fiţi la patru’j’ de mile de Jefferson. Ia căruţa mea, Anse.

O aşteptăm pe-a noastră. Voia ei.

L-am văzut, cam la o milă de casă, cum şedea pe malu unei bălţi. N-a avut peşte de când o ştiu. S-a uitat la noi, la toţi, pe rând, ochii rotunzi şi liniştiţi şi obrazu murdar şi cu ciotu de arac pe genunchi. Cora cânta înainte.

„Asta nu-i zi bună de dat la peşte”, am zis. „Hai cu noi, acas’, şi primu lucru, dis-de-dimineaţă, mergem amândoi, devale, la râu şi prindem neşte peşte.”

„Ba aci-i unu”, a zis el. „L-o văzut Dewey Dell.”

„Las’ şi hai cu noi. La râu e locu-ăl mai bun.”

„Ba aci-i”, a zis. „L-o văzut Dewey Dell.”

„Sufletu-mi spre Domnul se îndreaptă şi înspre răsplata ce-l aşteaptă”, cântă Cora.

Darl

„Nu calul tău a murit, Jewel”, zic. El stă drept, pe locul lui, uşor aplecat înainte, cu spinarea ca de lemn. Borul pălăriei s-a desprins în două locuri, de ploaie, şi-i cade peste obrazul lemniu, iar el, cu capul înclinat, se uită prin spărtură ca prin viziera unui coif, priveşte îndelung, peste vale, spre locul unde grajdul se propteşte în poala povârnişului şi zugrăvind din ochi calul care nu se vede.

„Ei, vezi?”, zic. Sus, deasupra casei, pe cerul apăsător şi neliniştit atârnă în cercuri tot mai strânse. De-aici nu-s mai mult decât nişte pete, neînduplecate, răbdătoare, rău-prevestitoare. „Dar nu calul tău a murit.”

„Du-te dracu”, zice. „Du-te dracu.”

Nu-mi pot iubi mama, fiindcă n-am nicio mamă. Mama lui Jewel e un cal.

Nemişcaţi, corbii uriaşi spânzură de cer în cercuri plutitoare, curgerea norilor născând părerea că, de fapt, ei se mişcă în sens invers.

Neclintit, cu spinarea ca de lemn, cu obrazul de lemn, el modelează şi calul, cu gâtul înţepenit, capul plecat, ca un uliu, înaripat, cu aripi-ghiare. Ei ne-aşteaptă, gata de pornirea ăleia şi aşteptându-l. El intră în boxă şi aşteaptă până ce zvârle către el, ca să se poată strecura şi urca pe iesle, unde să se odihnească, privind încordat, afară, pe deasupra stănoagelor, spre poteca pustie, înainte de a ajunge în fânar.

„Să-l ia dracu. Să-l ia dracu.”

Cash

„N-o să se cumpănească. Dacă vreţi s-o căraţi şi s-o duceţi cumpănită, tre’ să…

„Saltă. Lua-te-ar dracu, saltă.”

„Îţi spui că n-o să se poată căra şi n-o să fie dusă-n cumpănire, afar’ de cazu când_____”

„Saltă! Saltă, ’re-aţi ai dracu’, înghiţi-v-ar iadu cu scârbele voastre de suflete, saltă!”

N-o să se cumpănească. Dacă au de gând s-o care şi s-o ducă-n cumpănire, tre’ să –

Darl

Se apleacă printre noi, peste ladă, două din cele opt mâini. În obraz sângele-i goneşte în valuri. În răgazul dintre ele carnea pare verzuie, cam ca rumegătura moale, vâscoasă, verde-stins, de vacă; învineţit, furios, buza rânjită peste dinţi. „Saltă!”, zice el. „Saltă,

’re-aţi ai dracu’, cu scârbele voastre de suflete!”

Zmuceşte atât de năpraznic, dintr-o parte, încât ne repezim cu toţii s-o prindem şi s-o-ndreptăm, înainte s-o dea de tot peste cap.

