea înapoi, şiroind, aţintindu-mă cu ochii ăia. „Ai fost acolea. L-ai văzut cum zăcea acolea. Cash o s-o bată-n cuie, de tot, şi el zăcea taman acolea, pe pământ. L-ai văzut. I-ai văzut urma-n ţarină. Ploaia n-a-nceput pân-ce n-am ajuns acilea. Avem vreme să ne-ntoarcem.”

Fiu-al naibii de nu m-a luat fiorii, chiar când încă nu ştiam. Da Cora ştia. „Prinde caii cât poţi mai iute”, zice ea. „Şi-a pierdut capu. S-a scrântit de durere.”

Al naibii să fiu de nu m-a luat fiorii. Când şi când, omu stă de se gândeşte. La toate nenorocirile şi lucrurile triste de pe lumea asta; cum te pot ele lovi, ca trăsnetu, orişiunde te-ai afla. Mă gândesc io că omu tre’ s-aibe mare încredere-n Domnu, deşi-mi vine uneori să cred că Cora-i cam prea din cale-afar’ de grijulie, de parc-ar încerca să-i dea pe ăilalţi în lături şi să se-ndese ea mai în faţă ca

toţi. D-apoi, când se-ntâmplă aşa ceva, gândesc io că are dreptate, că omu tre’ să se ţină de asta şi socotesc că-s de-a dreptul binecuvântat c-o nevastă de toată vremea-şi dă osteneala întru sfinţenie şi facere de bine, cum zice ea că-s io.

Când şi când, omu stă de se gândeşte la asta. Drept, nu prea des.

Ceea ce-i un lucru bun. Căci Domnu l-a lăsat pe pământ ca să facă

şi nu ca să irosească timp prea mult cu gânditu, fiindcă creeru-i ca o rotiţă de maşinărie: nu ţine dacă-l tot munceşti. Ăl mai bine-i când toate merge după tipic, de împlineşte munca zilnică şi nicio parte nu-i folosită mai mult decât este de trebuinţă. Am zis-o şi o zic iară şi iară, asta-i dintotdeauna buba cu Darl: prea se tot gândeşte. Are dreptate Cora când zice că ce-i lipseşte lui e o nevastă, de să-l facă om. Şi când mă gândesc la asta, gândesc că

dacă pe om nimic alta nu-l ajută decât însurătoarea, apoi e-al dracului de-aproape de fără scăpare. Da cred că are dreptate Cora când zice că motivu pentru care Domnu-a trebuit să facă femeili e că bărbaţii nu-şi cunoaşte binele nici când îl are sub ochi.

Când mă-ntorc spre casă cu căruţa, ei era în bucătărie. Ea se-mbrăcase peste cămaşa de noapte, cu un şal pe cap şi-şi luase umbrela şi Biblia ei învelită-n muşama şi el şedea pe-o găleată

răsturnată, lângă sobă, unde-l pusese ea, şiroind pe podea. „Nu pot scoate nimic de la el, afar’ de-o chestie cu-un peşte”, zice că „îi apasă un blestem. Văd mâna Domnului asupra băiatului ăstuia, ca semn al pedepsirii lui Anse.”

„Ploaia n-a-nceput pân’ ce n-am plecat”, zice el. „Şi-am plecat.

Eram pe drum. Şi era acolea-n praf. L-ai văzut. Cash o s-o bată-n cuie, da tu-ai văzut.”

Când am ajuns acolo, ploua îndârjit şi el, între noi. Înfofolit în şalu Corei. Nu mai scosese o vorbă, şedea acolo, sub umbrela lu’

Cora. Când şi când, Cora se oprea din cântat, cât să zică „E-un blestem pe capu lui Anse Bundren. Dare-ar Domnul ca asta să-i arate că umblă pe calea păcatului.” Apoi începea din nou să cânte şi el şedea între noi, niţel aplecat înainte, ca şi cum catârii n-ar fi mers destul de repede pe cât ar fi voit el.

„Zăcea taman acolea”, zice el, „da ploaia a-nceput după ce-am

plecat. Aşa că mă pot duce să deschid ferestrele, Cash încă n-o bătut-o-n cuie.”

Erea trecut bine de miezu nopţii când am bătut ultimu cui şi-aproape de zorile de cenuşă când m-am întors acasă şi-am deshămat şi m-am băgat în pat, cu boneta Corei pusă pe perina aialaltă. Şi-al naibii să fiu de nu-mi suna încă-n urechi cântatu Corei şi parcă-l simţeam pe băiatu-ăla cum se-apleca înainte, între noi, de parc-ar fi tras înaintea catârilor, şi-l tot vedeam pe Cash umblând în sus şi-n jos cu fierăstrău, şi Anse, colea-n picioare, ca o sperietoare şi de ziceai că-i un juncan, pân’ la genunchi într-un iaz şi cineva trece pe-acolea şi pune mâna pe iaz şi-l aşază pe muchie, da el tot nu pricepe.

Aproape se crăpa de ziuă când am bătut ultimu cui şi-am dus-o-n casă, unde ea zăcea, întinsă pe pat, cu fereastra deschisă şi ploaia o stropea din nou. De două ori a făcut el asta şi aşa, dărâmat de somn, că zicea Cora că obrazu-i arăta ca unu din catargele ale de Crăciun, de-s îngropate o clipă şi dezgropate la loc, până ce, întrun târziu, au pus-o-năuntru şi-au bătut-o-n cuie bine, ca el să nu mai poată deschide fereastra peste ea. Şi-n dimineaţa ailaltă l-au găsit în cămaşă, pe podea, dormind, ca un juncan junghiat şi capacu lăzii sfredelit tot, ciuruit de găuri şi sfredelu-ăl nou al lui Cash rupt în ultima din ele. Când am dat capacu de-o parte, au văzut ca-n două rânduri pătrunsese şi-n obrazu ei.

