Pe patul de moarte - William Faulkner Citire rapidă cu MsgBrains.com

dintr-odată; pentru o teribilă clipă, cele două flăcări devin orbitoare. Apoi se sting, ca şi cum cineva s-ar fi aplecat şi, suflând, le-ar fi stins.

„Maică”, zice Dewey Dell. „Maică!” Încovoindu-se deasupra patului, cu mâinile uşor ridicate, evantaiul agitându-se încă, aşa cum făcuse vreme de zece zile, ea începe să se jelească. Glasul i-i puternic, tânăr, tremurător şi limpede şi absorbit de propriu-i timbru şi volum, evantaiul se vântură fără-ncetare, în sus şi-n jos, şoşotind aerul nefolositor. Apoi se-aruncă peste genunchii lui Addie Bundren, se agaţă de ea, o zguduie cu puterea plină de mânie a celui tânăr, înainte de a se prăbuşi dintr-odată peste grămăjoara de oase putrede lăsate de Addie Bundren, zguduind tot patul şi făcând să foşnească şuierător păstăile din saltea, braţele zvârlite-n lături şi evantaiul într-o mână, bătând încă, agonic, în plapumă.

De după piciorul lui taica, Vardaman se uită încordat, cu gura căscată, toată culoarea i s-a scurs din obraji în gură, de parcă, cine ştie prin ce minune, sugând, dinţii i s-ar fi învelit cu carne. Începe să se tragă uşurel de-a-ndăratelea, de lângă pat, ochii lui rotunzi, obrazul pălit topindu-i-se în lumina amurgului ca o bucată de hârtie lipită pe un perete decolorat, şi tot aşa, dincolo de uşă.

Taica stă aplecat deasupra patului, în lumina amurgului silueta-i încovoiată împrumutând ceva din aerul unei bufniţe – îmbufnată

ocară în care zace ascunsă o înţelepciune prea adâncă şi neînsufleţită pentru o gândire cumpănită.

„’R-ar ai dracu’, băieţii-ăia”, zice el.

„Jewel”, zic. Deasupra ziua se-ntinde otova şi cenuşie,ascunzând soarele după un mănunchi de suliţe cenuşii. În ploaie,catârii fumegă uşor, împroşcaţi galben cu noroi, lăturaşul abiaţine drumul, cramponându-se de marginea drumului şi alunecândmereu spre şanţ. Cheresteaua înclinată licăreşte galben-închis,îmbibată de apă, grea ca plumbul, aplecată-n unghi ascuţit pesteşanţ şi deasupra roţii sfărâmate; peste spiţele frânte şi pestegleznele lui Jewel, un şuvoi galben, nici apă nici pământ se-nvolbură, cotind odată cu drumul galben, nici de pământ nici de

apă, de vale, pierzându-se într-o masă şiroindă, verde-ntunecat,nici a pământului, nici a cerului. Jewel, zic.

Cash vine-n uşă, târând fierăstrăul după el. Taica şade lângă pat, adus de spate, cu braţele bălăbănind. Întoarce capul, înfăţişarea lui pustiită, bărbia prăbuşindu-i-se domol, în timp ce molfăie tutunul între gingii.

„S-a dus”, zice Cash.

„S-a hotărât s’ne lase”, zice taica. Cash nu se uită la el. „Cât mai ai pân’ s-o dai gata?” zice taica. Cash nu-i răspunde. Intră de tot, trăgând fierăstrăul după el. „Consider că mai bin’ te-ai duce la aia”, zice taica. „Tre’ s’te descurci cum poţi mai bine, cu băieţii-ăia duşi de-acas’.” Cash se uită-n jos, la obrazul ei. Nu-l ascultă

deloc pe taica. Nu s-apropie de pat. Se opreşte-n mijlocul odăii, fierăstrăul sprijinit de picior, braţele asudate, făinite uşor de rumeguş – înfăţişare întocmită. „Dacă dai de greu, vine el careva, mâne, să te-ajute”, zice taica. „De-o pildă, Vernon.” Cash n-ascultă. Se uită la chipul liniştit, încremenit, dizolvându-se în lumina amurgului, ca şi cum întunericul ar fi un strămoş de-al pământului dintâi şi de totdeauna – până când, într-un târziu, chipul ei iese, plutind desprins, deasupra lui, şi lin ca răsfrângerea unei frunze moarte. „E dăstui creştini să te-ajute”, zice taica. Cash n-ascultă. După o vreme se-ntoarce, fără să se uite la taica şi iese din odaie. Apoi fierăstrăul începe să sforăie din nou. „Ne-or ajuta-n întristarea noastră”, zice taica.

