Se uită-n sus, la mine, cu ochi întrebători.
„Mai un pic”, zic. „Dor s-o bată-n cuie.”
Pe când ceilalţi se ridică, Anse vine-n uşă şi se uită la noi şi noi ne-ntoarcem pe prispă. Ne curăţăm din nou, cu grijă, încălţările, aşteptându-ne unu pe altu, care să intre primu, zăbovind în dreptu
uşii. Anse stă plin de demnitate, cu un aer grav, întocmit, îndărătu pragului.
Au pus-o înăuntru de-a-ndoasele. Cash a făcut-o-n formă de pendulă, cum se vede
, cu fiecare îmbinare şi încheietură
tăiată pieziş şi dată la rindea şi întinsă ca pielea de pe tobă şi grijit, ca o casetă şi ei au pus-o cu capu-n locu picioarelor, ca să nu i se mototolească rochia. Rochia ei de mireasă era înfoiată la poale şi ei au pus-o înăuntru cu capu-n locu picioarelor, ca rochia să se aşeze bine şi i-au făcut un voal dintr-o plasă de ţânţari, aşa, să nu se vadă găurile făcute de burghiu în obrazul ei.
Când ieşim, Whitfield tocmai soseşte. E ud şi-nnoroiat pân’ la brâu. „Domnu s-aducă alinare în această casă”, zice. Am întârziat, fiindcă podu-a fost luat de ape. Am coborât pân’ la vadu-ăl vechi şi, prin grija Domnului, l-am trecut călare. Iertarea Lui pogoare-se deasupra casei acesteia.”
Ne întoarcem la capră şi la căpătâiele de scândură şi ne aşezăm ori stăm ciuciţi.
„Eram precist c-o să-l ia”, zice Armstid.
„Cam de multişor erea-acolo, podu-ăsta”, zice Quick.
„Mai bine zi că Domnu l-a ţinut acolo”, zice unchiu Billy.
„Io nu ştiu om să se fi atins cu ciocanu’ de el, în douăşcinci de ani.”
„De când e-acolo, unchiu Billy?”, zise Quick.
„Păi, a fost făcut în… stai să văd… A fost în anu 1888”, zice unchiu Billy. „Ţin minte, fiindcă primu om de l-a trecut a fost Peabody care-a venit la mine, când s-a născut Jody.”
„De-l treceam de fiece dată când a făcut nevastă-ta, de-atunci, s-ar fi dus dracu’, de mult”, zice Peabody.
Râdem dintr-odată tare, apoi, la loc, din nou liniştiţi. Ne uităm unu la altu cam dintr-o parte.
„Lume multă l-a trecut, care n-o să mai treacă niciodată poduri”, zice Houston.
„Asta aşa e”, zice Littlejohn. „Aşa-i.”
„Orişicum, altu nu-i”, zice Armstid. „O să le ia două-trei zile s-o
ducă cu căruţa la oraş. O să tot facă o săptămână pe drum cu dusu ei la Jefferson şi cu-ntorsu.”
„Oricum, ce l-o fi apucat pe Anse s-o care pân’ la Jefferson?”
zice Houston.
„I-a făgăduit”, zic. „Dorinţa ei. Ea-i de pe-acolo. Îi intrase ei asta-n cap.”
„Şi i-a intrat şi lu’ Anse”, zice Quick.
„Aoleo”, zice unchiu Billy. „Asta-i ca ăl de lasă s-alunece totu pe lângă el, toată viaţa, ca să s-agaţe de ceva care-o să dea dureri de cap la toţi ăi de-i cunoaşte.”
„Acu numai Domnu de-o mai trece-o peste râu-ăla” zice Peabody. „În niciun caz Anse.”
„Io cred că El o s-o şi facă”, zice Quick. „Că tot i-a purtat de grijă lu’ Anse atâta amar de vreme.”
„Asta aşa e”, zice Littlejohn.
„Prea multă vreme, ca să-l lase taman acu”, zice Armstid.
„Io cred că El îi ca fiştecare de pe-aci, de pe la noi”, zice unchiu Billy. „L-a ajutat atât de de multe ori, că acu chiar că nu-l mai poate părăsi.”
Cash iese din casă. Şi-a pus o cămaşă curată; păru ud i-e pieptănat lins pe frunte, lins şi negru, de parcă şi l-ar fi zugrăvit pe cap. Se lasă pe vine, ţeapăn, între noi şi noi ne uităm la el.
„Simţeşti vremea, aşa e?”, zice Armstid.
Cash nu zice nimic.
„Osu rupt totdeauna o simte”, zice Littlejohn. Un om cu osu rupt simte că vine.”
„Mare noroc pe Cash că s-a ales numai cu-un picior rupt”, zice Armstid. „Putea să se facă zob, de să stea toată viaţa-n pat. Cam de pe la cât ai căzut, Cash?”
„Douăşopt de picioare, patru incii şi juma’, aşa ceva”, zice Cash.
Mă trag lângă el.
„Pe scânduri ude, un om precist c-alunecă una-două”, zice Quick.
