Poate că nu le pot opri. Nu ştiam că pot să scuture atât de zdravăn.

Zgâlţâind, ne zgâlţâie pe amândoi.

„Nu io, nu io”, zice. „Nici nu i-am atins.”

Mâinile mi se opresc din zguduit, dar încă-l ţin.

„Ce caţi acilea? De ce nu răspunzi când te chem?”

„Da nu fac nimica.”

„Du-te-n casă şi mănâncă.”

Se trage înapoi. Îl ţin. „Dă-mi drumu. Lasă-mă-n pace!”

„Ce făceai acilea? Nu cumva mă iscodeşti?”

„Io nu, niciodat’, niciodat’. Nici nu ştiam că eşti acilea, jos.

Lasă-mă-n pace!”

Îl ţin, aplecându-mă să-i vad faţa, să i-o simt cu ochii mei. E

gata să plângă. „Acu şterge-o. Am pus de cină şi, cum mulg, vin şi io. Du-te, pân’ ce nu mănâncă el tot. Cred că docaru-ăla se duce glonţ la Jefferson.”

„El o ucis-o”, zice. Începe să plângă.

„Şşşşşt.”

„Nu i-o făcut nimica rău şi el o vinit ş-o ucis-o.” „Şşşşşt.” El se zbate. Îl ţin. „Şşşşşt.”

„El o ucis-o.” Vaca vine-n spatele nostru, mugind încetişor. Îl zgâlţâi din nou.

„Gata, potoleşte-te. Acu s’te potoleşti. O să te-mbolnăveşti şi-atunci nu mai mergi la oraş. Hai, du-te-n casă şi mănâncă.”

„Nu vreau nicio mâncare. Nu vreau la oraş.”

„Atunci te lăsăm acilea. Te lăsăm, dacă nu te porţi bine. Hai, acu du-te, pân’ ce putina aia cu maţe, bătrână şi moartă după legumă, nu-ţi topeşte şi porţia ta.” Se duce, pierzându-se încet, pe deal.

Creasta, copacii, coperişul casei se zugrăvesc pe cer. Vaca se vâră-n mine, mugind încetinel. „Trebuie să mai aştepţi. Ce ai tu-n tine-i nimica pe lângă ce-am io-n mine, chiar de eşti şi tu femeie.” Ea vine după mine, mugind încetişor. Apoi aerul stătut, fierbinte, cenuşiu, îmi mângâie din nou faţa. Poate s-aranjeze totul, fain-frumos, numai să vrea. Şi nici măcar nu ştie. Ar putea să facă totul pentru mine, numai să ştie. Vaca îmi suflă peste şolduri şi spate răsuflarea caldă şi dulceagă şi auzită şi muge-ncet. Cerul s-a lăsat moale peste povârniş, peste pâlcurile tainice. Dincolo de deal un

fulger luminează bolta şi piere. Aerul mort îmbracă pământul mort, până departe, departe, unde ochiul nu mai răzbate să-mbrace pământul mort. Se lasă peste mine, stătut şi cald şi m-atinge, goală, prin straie. Zic Tu nu ştii ce-i neliniştea. Eu nu ştiu ce-i. Nu ştiu dacă-s neliniştită ori ba. Dacă pot să fiu ori ba. Nu ştiu de pot plânge ori ba. Nu ştiu dac-am încercat ori ba. Mă simt ca o sămânţă umedă şi sălbatică în pământul dogoritor şi orb.

Vardaman

Când or s-o dea gata, or s-o puie-n ea şi-atunci, ştiu şi eu, poate că, pentru multă vreme. Am văzut cum întunericu se saltă pe picioare şi se duce-n volburi şi-am zis „Vrei s-o baţi de tot în cuie-n asta, Cash? Cash? Cash?” M-am pomenit băgat în pătuc, uşa nouă prea grea pentru mine şi s-a-nchis n-am mai putut răsufla şobolanii trăgeau tot aeru. Am zis „Vrei s-o baţi de tot în cuie, Cash? S-o baţi în cuie? S-o baţi în cuie?”

Taica umblă primprejur. Umbra lui umblă primprejur, peste Cash de se lasă şi se ridică odată cu fierăstrău’, peste scândura plină de sânge.

Dewey Dell a zis c-o să primim neşte banane. Trenu-i după

geam, roşu, pe şină. Când trece, şina luceşte pe ici, pe colo. Taica a zis că făina şi zahăru şi cafeaua e-atât de scumpe. Fin’că-s băiat de ţară fin’că băieţii de oraş. Biciclete. De ce făina şi zahăru şi cafeaua e-atât de scumpe când băiatu-i de la ţară? „N-ai vrea mai degrabă neşte banane?” Bananele s-a dus, s-a mâncat.

