urmărindu-ne cu privirea, nu mai puţin liniştit decât panoul care-şi înalţă, drept dinaintea lui, înştiinţările abia desluşite.

„Nu-i cumpănită cum trebuie pentru drum lung”, zice Cash.

„Spune-i şi asta”, zic. Căruţa scârţâie întruna.

O milă mai departe, el trece de noi, calul, cu gâtul arcuit, strunit şi-n pas viu. El stă pe cal uşor, sigur, drept, cu obrazul ca de lemn, cu pălăria spartă înclinată cu eleganţă. Trece de noi iute, fără să se uite, calul goneşte, copitele şuieră-n noroi. O bucată de noroi azvârlită-n urmă pleoscăie pe ladă. Cash se apleacă înainte, ia o sculă şi răzuie cu grijă. Când drumul trece peste Whiteleaf, cu sălciile plângând deasupra noastră, el rupe o crenguţă şi freacă

pata cu frunzele-i ude.

Anse

Greu de trăit în ţinutu asta; greu. Ob’ mile dân sudoarea trupului spălată de ape dân pământu Domnului, acolea, unde însuşi Domnu i-a poroncit s-o puie. Nicăirea pe lumea asta plină de păcate un om cinstit şi muncitor nu poa’ să răzbească. Răzbesc ăi de ţine prăvălii pân oraşe, făr’ s-asude, de trăieşte după ăi de-asudă. Nu omu muncitor, fermieru. Mă-ntreb uneori la ce mai muncim. Asta fin’că-i o răsplată pentru noi, acolea, sus, unde ei nu poa’ să-şi ia cu ei maşinili şi altele. Toţi oamenii va să fie de-o potrivă, acolea şi, pe Dumnezeu’ meu, de n-o să se ia de la-ăi de are şi să se dea la-ăi de n-are.

Da parcă-i cam lungă aşteptarea. Rău e că omu tre’ să câştige răsplata faptelor sale drepte, bajocorindu-se pe sine şi pe morţii săi. Am mânat tot restu zilii şi-am ajuns la alde Samson, când se lăsa întunericu colbăit şi după-aia şi podu erea dus de apă. N-a mai pomenit niminea râu’ aşa crescut şi-ncă n-a plouat toată ploaia.

Erea bătrâni de zicea că nu mai văzuse şi nu mai auzise să fi fost v’odat’, după câte ţinea oamenii minte, io-s alesu Domnului, fin’că pe-ăl de-l iubeşte El, pe-ăla-l năpăstuieşte. Da-afurisit să

fiu, că ciudate mai este căile prin care El o arată, aşa consider io.

Da-acu poa’ să-mi pui dinţii ăia. Asta va să fie o alinare. Va să

fie.

Samson

Era tocma-n preajma asfinţitului. Şedeam pe prispă, când căruţa s-apropia pe drum, cu ăi cinci în ea şi ălalantu-n urma ei, călare.

Unu din ei a ridicat mâna, da’ a trecut pe lângă prăvălie, fără s-oprească.

„Cine-i ăsta?” zice MacCallum; nu-mi vine numele: geamăn cu Rafe; ăsta-i.

„E Bundren, de din vale, de dincolo de New Hope”, zice Quick.

„Calu de-i Jewel pe el îi unu din ăi aduşi de Snopes.”

„Nu ştiam să mai fi rămas pe-aici v-un cal din ăla”, zice MacCallum. „Credeam că voi, ăi din vale, aţi izbutit să vă

cotorosiţi de toţi.”

„Încearcă de-ţi fă rost de ăsta”, zice Quick. Căruţa se duce-nainte.

„Pui prinsoare că nu i l-a dat bătrânu Lon”, zic eu.

„Nu”, zice Quick. „L-a cumpărat de la taica.” Căruţa se ducea-nainte. „Tre’ că ei n-a auzit de pod”, zice el.

„Oricum, ce treabă are ei aici, la deal?” zice MacCallum.

„Cred că-şi petrece concedu, care şi-a-ngropat nevasta”, a zis Quick. „Şi-o ia către oraş, cred, şi cu podu lu’ Tull dus de apă.

Mă-ntreb de n-a auzit de pod.”

„În cazu ăsta tre’ să zboare”, zic. „Nu cred să mai fie v’un pod de-aci pân’ la gurile Ishatawei.”

Avea ceva-n căruţă. Dar Quick fusese la înmormântare, cu trei zile-n urmă şi, fireşte, nouă nu ne-a dat nimic prin cap, afar’ de faptul că ei pleca de-acas’ al naibii de târziu şi că n-auzise de pod.

