Taica se întoarce. Are pe el mantaua de ploaie a lui Jewel şi în mână pe cea a lui Dewey Dell. Cocârjat deasupra felinarului, Cash bâjbâie cu mâna îndărăt şi apucă patru capete de leaţ şi le înfige în pământ şi ia mantaua lui Dewey Dell de la taica şi o întinde peste leaţuri, înjghebând un fel de acoperiş deasupra felinarului. Taica îl urmăreşte: „Nu ştiu, zău, ce-o s’te faci tu”, zice. „Darl şi-a luat mantaua cu el.”
„O să mă ude”, zice Cash. Apucă din nou fierăstrăul. Şi din nou fierăstrăul o ia-n sus şi-n jos, înăuntru şi-n afară din acea negrăbită
împotrivire, aşa cum se mişcă în ulei pistonul, ud până la piele, costeliv, dar neobosit, cu trupu-i slăbănog şi lipsit de greutate, trup de copil ori de bătrân. Taica-l urmăreşte, clipind, cu faţa şiroindă; şi iar se uită la cer, cu înfăţişarea aceea de mută şi căzută pe gânduri ofensă şi, totuşi, de apărare, de parcă nici nu se aşteptase la mai puţin; din vreme-n vreme îşi face de lucru, slăbănog, şiroind, pune mâna pe o scândură, pe o sculă şi iar o lasă jos.
Vernon Tull e acum acolo şi Cash poartă mantaua de ploaie a
doamnei Tull şi el şi cu Vernon caută fierăstrăul. După o vreme, dau de el în mâna lui taica.
„De ce nu mergi în casă, din ploaie?”, zice Cash. Taica se uită la el, cu obrazul şiroind liniştit. E de parcă, peste chipul cioplit de un caricaturist sauvage, ar curge, cumplită, parodia îndolierii totale.
„Hai, du-te-n casă”, zise Cash, „Io şi cu Vernon o scoatem la capăt şi singuri.”
Taica se uită la ei. Mânecile de la mantaua lui Jewel sunt prea scurte pentru el. Pe obraz ploaia şiroieşte fără grabă, ca glicerina rece. „Nu-s supărat pe ea că ne-a udat”, zice el. Se urneşte iar din loc şi se apucă să mute scândurile, ridicându-le şi lăsându-le la pământ cu mare grijă, de parcă ar fi geamuri. Se apropie de felinar şi trage mantaua potrivită deasupra lui, până o doboară şi Cash vine şi-o pune la loc.
„Hai, du-te-n casă”, zice Cash. Îl însoţeşte înspre casă şi se reîntoarce cu mantaua şi o împătureşte şi o aşază lângă felinar, la adăpost. Vernon nu s-a oprit. Se uită-n sus, trăgând la fierăstrău.
„S-o fi făcut de la bun început”, zice el. „Doar ştiai că-i a ploaie.”
„E tulburat rău”, zice Cash. Se uită la scândură.
„De”, zice Vernon. „Orişicum, tot venea.”
Cash se uită la scândură, ochind. Pe laturea ei lungă ploaia răpăie neîntrerupt, nenumărat, nestatornic. „Am s-o tai şrec”, zice.
„Îţi ia timp mai mult”, zice Vernon. Cash pune scândura pe cant; Vernon se uită la el, apoi îi întinde rindeaua.
Vernon ţine bine scândura, în timp ce Cash îi face muchia piezişă, cu râvna urâcioasă şi amănunţită a unui bijutier. Doamna Tull vine pe marginea prispei şi-l strigă pe Vernon: „Cât mai aveţi?”
Vernon nu ridică ochii: „Nu mult. Da mai avem ceva.”
Se uită la Cash cum se adună deasupra scândurii, cum se mişcă, alunecând uşor pe manta, lumina bolnavă şi sălbatică şi dilatată a felinarului. „Du’ devale, la grajd şi scoate câteva scânduri şi termin-o şi hai înuntru din ploaie”, zice ea. „O să vă-mbolnăviţi fără scăpare.” Vernon nu se clinteşte. „Vernon”, zice ea.
„Las-că nu mai stăm mult”, zice el. „Acuşica o dăm gata.”