Dus. Când fuge pe şine sclipeşte iar. „De ce nu-s băiat de oraş, taică?” Am zis Dumnezeu m-a făcut. Da nu i-am zis lu’

Dumnezeu fă-mă la ţară. Dacă El poa’ să facă trenu, de ce nu poate El să-i facă pe toţi de oraş fin’că făină şi zahăr şi cafea. „N-ai vrea mai degrabă neşte banane?” Umblă primprejur. Umbra lui umblă primprejur.

Nu erea ea. Eream acolea, mă uitam. Am văzut. Am crezut că ea erea, da nu erea. Nu mama mea. A plecat când ailaltă s-a pus pe pat şi-a tras plapuma pe ea. S-a dus departe. „S-a dus cam de-aici la oraş?” „S-a dus mai departe ca pân’la oraş.” „S-a dus toţi iepurii şi opossumii ăia mai departe ca la oraş?” Dumnezeu i-a făcut pe iepuri şi pe opossumi. El a făcut trenu. De ce-a trebuit El să facă

un loc, altu, unde să se ducă ei dacă ea-i întocmai ca iepurele.

Taica umblă primprejur. Şi umbra lui. Fierăstrău’ sună de parcă

doarme.

Aşa că dacă Cash bate-n cuie de tot lada, ea nu-i iepure. Şi-aşa că dacă ea nu-i iepure, io nu pot răsufla-n pătuc şi Cash vrea s-o bată de tot în cuie. Şi-aşa că dacă ea-l lasă, nu-i ea. Ştiu. Eream acolea. Am văzut când n-a mai fost ea. Am văzut. Ei crede că este şi Cash vrea s-o bată de tot în cuie.

Nu erea ea, fin’că zăcea tocma-acolea-n ţărână. Şi-acuma-i de tot ciopârţit. Io l-am ciopârţit. Zace-n bucătărie, în tingirea plină

de sânge şi-aşteaptă să fie gătit şi mâncat. Atunci nu erea şi ea erea şi-acum este, da ea nu mai era. Şi mâine-o să fie gătit şi mâncat şi ea o să fie el şi taica şi Cash şi Dewey Dell şi n-o să fie nimica-n ladă şi-aşa că poa’ să răsufle. Zăcea tocma-acolea, pe pământ. Pot să-l aduc pe Vernon. El a fost acolea şi l-a văzut şi pentru amândoi o să fie şi după-aia n-o să fie.

Tull

Erea înspre miezu nopţii şi se aşternuse pe plouat când ne-a trezit. Fusese o noapte tulbure, cu presimţiri, ca-n preajma furtunii; o noapte în care omu s-aşteaptă să i se întâmple orice, destule, înainte de să poată da nutreţ la vite şi s-ajungă-n casă şi să

cineze şi, de rău’ ploii, să se bage-n pat, şi când caii lui Peabody a venit la noi, numai spumă, cu hamu rupt, târâş şi hamu de piept printre picioarele lăturaşului ăla prăpădit şi Cora zice „Să ştii că-i ceva cu Addie Bundren. S-a dus, pân’la urmă.

„Peabody tre’ să fie p-aici, p-aproape, la zece–dou’spce case”, zic. „Şi-n definitiv, de unde ştii că-i caii lui Peabody?”

„Păi ce, nu-i ei?”, zice ea. „Pune mâna, de-nhamă.” „La ce?”

zic. „Dac-a murit, ce putem noi face pân’ la ziuă, şi-n plus, se şi lăsă cu furtună.”

„E de datoria mea”, zice ea. „Şi prinde caii.” Da’ eu nici gând.

„Păi, e la mintea cocoşului că trimitea după noi, dac-avea nevoie.

Şi nici măcar nu ştii c-a murit.”

„Daaa, adicătelea nu ştii că-i caii lu’ Peabody? O ţii una şi bună

că nu-i ei? Biiine.” Da eu nu mişc un deget. Când lumea are nevoie de-un om, ăl mai bine-i s-aştepţi până trimite ei după el, ştiu io chestia asta. „E de datoria mea creştinească”, zice Cora.

„Vrei să te pui între mine şi datoria mea de bun creştin?”

„N-ai decât să rămâi acolea toată ziua de mâine, dacă vrei”, zic.

Aşa că atunci când Cora m-a deşteptat, se aşternuse pe plouat.