Cora vine-n uşă. „Da hai, intră din ploaia aia de-afar’” zice ea şi-l trage înăuntru şi el se uită la mine cu băgare de seamă. Leit un căţel murat. „Nu ţi-am spus?”, zice Cora. „Ţi-am spus eu că s-a-ntâmplat. Du’ de-nhamă.”
„D-apoi că nici n-a zis că_____” zic.
El căta la mine, apa picura pe podea. „Ne strică covoraşu”, zice Cora. „Du’ de prinde caii, cât îl duc la bucătărie.”
Da el se trăgea înapoi, şiroind, aţintindu-mă cu ochii ăia. „Ai fost acolea. L-ai văzut cum zăcea acolea. Cash o s-o bată-n cuie, de tot, şi el zăcea taman acolea, pe pământ. L-ai văzut. I-ai văzut urma-n ţarină. Ploaia n-a-nceput pân-ce n-am ajuns acilea. Avem vreme să ne-ntoarcem.”
Fiu-al naibii de nu m-a luat fiorii, chiar când încă nu ştiam. Da Cora ştia. „Prinde caii cât poţi mai iute”, zice ea. „Şi-a pierdut capu. S-a scrântit de durere.”
Al naibii să fiu de nu m-a luat fiorii. Când şi când, omu stă de se gândeşte. La toate nenorocirile şi lucrurile triste de pe lumea asta; cum te pot ele lovi, ca trăsnetu, orişiunde te-ai afla. Mă gândesc io că omu tre’ s-aibe mare încredere-n Domnu, deşi-mi vine uneori să cred că Cora-i cam prea din cale-afar’ de grijulie, de parc-ar încerca să-i dea pe ăilalţi în lături şi să se-ndese ea mai în faţă ca
toţi. D-apoi, când se-ntâmplă aşa ceva, gândesc io că are dreptate, că omu tre’ să se ţină de asta şi socotesc că-s de-a dreptul binecuvântat c-o nevastă de toată vremea-şi dă osteneala întru sfinţenie şi facere de bine, cum zice ea că-s io.
Când şi când, omu stă de se gândeşte la asta. Drept, nu prea des.
Ceea ce-i un lucru bun. Căci Domnu l-a lăsat pe pământ ca să facă
şi nu ca să irosească timp prea mult cu gânditu, fiindcă creeru-i ca o rotiţă de maşinărie: nu ţine dacă-l tot munceşti. Ăl mai bine-i când toate merge după tipic, de împlineşte munca zilnică şi nicio parte nu-i folosită mai mult decât este de trebuinţă. Am zis-o şi o zic iară şi iară, asta-i dintotdeauna buba cu Darl: prea se tot gândeşte. Are dreptate Cora când zice că ce-i lipseşte lui e o nevastă, de să-l facă om. Şi când mă gândesc la asta, gândesc că
dacă pe om nimic alta nu-l ajută decât însurătoarea, apoi e-al dracului de-aproape de fără scăpare. Da cred că are dreptate Cora când zice că motivu pentru care Domnu-a trebuit să facă femeili e că bărbaţii nu-şi cunoaşte binele nici când îl are sub ochi.
Când mă-ntorc spre casă cu căruţa, ei era în bucătărie. Ea se-mbrăcase peste cămaşa de noapte, cu un şal pe cap şi-şi luase umbrela şi Biblia ei învelită-n muşama şi el şedea pe-o găleată
răsturnată, lângă sobă, unde-l pusese ea, şiroind pe podea. „Nu pot scoate nimic de la el, afar’ de-o chestie cu-un peşte”, zice că „îi apasă un blestem. Văd mâna Domnului asupra băiatului ăstuia, ca semn al pedepsirii lui Anse.”
„Ploaia n-a-nceput pân’ ce n-am plecat”, zice el. „Şi-am plecat.
Eram pe drum. Şi era acolea-n praf. L-ai văzut. Cash o s-o bată-n cuie, da tu-ai văzut.”