Sunetul fierăstrăului e acelaşi, destoinic, negrăbit, clătind lumina ce trage să moară, încât, la fiece cursă, chipul ei pare că se trezeşte un pic, în ascultare şi aşteptare, ca şi cum le-ar număra. Taica se uită-n jos, la obrazul ei, la revărsarea neagră a părului lui Dewey Dell, braţele date-n lături, evantaiul strâns cu putere, acum nemişcat, pe plapuma care începe să se topească-n întuneric.

„Consider că mai bine-ai pune de cină”, zice el.

Dewey Dell nu se clinteşte.

Saltă d-acolea şi fă cina”, zice taica. „Tre’ să ne cruţăm puterile.

Consider că doctoru Peabody-i flămând bine de-atâta cale. Şi Cash tre’ să-mbuce iute. Şi să se-ntoarcă la treabă, s-o dea gata.”

Dewey Dell se ridică, se înalţă pe picioare. Se uită-n jos, la ea, la chipul ei. Pe pernă e ca o bucată de bronz mai pălit, doar mâinile păstrează încă o fărâmă de viaţă: o inerţie arcuită şi cu noduri; o însuşire irosită şi totuşi vie, din care osteneala, sleiala, muncile încă n-au plecat, de parcă s-ar îndoi de însuşi adevărul odihnei, păzind cu veghe ascuţită şi avară oprirea care, ştiu ele, nu poate dura.

Dewey Dell se apleacă şi scoate binişor plapuma de sub ele şi o trage deasupra lor către bărbie şi o netezeşte în jos, potrivind-o cu mişcări line. Apoi, fără să se uite la taica, ocoleşte patul şi iese din odaie.

Şi-o să iasă la Peabody, unde poate sta, în lumina amurgului şisă se uite la el, din spate, cu o asemenea uitătură, încât el,simţindu-i privirea, să se întoarcă şi să zică: n-o să mă las acumcovârşit de tristeţe. Era bătrână şi pe deasupra bolnavă. Sufereamai mult decât ştiam. Nu se mai putea face bine. Acu Vardamancreşte mare şi tu o să te-ngrijeşti de ei toţi. Vreau să-ncerc să numă las covârşit de tristeţe. Cred că mai bine te-ai duce să

pregăteşti ceva de cină. Nu trebuie să fie prea mult. Dar ei aunevoie să se hrănească şi ea, privindu-l, zicând: Ai putea facetare mult pentru mine, numai să vrei. Numai să ştii. Eu sunt eu şidumneata eşti dumneata şi eu ştiu asta şi dumneata n-o ştii şi aiputea face tare mult pentru mine, numai să vrei şi, dacă chiarvrei, atunci ţi-aş putea spune şi-atunci nimeni n-ar mai trebui s-oştie, afară de dumneata, de mine şi de Darl.

Taica stă în picioare, deasupra patului, cu braţele bălăbănind, cocoşat, nemişcat. Îşi duce mâna la cap, o trece prin păr, ascultând fierăstrăul. Se dă mai aproape şi-şi şterge mâna, pe faţă şi pe dos, de coapsă şi o lasă pe obrazul ei şi după aceea pe ridicătura plapumei unde i-s mâinile. Atinge plapuma, aşa cum a văzut-o pe Dewey Dell că face, încercând s-o netezească înspre bărbie, mai degrabă deranjând-o. Încearcă din nou s-o îndrepte, cu stângăcie, mâna i-i ca o gheară de neîndemânatică, cum îndreaptă cutele pe care tor el le-a făcut şi care continuă să-i iasă de sub mână, prezenţă atotstricătoare, jucând renghiuri, aşa că, până la urmă, se

