Şi-acu tre’ să plătesc pentru asta, io, făr-de-un dinte-n gură, care trăgeam nădejde să câştig de-ajuns ca să-mi arinjez gura unde să
poci mânca hrana ce o a lăsat-o Dumnezeu, cum se cade să facă
bărbatu şi ea, bună-zdravănă, cum n-a fost alta-n ţinut, până-n ziua aia. Şi acu trebui să plătesc, fin’că am lipsă de ai trei dolari. Să
plătesc pentru drum, pentru ca băieţii ăia să trebui’ s’ se ducă
to’ma la mama dracului să-i câştige. Şi-acu poa’ să văz ca cu a doua vedere ploaia cum se scoboară pântre noi şi vine-n susu drumului ca un omu dracului, ca cum altă casă peste car’ să plouă
n-ar mai fi p-acilea, pă lumea asta.
Am auzit oameni de-şi blestema norocu, şi pe drept, fin’că erea plini de păcate. Da io nu zic că m-apasă v’un blestem, care ce rău am făcut io de să fiu blestemat. Cred că nu-s credincios. Da sufletu mi-i împăcat: ştiu că-i. Mi-am făcut treburli, nici mai bin’ da nici mai rău ca ăi de se pretinde altfel şi ştiu io că Stapânu-ăl Bătrân s-o griji de mine ca de-o pasăre-a cerului. Da pare greu ca un om, la necaz, să fie el aşa bajocorit de-un drum.
Vardaman vine de după casă, plin de sânge ca un porc, pân’la genunchi, şi peştele-ăl de mai ’nainte, ciopârţit poate cu toporu, ori poate aruncat pe un’eva, ca să minţă că l-a mâncat cânii. Ei, bine, consider că nu-i cazu să m-aştept la mai mult de la el ca la fraţii lui, de-acu bărbaţi. Vine-ncoaci, cu ochii tot la casă, liniştit şi s-aşază pe trepte. „Ffffuuuu”, zice, „s-rupt de oboseală.”
„Mergi de te spală pe mâini”, zic io. Da nu-i femeie să se fi străduit mai cu-ndârjire ca Addie să-i crească cum trebuie – bărbat şi copil. Să se ştie asta.
„Erea plin de sânge şi de maţe ca un porc”, zice el. Da nici măcar nu poa’ să par că mai pui suflet în ceva, cu timpu-ăsta de mă face prav şi el. „Taicule”, zice, „mai e maica bolnavă?”
„Du’ de te spală pe mâini” zic. Da nici măcar nu poa’ să par că
pui ceva suflet în asta.
Darl
A fost săptămâna asta la oraş: la ceafă părul i-i tăiat drept, despărţit de pielea arsă de soare printr-o dungă albă ca o încheietură de oase albe. Nu s-a uitat deloc înapoi.
„Jewel”, zic. Curgând înapoi, pe sub arcul celor două perechi de urechi care se scutură, ale catârilor, drumul dispare pe sub căruţă, de parcă ar fi o panglică iar osia din faţă un mosor. „Jewel, ştii că
ea trage să moară?”
Ca să te naşti e nevoie de doi, de murit mori singur. Aşa va să
piară lumea.
Îi zic lui Dewey Dell: „Vrei să moară, ca să te poţi duce la oraş; este?” Ea n-ar spune-n ruptul capului ce ştim amândoi. „Motivul pentru care n-ai să recunoşti c-aşa-i, când zici asta, chiar faţă de tine însăţi, află că-i adevărat; este? Dar acum ştii că-i adevărat.
Aproape pot să-ţi spun şi ziua când ai ştiut că-i adevărat. De ce nu recunoşti, măcar faţă de tine?” Ea n-o să zică asta. O ţine-ntruna: ai de gând să-i spui lu’ taica? Ai de gând să-l bagi în pământ? „Nu poţi crede că-i adevărat, fiindcă nu poţi crede că Dewey Dell, Dewey Dell Bundren ar putea să aibe un asemenea ghinion: este?”