Dacă asta-i pedeapsă de la Dumnezeu, apoi nu-i dreaptă. Fiindcă

Domnu are şi altele mai bune de făcut. Nu egzistă să n-aibe.

Fiindcă singura povară ce-a avut-o vreodată Anse Bundren a fost el însuşi. Şi dacă oamenii nu dau două parale pe el, mă gândesc io-n mine că n-o fi el chiar omu ăla de nimica, ori că nu s-ar fi putut îndura el pe sine atâta amar de vreme.

Nu-i dreaptă deloc. Fiu-al naibii dacă-i. Şi dacă El a zis Lăsaţi copiii să vină la Mine, tot n-o face mai dreaptă. Cora a zis, „Ţi-am adus pe lume ceea ce mi-a trimis Domnu Dumnezeu. Am trecut prin această încercare fără frică, fără teamă, fiindcă puternică este credinţa mea în Domnu, tărie aducându-mi şi încurajare. Şi dacă tu n-ai niciun fiu, e fiindcă Domnu, în marea Lui înţelepciune, aşa a

hotărât. Şi viaţa îmi este şi totdeauna a fost ca o carte deschisă

pentru tot bărbatu şi femeia dintre făpturile Sale de pe-aici, fiindcă

eu am încredere în Dumnezeu’ meu şi-n răsplata ce o voi primi.”

Socotesc că are dreptate. Socotesc că, dacă pe undeva e bărbat ori femeie pe care El a putut s-o întoarcă la Sine, să calce pe căile înţelepciunii Sale, apoi aceea-i Cora. Şi socotesc io că tot o face ea niscai schimbări, oricum şi-ar vădi El înţelepciunea. Şi mai socot că astea or să fie întru binele omului. Măcar trebuie să ne placă.

Măcar am putea tot aşa de bine să ne vedem de-ale noastre şi să ne prefacem că ne place.

Darl

Felinarul e pus pe-un butuc. Ruginit, năclăit şi grăsos, cu sticla plesnită, mult afumată într-o parte, îşi seamănă lumina puţină şi apăsătoare peste capră şi peste pământul din jur. Pe pământul întunecat aşchiile par pete întâmplătoare de vopsea, galben-stins pe pânză neagră. Scândurile, fâşii lungi şi mătăsoase sfâşiate din întunericul des şi întoarse pe dos.

Cash roboteşte aplecat deasupra caprei, mişcându-se înainte şi-napoi, ridicând şi aşezând scândurile cu pocnete lungi şi surde răsunând în aerul mort, de parcă le-ar lua şi le-ar lăsa să cadă pe fundul unei fântâni nevăzute, sunetele încetează, fără să piară cu totul, ca şi cum orice mişcare le-ar putea dezghioca din aerul înconjurător într-un ecou înmiit. Trage iar la fierăstrău, cotul îi luceşte potolit, un fir subţire de lumină sună pe pânză, pierdut şi regăsit şi sus şi jos, la fiece cursă, într-o alungire fără de frângere, încât fierăstrăul pare lung de şase picioare, cum trece prin şi dincolo de silueta prăpădită, amărâtă şi stingheră a lui taica. „Dă-mi scândura aia”, zice Cash. „Nu. Ailaltă.” Pune fierăstrăul jos şi vine el de ia scândura care-i trebuie şi-l dă pe taica la o parte cu luciul lung şi legănat al scândurii în cumpănă.

Aerul miroase a pucioasă. Pe coasta lui nevăzută umbrele lor se proiectează ca pe-un perete, de parcă, asemenea sunetelor, nu s-au îndepărtat prea tare, nu s-au stins, ci, doar pentru o clipă, s-au închegat pe undeva, pe-aproape, căzute pe gânduri. Cash lucrează

fără-ntrerupere, pe jumătate răsucit în lumina săracă, o coapsă şi un braţ subţire ca un arac, îmbinate, într-o nemişcare adâncită în sine şi activă, deasupra cotului său neobosit. Pe poala cerului fulgere pirotesc uşor; peste ţesătura lor, copacii împietriţi sunt zugrăviţi până la ultima rămurică şi rotunjiţi, măriţi, de parcă li s-ar mişca puiul în burtă.

Începe să plouă. Primele picături, aspre, răzleţe, iuţi, năvălesc

printre frunze şi cad pe pământ cu lungi suspine de uşurare, ca după o încordare de neîndurat. Sunt mari ca alicele pentru mistreţ

şi calde ca şi cum ar fi fost împuşcate; trec peste felinar cu un şuier ameninţător. Taica îşi înalţă obrazul, cu gura lui bleagă, dunga de tutun lipită la rădăcina gingiilor; de la adăpostul nedumeririi abia vădite pe obraz, el cugetă, ca de dincolo de timp, la ultima nedreptate a sorţii. Cash se uită întâi la cer, apoi la felinar. Fierăstrăul nu s-a oprit, licărul aleargă pe pânza care pistonează, fără să se frângă. „Adă ceva să coperim felinaru”, zice el.

Taica o ia către casă. Dintr-odată, ploaia se năpusteşte fără tunet, fără veste; e alungat către prispă, pe marginea prispei şi, într-o clipă, Cash e ud până la piele, însă mişcarea fierăstrăului nu s-a oprit, ca şi cum el şi cu braţele umblă cu încredinţarea senină că

ploaia nu-i decât o părere a minţii. Apoi pune jos fierăstrăul şi se duce de se încovoaie peste felinar, apărându-l cu trupul, spinarea ieşindu-i, descărnată şi costelivă prin cămaşa udă, ca şi cum, dintr-odată, cineva l-ar fi întors pe dos şi pe el şi cămaşa şi totul.