Doamna Tull îi cercetează o clipă, apoi intră iar în casă.
„Dac-ajungem la ananghie, luăm neşte scânduri dintr-alea”, zice Vernon. „Te-ajut io să le pui la loc.”
Cash lasă rindeaua şi ocheşte în lungul muchiei, netezind-o cu podul palmei. „Dă-mi-o pe-ailaltă”, zice el.
Cu puţin înainte de zori, ploaia stă. Dar încă nu s-a luminat când Cash bate ultimul cui şi rămâne ţeapăn, în picioare, şi se uită-n jos, la racla isprăvită şi ceilalţi se uită la el. În lumina felinarului, obrazul i-i liniştit, gânditor; îşi loveşte uşor palmele de pulpanele mantăii cu o mişcare dinainte gândită şi anume întocmită pentru această împrejurare, de încheiere. După care toţi patru – Cash şi taica şi Vernon şi Peabody – saltă racla pe umeri şi se-ndreaptă
către casă. E uşoară, dar ei abia-abia se mişcă; goală, însă ei o poartă cu grijă; fără viaţă, dar ei se mişcă, rostindu-şi vorbele cu băgare de seamă, înăbuşit, vorbesc despre raclă de parcă, acum, că-i terminată, e vie şi uşor aţipită şi gata-gata să se trezească. Pe duşumeaua neagră picioarele lor bocăne stânjenite, cu stângăcie, de parcă de mult n-ar mai fi călcat pe duşumele.
O pun jos, lângă pat. Peabody zice, liniştit: „Să luăm o gustare.
E-aproape ziuă. Unde-i Cash?”
El s-a întors la capră, iarăşi gârbovit în lumina slabă a felinarului, îşi adună sculele şi le şterge cu grijă pe o bucată de pânză şi le aşază într-o lădiţă cu curea de atârnat pe umăr. Apoi saltă cutia, ia felinarul şi mantaua de ploaie şi se întoarce în casă, urcând scările, siluetă firavă pe cerul dinspre răsărit care păleşte.
Într-o odaie străină, ca să poţi dormi, trebuie să te goleşti. Şi mai-nainte, să te fi golit pentru somn de ceea ce eşti tu. Şi când te-ai golit pentru somn, nu mai eşti. Şi când te umple somnul, n-ai fost niciodată. Nu ştiu ce sunt. Nu ştiu dacă sunt ori nu. Jewel ştie că e, fiindcă el nu ştie că nu ştie dacă e sau nu. El nu se poate goli pentru somn, fiindcă el nu-i ceea ce e şi e ceea ce nu-i. Dincolo de peretele neluminat pot auzi cum ploaia schiţează căruţa care-i a noastră, încărcătura care nu mai e a celor care-au doborât-o şi-au tăiat-o, dar nici a celor care-au cumpărat-o şi nici a noastră nu-i,
chiar de-i în căruţa noastră, fiindcă numai vântul şi ploaia o conturează şi numai pentru Jewel şi pentru mine, care nu dormim.
Şi fiindcă somnul este nu este şi ploaia şi vântul sunt a fost, ea nu-i. Totuşi, căruţa este, fiindcă atunci când căruţa este a fost, Addie Bundren nu va mai fi. Şi Jewel este, aşa că Addie Bundren trebuie să fie. Şi-atunci eu trebuie să fiu, altfel nu m-aş putea goli pentru somn, într-o odaie străină. Iar dacă nu m-am golit încă, înseamnă
că sunt este.
De câte ori n-am stat întins, sub ploaia bătând într-un acoperiş
străin, gândindu-mă acasă.
Cash
Am făcut-o cu muchiile tăiate şrec.
1. Suprafaţa pe care o prind cuiele este mai mare.
2. Suprafaţa de îmbucare a fiecărei muchii este de două ori mai mare.
3. Apa trebuie să se prelingă înăuntru pe un plan înclinat. Apa se mişcă mai uşor în sus şi-n jos sau direct dintr-o parte în alta.
4. Într-o casă, lumea stă în sus două treimi din timp. Aşa că
îmbinările şi încheieturile sunt făcute în-sus-şi-n-jos. Fiindcă
apăsarea este în-sus-şi-n-jos.