Soarele, o suliţă deasupra orizontului, stătea atârnat ca un ou însângerat peste creasta norilor grei de tunete; lumina s-a făcut de culoarea aramei: în ochi piază-rea, în nări pucioasă, miroase a fulgere. Când o să vie Peabody, or să fie siliţi să se slujească de funie. S-a umflat de cât tot bagă-n el legumă rece. Cu funia or să-l tragă-n sus, pe potecă, ca pe un balon, în aerul de pucioasă.
„Jewel”, zic, „ştii că Addie Bundren trage să moară? Că Addie Bundren trage să moară?”
Peabody
Când, în cele din urmă, nesilit de nimeni, Anse a trimis după
mine, am zis: „Pân’la urmă a izbutit s-o dea gata”. Şi am zis, o treabă dată dracului de bună şi la-nceput n-am vrut să mă duc, fiindcă poate că tot mai puteam face ceva şi-atunci, pe Dumnezeul meu, trebuia s-o car cu mine-napoi. Mă gândeam că poate-n cer au acelaşi cod etic imbecil ca şi la Facultatea de medicină şi că, probabil, tot Vernon Tull trimisese după mine, aducându-mă
acolo, în ultima clipă, cum ştie Vernon să aranjeze totdeauna lucrurile, mulgând cât se poate mai mult din banii lui Anse, cum face şi cu ai lui. Dar când s-a scurs o bună parte din zi şi-am putut să citesc vremea, am ştiut că Anse era cel care trimisese. Am ştiut că numai un om fără noroc e-n stare să mai aibă nevoie de doctor în preajma unui uragan. Şi-am ştiut că, dacă i s-a-ntâmplat lui Anse să aibă în cele din urmă nevoie de doctor, era deja prea târziu.
Când ajung la izvor şi cobor şi leg caii, soarele tocmai scăpăta după un banc de nori negri ca un lanţ de munţi cu piscuri uriaşe, ca o movilă de cenuşă răsturnată acolo, sus, şi nicio adiere de vânt.
L-am auzit pe Cash tăind la fierăstrău cu o milă înainte de-a ajunge acolo.
Anse stă pe creasta râpei, deasupra cărării. „Unde-i calul?” zic.
„Dus cu Jewel”, zice. „Nu-i altu s-o tragă. Consider c-o s’te cam urci singur.”
„Io, să mă urc singur, cu ăl dou’s’te două cinci de livre-ale mele zic. „Să urc singur peretele ăsta lins de fulgere.” El stătea acolo, în picioare, lângă un copac. Dumnezeu-Taica a greşit când a dăruit rădăcini copacilor şi lui alde Anse Bundren picioare, El, Făcătorul de picioare. Să le fi schimbat numai şi n-ar mai exista un motiv de îngrijorare că, într-o bună zi, ţinutul ăsta o să se despădurească.
Sau oricare alt ţinut. „Ce-ai de gând cu mine?”, zic. „Să stau aici şi să fiu măturat cu totul din ţinut când s-o sparge noru-ăla?” Chiar cu calul, mi-ar trebui cinşpe minute să străbat păşunea, înspre
culme, să ajung în casă. Cărarea e ca o cracă strâmbă azvârlită pe râpă. Anse n-a fost la oraş de doişpe ani. Cum naiba s-o fi cocoţat maică-sa acolo, să-l nască, fiindcă-i bucăţică ruptă.
„Aduce Vardaman funia”, zice.
După puţin timp, apare Vardaman cu funia de la plug. Îi dă lui Anse un capăt şi coboară cărarea, descolăcind-o.
„Ţine-o bine”, zic. „Te-am trecut la registru cu vizita asta, aşa că, ori ajung acolo, ori n-ajung, tot te pun să plăteşti.”
„Am prins-o”, zice Anse. „Poa’ s’ te urci”.
Să mă ia dracu dacă ştiu de ce nu mă las de meserie. Om la şaptej’ de ani, trăgând dou’s’te şi-atât de livre şi să m-aburce cu funia, hâţ în sus, hâţ în jos, pe-un munte împuţit. Cred că-i fiindcă
trebuie s-ating cinj’ de mii de dolari la contul mort, în registrele mele, înainte să mă retrag. „Ce naiba i-o fi venit nevesti-tii”, zic,
„să se-mbolnăvească-n vârfu unui munte ’mpuţit?”
