„Orişicum, altu nu-i”, zice Armstid. „O să le ia două-trei zile s-o

ducă cu căruţa la oraş. O să tot facă o săptămână pe drum cu dusu ei la Jefferson şi cu-ntorsu.”

„Oricum, ce l-o fi apucat pe Anse s-o care pân’ la Jefferson?”

zice Houston.

„I-a făgăduit”, zic. „Dorinţa ei. Ea-i de pe-acolo. Îi intrase ei asta-n cap.”

„Şi i-a intrat şi lu’ Anse”, zice Quick.

„Aoleo”, zice unchiu Billy. „Asta-i ca ăl de lasă s-alunece totu pe lângă el, toată viaţa, ca să s-agaţe de ceva care-o să dea dureri de cap la toţi ăi de-i cunoaşte.”

„Acu numai Domnu de-o mai trece-o peste râu-ăla” zice Peabody. „În niciun caz Anse.”

„Io cred că El o s-o şi facă”, zice Quick. „Că tot i-a purtat de grijă lu’ Anse atâta amar de vreme.”

„Asta aşa e”, zice Littlejohn.

„Prea multă vreme, ca să-l lase taman acu”, zice Armstid.

„Io cred că El îi ca fiştecare de pe-aci, de pe la noi”, zice unchiu Billy. „L-a ajutat atât de de multe ori, că acu chiar că nu-l mai poate părăsi.”

Cash iese din casă. Şi-a pus o cămaşă curată; păru ud i-e pieptănat lins pe frunte, lins şi negru, de parcă şi l-ar fi zugrăvit pe cap. Se lasă pe vine, ţeapăn, între noi şi noi ne uităm la el.

„Simţeşti vremea, aşa e?”, zice Armstid.

Cash nu zice nimic.

„Osu rupt totdeauna o simte”, zice Littlejohn. Un om cu osu rupt simte că vine.”

„Mare noroc pe Cash că s-a ales numai cu-un picior rupt”, zice Armstid. „Putea să se facă zob, de să stea toată viaţa-n pat. Cam de pe la cât ai căzut, Cash?”

„Douăşopt de picioare, patru incii şi juma’, aşa ceva”, zice Cash.

Mă trag lângă el.

„Pe scânduri ude, un om precist c-alunecă una-două”, zice Quick.

„Rău, al naibii”, zic. „Da n-ai ce-i face.”

„Afurisitele astea de muieri”, zice el. „Am făcut-o să se

cumpănească cu ea. Pe măsura şi pe greutatea ei am făcut-o.”

Dacă-i nevoie de scânduri ude ca să cază lumea, o să se lase cumulte căzături, înainte ca bucata asta de timp să se isprăvească.

„N-ai com face”, zic.

Ce-mi pasă mie că lumea cade, de bumbac şi de grâne-mi pasă

mie!

Nici lu Peabody nu-i pasă că lumea cade. Ai, ce zici, doctore?

Asta aşa e. Spălat, din rădăcini, fain-frumos. Parcă-i un făcut,totdeauna trebuie să i se-ntâmple ceva.

Cum să nu i se-ntâmple. D-aia-i aşa de la preţ. De nu s-arîntâmpla nimica şi fiştecare ar scoate o recoltă îmbelşugată, păis-ar mai merita s-o-ngrijeşti?

Bon, fiu al naibii dacă-mi place mie să-mi văz munca spălată

fain-frumos, din rădăcini, munca stropită cu sudoare.

Asta aşa e. Omului nu i-ar păsa de-ar vedea-o cum se duce peapa sâmbetei, doar dacă ar avea puterea să dea drumu la ploaie,el cu mâna lui.

Cine-i omu-ăla de s-o poată face? Să vie-aici, să-i văz ochii!

Eh! Domnu l-a făcut să crească. Şi-i dreptu Lui să-l spele de pefaţa pământului, dacă aşa găseşte El de cuviinţă.

„N-ai ce-i face”, zic.

„Numai afurisitele astea de muieri”, zice el.

În casă femeile prind să cânte. Auzim cum începe primu verset şi prinzând să crească, cum ele intră tot mai stăpâne şi ne ridicăm şi ne îndreptăm spre uşă şi ne scoatem pălăriile şi scuipăm ce-avem în gură. Nu intrăm. Ne oprim la scări, înghesuiţi, cu pălăriile ţinute dinainte ori la spate, în mâinile moi, cu un picior înainte şi cu capetele plecate, privind într-o parte, în jos, la pălăriile noastre din mâinile noastre şi în pământ sau când şi când la cer şi la feţele tocmite, grave.

Cântecul se isprăveşte; glasurile se sting, tremurat, într-o cădere largă şi murindă. Se porneşte Whitfield. Glasu-i mai mare decât el.

De parcă n-ar fi aceeaşi fiinţă. De parcă el e una şi glasu lui alta, călărind şold la şold pe doi cai, prin vad şi ajung acasă, una împroşcată de noroi, ailaltă care nicio clipă n-a suferit măcar

atingerea apei, biruitoare şi tristă. Careva din casă începe să

plângă. Se aude, de parcă ochii şi glasu-i s-ar fi adâncit în sine, ascultând; noi ne foim, ne mutăm de pe un picior pe altul, ochii ni se întâlnesc şi se prefac că nici nu s-au atins.

În cele din urmă, Whitfield se opreşte. Femeile cântă iar. În aeru des glasurile lor par toarse din văzduh, plutind împreună şi departe, departe, în cântările triste şi alinătoare. Când se opresc, e ca şi cum n-ar fi plecat.

Ca şi cum tocmai s-ar fi topit în văzduh şi, când o să ne mişcăm, o să le putem toarce din nou, triste şi alinătoare, din văzduhu dimprejur. Apoi încheie şi noi ne acoperim, mişcările ne sunt ţepene, de parcă n-am mai fi purtat pălării pân-atunci.

Pe drum, către casă, Cora tot mai cântă. „Sufletu-mi spre Domnul se îndreaptă şi înspre răsplata ce-l aşteaptă”, cântă ea, aşezată în căruţă, şalu pe după umeri şi umbrela desfăcută

deasupră-i, cu toate că nu mai plouă.

„Ea o are pe-a ei”, zic. „Orişiunde s-ar fi dus, şi-a aflat răsplata, a scăpat de Anse Bundren.” A zăcut acolo trei zile, în lada aia, aşteptând ca Darl şi cu Jewel să se-ntoarcă acasă cu mâna goală

şi să ia o roată nouă şi să se întoarcă acolo unde era căruţa-nşanţ. Ia căruţa mea, Anse, am zis.

O aşteptăm pe-a noastră, a zis. Voia ei. Dintotdeauna a fost eamai aparte.

În a treia zi s-au întors şi au încărcat-o în căruţă şi-au pornit şiera de-acu prea târziu. O să trebuiască să ocoliţi pe drumu cătrepodu lui Samson. O să vă ia o zi s-ajungeţi acolo. Şi-atunci o să