Când am ajuns acolo, ploua îndârjit şi el, între noi. Înfofolit în şalu Corei. Nu mai scosese o vorbă, şedea acolo, sub umbrela lu’
Cora. Când şi când, Cora se oprea din cântat, cât să zică „E-un blestem pe capu lui Anse Bundren. Dare-ar Domnul ca asta să-i arate că umblă pe calea păcatului.” Apoi începea din nou să cânte şi el şedea între noi, niţel aplecat înainte, ca şi cum catârii n-ar fi mers destul de repede pe cât ar fi voit el.
„Zăcea taman acolea”, zice el, „da ploaia a-nceput după ce-am
plecat. Aşa că mă pot duce să deschid ferestrele, Cash încă n-o bătut-o-n cuie.”
Erea trecut bine de miezu nopţii când am bătut ultimu cui şi-aproape de zorile de cenuşă când m-am întors acasă şi-am deshămat şi m-am băgat în pat, cu boneta Corei pusă pe perina aialaltă. Şi-al naibii să fiu de nu-mi suna încă-n urechi cântatu Corei şi parcă-l simţeam pe băiatu-ăla cum se-apleca înainte, între noi, de parc-ar fi tras înaintea catârilor, şi-l tot vedeam pe Cash umblând în sus şi-n jos cu fierăstrău, şi Anse, colea-n picioare, ca o sperietoare şi de ziceai că-i un juncan, pân’ la genunchi într-un iaz şi cineva trece pe-acolea şi pune mâna pe iaz şi-l aşază pe muchie, da el tot nu pricepe.
Aproape se crăpa de ziuă când am bătut ultimu cui şi-am dus-o-n casă, unde ea zăcea, întinsă pe pat, cu fereastra deschisă şi ploaia o stropea din nou. De două ori a făcut el asta şi aşa, dărâmat de somn, că zicea Cora că obrazu-i arăta ca unu din catargele ale de Crăciun, de-s îngropate o clipă şi dezgropate la loc, până ce, întrun târziu, au pus-o-năuntru şi-au bătut-o-n cuie bine, ca el să nu mai poată deschide fereastra peste ea. Şi-n dimineaţa ailaltă l-au găsit în cămaşă, pe podea, dormind, ca un juncan junghiat şi capacu lăzii sfredelit tot, ciuruit de găuri şi sfredelu-ăl nou al lui Cash rupt în ultima din ele. Când am dat capacu de-o parte, au văzut ca-n două rânduri pătrunsese şi-n obrazu ei.
Dacă asta-i pedeapsă de la Dumnezeu, apoi nu-i dreaptă. Fiindcă
Domnu are şi altele mai bune de făcut. Nu egzistă să n-aibe.
Fiindcă singura povară ce-a avut-o vreodată Anse Bundren a fost el însuşi. Şi dacă oamenii nu dau două parale pe el, mă gândesc io-n mine că n-o fi el chiar omu ăla de nimica, ori că nu s-ar fi putut îndura el pe sine atâta amar de vreme.
Nu-i dreaptă deloc. Fiu-al naibii dacă-i. Şi dacă El a zis Lăsaţi copiii să vină la Mine, tot n-o face mai dreaptă. Cora a zis, „Ţi-am adus pe lume ceea ce mi-a trimis Domnu Dumnezeu. Am trecut prin această încercare fără frică, fără teamă, fiindcă puternică este credinţa mea în Domnu, tărie aducându-mi şi încurajare. Şi dacă tu n-ai niciun fiu, e fiindcă Domnu, în marea Lui înţelepciune, aşa a
hotărât. Şi viaţa îmi este şi totdeauna a fost ca o carte deschisă
pentru tot bărbatu şi femeia dintre făpturile Sale de pe-aici, fiindcă
eu am încredere în Dumnezeu’ meu şi-n răsplata ce o voi primi.”
Socotesc că are dreptate. Socotesc că, dacă pe undeva e bărbat ori femeie pe care El a putut s-o întoarcă la Sine, să calce pe căile înţelepciunii Sale, apoi aceea-i Cora. Şi socotesc io că tot o face ea niscai schimbări, oricum şi-ar vădi El înţelepciunea. Şi mai socot că astea or să fie întru binele omului. Măcar trebuie să ne placă.