„Mai bine-ai striga la ei”, zice MacCallum. Naiba să-l ia, îmi stă

pe limbă numele. Aşa că Quick a strigat şi ei s-a oprit şi el s-a dus la căruţă şi le-a spus.

S-a-ntors cu ei. „Se duc la Jefferson”, zice el. „Şi podu din drept de Tull e luat.” Ca şi cum noi nu ştiam asta, şi-i râdea mustaţa, da

ei stătea tot acolo, Bundren şi tata şi băiatu pe leagănu căruţii şi Cash şi ăl de după el, ăl de vorbeşte lumea de el, pe-o scândură, de-a curmezişu, în chilnă şi ălalant, pe calu ăla, tărcatu. Dar cred că ei se obişnuise pân-atunci, fin’că-atunci când i-am zis lu’ Cash că o să tre’ să treacă iar prin New Hope şi ce-ar fi mai bine să

facă, el zice doar,

„Socot că răzbim acolo.”

Nu ţin morţiş să m-amestec unde nu-mi fierbe oala. Îl las pe fiştecare să-şi facă treburili după cum îl taie capu, zic. Da după ce-am vorbit cu Rachel de ei şi că n-avea om de meserie s-o arinjeze şi că era iulie şi altele, m-am dus înapoi, la grajd şi-am încercat să-i vorbesc lu’ Bundren de asta.

„Că doar i-am făgăduit-o”, zice el. „Asta şi-a pus în cap.”

Bag seama cât de greu îi vine unui om leneş, unui om de nu-i place mişcarea să se-oprească din mişcare, odată ce s-a pornit, tot la fel cum, mai ’nainte-i venea greu să se oprească din şedere, de parcă el n-ar urî atât de mult mişcarea, cât pornitu şi opritu. Şi parcă l-ar prinde un fel de mândrie când vine ceva de face mişcarea ori şederea să pară încă mai grele. Şedea acolo, pe căruţă, adus de spate, clipind şi ascultându-ne cum îi ziceam că ce iute s-a dus podu şi cât de mare era apa şi, să mă ia dracu de nu se purta ca şi cum s-ar fi fălit cu asta, de parcă el în persoană făcuse râu-ăla să crească.

„Zici că-i mai crescut decât l-ai văzut v’odat’?” zice el. „Facă-se voia Domnului”, zice el. „Şi consider că nici n-o să scază cine ştie ce până dimineaţă”, zice el.

„Mai bine rămâi aici, la noapte”, zic, „şi pleci mâine dis-de-dimineaţă la New Hope.” Mi-era milă de catârii ăia numa’ piele şi os. I-am zis Rachelei, zic, „Că n-oi fi vrut să-i las în drum, acu, pe-ntuneric, la opt mile de casă? Ce altceva puteam face?”, zic.

„Că doar n-o să fie decât o noapte şi pe-aia or s-o bage-n grajd şi-n zori negreşit c-or să plece.” Şi-aşa că zic, „Rămâneţi aici, peste noapte şi mâine, devreme, vă-ntoarceţi la New Hope. Am unelte câte trebuie şi băieţii, dacă vrea, se poate duce chiar după cină şi să sape şi să pregătească totu” – şi-atunci am ochit-o pe fata aia

cum mă pândea. De i-ar fi fost ochii pistoale, acu n-aş mai vorbi.

Câine să fiu, de nu m-a fulgerat. Şi când m-am dus devale, la grajd, am dat de ei şi ea vorbea, aşa că nu m-a văzut când m-am apropiat.

„I-ai făgăduit”, zice ea. „Nu s-a dus, pân’ ce nu i-ai făgăduit. A crezut că se poate baza pe tine. De n-o faci, o să te-atingă

blestemu.”

„Nu poa’ să spuie niminea că n-am de gând să mă ţin de cuvânt”, a zis Bundren. „Mi-i inima deschisă ca la nime altu.”

„Ce-mi pasă cum ţi-i inima”, zice ea. Şoptea, aşa-mi părea, vorbind repede. „I-ai făgăduit. Te-ai legat să. Tu_____” După aia m-a văzut şi s-a oprit şi-a stat acolo. De-ar fi fost pistoale, n-aş

mai vorbi acu. Şi-aşa, când i-am zis de asta, el zice,

„I-am făgăduit, şi-a băgat asta-n cap.”

„Da mie mi se pare că mai degrabă ar vrea-o pe maică-sa înmormântată mai pe-aproape, aşa, ca să poată_____”

„Ba, că lu’ Addie i-am făgăduit că”, zice el. „Ea şi-a băgat în cap.”