„Napi în suc propiu c-o mâncare din cale-afar’ de slabă la un om de mărimea mea”, zice. Cash mănâncă. Pe cap, pălăria i-a întipărit în părul năduşit o dungă. Cămaşa i-i toată asudată. Nu s-a spălat pe mâini. „Să-ţi fi făcut timp”, zice taica. „Un’i-i Vardaman?”
O iau către uşă. „Nu dau de el.” „Ia fă-te-ncoa, surioară”, zice.
„Nu pune la inimă chestia cu peştele. O să ne mai şi rămână. Vin’, de şezi colea.”
„Nici n-o pun”, zic. „Vreau să mulg înainte de să se pună pe plouat.”
Taica ia din castron şi dă mai departe. Dar nu s-apucă să
mănânce. Mâinile-i stau, pe jumătate strânse, pe lângă farfurie, capul plecat niţel, părul lui, ca o mirişte, înălţat în lumina lămpii.
Seamănă cu un juncan, numaidecât ce l-ai pălit cu maiu’ şi nu mai e-n viaţă şi de ştiut încă nu ştie că-i mort.
Dar Cash mănâncă, el aşişderi. „Mai bine-ai mânca ceva”, zice
el. Se uita la taica. „Ca Cash şi ca mine. O să-ţi prindă bine.”
„De”, zice taica. Se ridică, cum s-ar ridica un juncan îngenuncheat la iaz, când îl iei la goană. „N-o să fie ea supărată pe chestia asta.”
Când ştiu că nu mă mai vede nimeni în casă, iuţesc pasul. Vaca muge la poalele povârnişului. Se-mpinge-n mine şi-şi suflă
răsuflarea într-o adiere dulceagă, fierbinte, peste goliciunea-mi fierbinte şi muge-ncetişor. „Mai rabd-un pic. Mă-ngrijesc io şi de tine.” Vine după mine, în grajd, unde pun căldarea jos. Răsuflă-n căldare şi muge-ncet. „Păi, ce ţi-am zis. Şezi, locului. Am pe cap mai multe decât pot răzbi.” Grajdul e-n întuneric. Când trec, dă-n perete cu copita. Merg mai departe. Scândura ruptă-i ca un semn de hotar, cum stă-n sus. Dup-aceea văd povârnişul, simt aerul cum îmi mângâie faţa, iară, încet, pălit, cu întunericul mai scăzut şi, cu vederea pustie, pâlcurile de pini, pete-pete pe coasta priporoasă, tainici şi aşteptând.
În uşă, umbra vacii dă cu botu-n umbra căldării, mugind încet.
Apoi trec de boxă. Aproape am trecut. Ascult cum zice, cu mult înainte de să poată spune cuvântul şi partea care-ascultă se teme că
poate n-o să aibe timp să-l spuie. Îmi simt trupul, oasele şi carnea cum încep să se desfacă şi să se deschidă asupra singurului şi lucrarea prin care-ncepi a fi nesingur e-nspăimântătoare. Lafe, Lafe. „Lafe.” Lafe. Lafe. Mă aplec un pic în faţă şi pun înainte, fără vlagă, piciorul. Simt întunericul năpustindu-se pe lângă
pieptul meu, pe lângă vacă; încerc să m-arunc asupra întunericului, vaca mă opreşte şi întunericul se năpusteşte asupra adierii dulcege din răsuflarea ei, grea de muget, plină de pădure şi de tăceri.
„Vardaman. Mă, Vardaman.”
El iese din boxă. „Mă, ticălos mic şi-afurisit! Mă, ticălos mic şi-afurisit!”
El nu se-mpotriveşte; ce-a mai rămas din năvala întunericului piere, scâncind. „Ce? Că doar n-am făcut nimica.”
„Mă ticălos mic şi-afurisit!” Mâinile mele-l scutură zdravăn.
Poate că nu le pot opri. Nu ştiam că pot să scuture atât de zdravăn.
Zgâlţâind, ne zgâlţâie pe amândoi.
„Nu io, nu io”, zice. „Nici nu i-am atins.”
Mâinile mi se opresc din zguduit, dar încă-l ţin.
„Ce caţi acilea? De ce nu răspunzi când te chem?”
„Da nu fac nimica.”
„Du-te-n casă şi mănâncă.”
Se trage înapoi. Îl ţin. „Dă-mi drumu. Lasă-mă-n pace!”
„Ce făceai acilea? Nu cumva mă iscodeşti?”
„Io nu, niciodat’, niciodat’. Nici nu ştiam că eşti acilea, jos.
Lasă-mă-n pace!”
Îl ţin, aplecându-mă să-i vad faţa, să i-o simt cu ochii mei. E
gata să plângă. „Acu şterge-o. Am pus de cină şi, cum mulg, vin şi io. Du-te, pân’ ce nu mănâncă el tot. Cred că docaru-ăla se duce glonţ la Jefferson.”
„El o ucis-o”, zice. Începe să plângă.
„Şşşşşt.”
„Nu i-o făcut nimica rău şi el o vinit ş-o ucis-o.” „Şşşşşt.” El se zbate. Îl ţin. „Şşşşşt.”
„El o ucis-o.” Vaca vine-n spatele nostru, mugind încetişor. Îl zgâlţâi din nou.
„Gata, potoleşte-te. Acu s’te potoleşti. O să te-mbolnăveşti şi-atunci nu mai mergi la oraş. Hai, du-te-n casă şi mănâncă.”
„Nu vreau nicio mâncare. Nu vreau la oraş.”
„Atunci te lăsăm acilea. Te lăsăm, dacă nu te porţi bine. Hai, acu du-te, pân’ ce putina aia cu maţe, bătrână şi moartă după legumă, nu-ţi topeşte şi porţia ta.” Se duce, pierzându-se încet, pe deal.