O clipă ea se-mpotriveşte ca dinadins, ca şi cum, înăuntru, trupul subţire ca aracul s-ar agăţa cu îndârjire, chiar mort, de un fel de sfială, de parcă ar încerca să ascundă un veşmânt murdar pe care nu poate să-l împiedice să-i murdărească trupul. Apoi împotrivirea se frânge, lada se ridică deodată, de parcă topirea trupului ei ar fi făcut ca scândurile să plutească, ori de parcă, văzând că veşmântul era cât pe-aci să-i fie zmuls, s-ar fi năpustit după el, într-o pătimaşă zădărnicire, batjocorind propria-i dorinţă şi nevoie.

Obrazul lui Jewel se-nvineţeşte cu totul şi aud dinţi în răsuflarea lui.

O ducem prin sală, tălpile noastre aspre şi stângace pe duşumea, ne mişcăm cu paşi târşiţi şi prin uşă.

„Ţineţi-o bine-un pic”, zice taica, dându-i drumul.

Se-ntoarce să-nchidă şi să-ncuie uşa, dar Jewel nu vrea s-aştepte.

„Haidam”, zice el, cu glasu-ăla al lui, de ne îneacă.

„Haidam.”

O coborâm cu grijă pe trepte. Umblăm cumpănind-o, ca şi cum ar fi ceva nespus de preţios, cu feţele noastre duse şi trăgând aer printre dinţi, ca să putem ţine astupate nările. Coborâm poteca spre povârniş.

„Mai bine-am aştepta”, zice Cash. „Vă spui că nu se cumpăneşte cum trebuie. Pe dealu-ăsta o să fie nevoie de înc-o mână.”

„Atunci dă-te de-o parte”, zice Jewel. Nu vrea să se-oprească.

Cash începe să se tragă-n urmă, şchiopătând, ca să n-o scape şi răsuflă gâfâit; apoi rămâne cu totul! şi Jewel duce singur capătul din faţă, aşa încât, aplecându-se, cum poteca prinde să se-ncline, lada începe să mi se zmulgă din mâini şi să alunece pe aer, în jos, ca o sanie peste o nevăzută zăpadă, părăsind lin văzduhul, în care forma ei se conturează încă.

„Aşteaptă, Jewel”, zic. Dar el nu vrea s-aştepte. Acum aproape aleargă şi Cash e lăsat în urmă. Mi se pare că partea pe care acum o duc singur n-are nicio greutate, de parcă s-ar fi lăsat la vale ca un pai zburătăcit pe valul înfuriat al deznădejdii lui Jewel. Nici măcar n-o ating, când el, întorcându-se, o lasă să săgeteze pe deasupra lui, legănându-se, şi o opreşte şi-o sloboade pe fundul căruţei, dintr-o singură mişcare, şi se uită-napoi, la mine, cu obrazul înecat de furie şi deznădejde.

„Lua-te-ar dracu. Lua-te-ar dracu.”

Vardaman

Mergem la oraş. Dewey Dell zice că n-o să se vânză, că-i a lu’

Moş Crăciun şi el l-o luat înapoi, cu el, pân’ la Crăciunu ălălalt.

Atunci o să fie iar, îndărătu geamului, strălucind şi aşteptând.

Taica şi cu Cash coboară dealu, da Jewel se duce la grajd.

„Jewel”, zice taica. Jewel nu se opreşte. „Un’te duci?” zice taica.

Da Jewel nu se opreşte. „Să laşi calu ăla aci”, zice taica. Jewel se opreşte şi se uită la taica. Ochii lui Jewel îs ca două bile de marmură. „Să laşi calu ăla aci”, zice taica. „O să mergem cu toţii, în căruţă, dimpreună cu maica, aşa cum a vrut dânsa.”

Da’ mama mea-i peşte. Vernon a văzut. Era acolo.

„Mama lu’ Jewel e-un cal”, a zis Darl.

„Atunci a mea poa’ să fie peşte, nu-i aşa, Darl?” am zis.

Jewel este fratele meu.