dă bătut, mâna îi cade pe lângă trup, frecându-se iar de coapsă, când pe-o parte, când pe alta. Fierăstrăul sforăie încăpăţânat în odaie. Taica răsuflă liniştit şi hârâind şi molfăie tutunul între gingii. „Facă-se voia Domnului”, zice el. „Acu poa’ să-mi fac rost de dinţii ăia.” Pălăria lui Jewel cade fleşcăită pe ceafă, îndreptând apa către sacul de câlţi, ud leoarcă, legat pe umeri, în vreme ce, până la glezne în şuvoiul din şanţ, se opinteşte la mangealâcul alunecos, cu un căpătâi de bârnă putredă drept reazim, la osie. Jewel, zic, a murit, Jewel. Addie Bundren a murit.

Vardaman

Şi-atunci am început s-alerg. Alerg către spatele casei şi-ajung la marginea prispei şi mă opresc. Şi-atunci încep să plâng. Ştiu undea fost peştele-n praf. Acuma-i bucăţi de nepeşte, nesânge pe mâinile şi pe salopeta mea. Atunci nu era aşa. Atunci nu se-ntâmplase. Şi-acum ea se duce-atâta de departe, că n-o mai pot prinde.

Copacii-s ca puii de găină când, în zilele de arşiţă, se scaldă-n prafu de răcoare. Dacă sar de pe prispă, o să fiu unde-a fost peştele, acu ciopârţit de tot în nepeşte. Aud patu şi-obrazu ei şi pe ei şi simt duşumeaua cum se cutremură când umblă pe ea el, de-a venit şi-a făcut asta. De-a venit şi-a făcut asta, când ea era bine, da’ a venit el şi-a făcut asta.

„Scârbă burduhoasă.”

Sar de pe prispă şi-o iau la fugă. Creasta grajdului răsare şi se năpusteşte din lumina asfinţitului. Dacă sar, poa’ să merg pe ea, ca Doamna-n roz de la circ, în miroznă caldă, fără să trebuie s-aştept.

Mâinile se prind de tufişuri; sub tălpi se rostogolesc pietrele şi gunoiul.

Şi-apoi pot să răsuflu iar în miroznă caldă. Intru-n boxă, încerc să-l ating şi-atunci pot să plâng, atunci dau plânsu-afară. Cum isprăveşte cu-azvârlitu, pot, şi-atunci pot să plâng, cutie urlătoare.

„El a ucis-o. El a ucis-o.”

Viaţa curge-n el pe sub piele, pe sub mâna mea, prin petele viu colorate, mirosindu-mi în nări, unde răul prinde să ţipe şi dă

plânsu-afară, şi-atunci pot răsufla, îl dau afară. Asta face mult zgomot. Pot să adulmec viaţa de curge şi se răspândeşte pe sub palme, pe braţ în sus, şi-atunci pot să ies din boxă.

N-o găsesc. În întuneric, prin praf, pe lângă pereţi, nu dau de ea.

Plânsul face mult zgomot. Păcat că face atât de mult zgomot. Şi-apoi o găsesc în şopru, în praf şi fug peste ogor, în drum, cu bâta

săltând pe umăr.

Ei mă pândesc cum vin către ei şi-ncep să se tragă-ndărăt şi-şi rostogolesc ochii şi fornăie şi se zmucesc îndărăt, în hamuri. Dau.

Aud bâta cum dă; o văd cum le dă-n cap, peste hamu de la piept, mai nimerind şi-alături când ei cabrează şi feresc, dar mă bucur.

„Voi aţi ucis-o pe maica!”

Bâta se rupe şi ei tot cabrează şi tot fornăie şi copitele dau cu zgomot mare-n pământ, cu mare zgomot, fincă-i a ploaie şi aeru-i golit pentru ploaie. Da-i încă destul de lungă. Alerg încolo şi-ncoace, pe când ei se zmucesc în hamuri – şi dau.