Măcar am putea tot aşa de bine să ne vedem de-ale noastre şi să ne prefacem că ne place.
Darl
Felinarul e pus pe-un butuc. Ruginit, năclăit şi grăsos, cu sticla plesnită, mult afumată într-o parte, îşi seamănă lumina puţină şi apăsătoare peste capră şi peste pământul din jur. Pe pământul întunecat aşchiile par pete întâmplătoare de vopsea, galben-stins pe pânză neagră. Scândurile, fâşii lungi şi mătăsoase sfâşiate din întunericul des şi întoarse pe dos.
Cash roboteşte aplecat deasupra caprei, mişcându-se înainte şi-napoi, ridicând şi aşezând scândurile cu pocnete lungi şi surde răsunând în aerul mort, de parcă le-ar lua şi le-ar lăsa să cadă pe fundul unei fântâni nevăzute, sunetele încetează, fără să piară cu totul, ca şi cum orice mişcare le-ar putea dezghioca din aerul înconjurător într-un ecou înmiit. Trage iar la fierăstrău, cotul îi luceşte potolit, un fir subţire de lumină sună pe pânză, pierdut şi regăsit şi sus şi jos, la fiece cursă, într-o alungire fără de frângere, încât fierăstrăul pare lung de şase picioare, cum trece prin şi dincolo de silueta prăpădită, amărâtă şi stingheră a lui taica. „Dă-mi scândura aia”, zice Cash. „Nu. Ailaltă.” Pune fierăstrăul jos şi vine el de ia scândura care-i trebuie şi-l dă pe taica la o parte cu luciul lung şi legănat al scândurii în cumpănă.
Aerul miroase a pucioasă. Pe coasta lui nevăzută umbrele lor se proiectează ca pe-un perete, de parcă, asemenea sunetelor, nu s-au îndepărtat prea tare, nu s-au stins, ci, doar pentru o clipă, s-au închegat pe undeva, pe-aproape, căzute pe gânduri. Cash lucrează
fără-ntrerupere, pe jumătate răsucit în lumina săracă, o coapsă şi un braţ subţire ca un arac, îmbinate, într-o nemişcare adâncită în sine şi activă, deasupra cotului său neobosit. Pe poala cerului fulgere pirotesc uşor; peste ţesătura lor, copacii împietriţi sunt zugrăviţi până la ultima rămurică şi rotunjiţi, măriţi, de parcă li s-ar mişca puiul în burtă.
Începe să plouă. Primele picături, aspre, răzleţe, iuţi, năvălesc
printre frunze şi cad pe pământ cu lungi suspine de uşurare, ca după o încordare de neîndurat. Sunt mari ca alicele pentru mistreţ
şi calde ca şi cum ar fi fost împuşcate; trec peste felinar cu un şuier ameninţător. Taica îşi înalţă obrazul, cu gura lui bleagă, dunga de tutun lipită la rădăcina gingiilor; de la adăpostul nedumeririi abia vădite pe obraz, el cugetă, ca de dincolo de timp, la ultima nedreptate a sorţii. Cash se uită întâi la cer, apoi la felinar. Fierăstrăul nu s-a oprit, licărul aleargă pe pânza care pistonează, fără să se frângă. „Adă ceva să coperim felinaru”, zice el.
Taica o ia către casă. Dintr-odată, ploaia se năpusteşte fără tunet, fără veste; e alungat către prispă, pe marginea prispei şi, într-o clipă, Cash e ud până la piele, însă mişcarea fierăstrăului nu s-a oprit, ca şi cum el şi cu braţele umblă cu încredinţarea senină că
ploaia nu-i decât o părere a minţii. Apoi pune jos fierăstrăul şi se duce de se încovoaie peste felinar, apărându-l cu trupul, spinarea ieşindu-i, descărnată şi costelivă prin cămaşa udă, ca şi cum, dintr-odată, cineva l-ar fi întors pe dos şi pe el şi cămaşa şi totul.
