Dar mântuirea şi iertarea veşnică nu pogoară asupră-i.

„Mi-au ieşit tare frumos”, zic. „Da’ nu ca prăjiturile de le cocea Addie.” După faţa de pernă poţi să-ţi dai seama cum spală şi cum calcă fata aia, dacă şi ăsta se mai cheamă călcat. Măcar asta să-i arate cât de oarbă a fost, că zace acolo, la cheremul şi bunu-plac a patru bărbaţi şi-un zdrahon de fată. „Nu-i femeie-n ţinut să se-ntreacă la copt cu Addie Bundren”, zic. „Un lucru-i sigur, de s-ar scula de pe boală şi-ar coace iară, cozonacii noştri n-ar avea nicio căutare.” Sub plapumă nu-i mai mult decât o mogâldeaţă cât un cristei şi singurul semn după care ştii că răsuflă e foşnetul saltelei umplute cu păstăi. Nici părul de pe tâmplă nu i se clinteşte, chiar cu fata aia de stă drept deasupra ei şi-i face vânt cu evantaiul. Pe

când ne uităm la ea, trece evantaiul dintr-o mână-ntr-alta, fără să

contenească din mişcare.

„O fi dormind?” şopteşte Kate.

„Ba se uită la Cash, colo”, zice fata. Auzim fierăstrăul în scândură. Aduce cu sforăitul. Eula se răsuceşte pe cufăr şi se uită

afară, pe fereastră. Mărgelele-i vin tare frumos la pălăria aia roşie.

N-ai zice c-a dat pe ele doar douăşcinci de cenţi.

„Trebuia să ia cozonacii ăia”, zice Kate.

Sigur că banii mi-ar fi prins bine. Da-i ca şi cum nu mă costă

nimica, afară de copt. Pot să-i spun că oricui i se poate întâmpla să

dea chix, numai că nu toţi scapă dintru aceasta fără de pată, aşa am să-i spun. Că nu oricine-i în stare să-şi înghită greşelile, aşa am să-i spun.

Vine cineva pe sală. E Darl. Nu se uită-năuntru când trece prin dreptul uşii. Eula îl urmăreşte cum trece şi cum dispare din privire către spatele casei. Mâna i se înalţă, atinge uşor mărgelele, apoi părul. Când îşi dă seama că mă uit la ea, privirea i se stinge.

Darl

Taica şi Vernon stau pe prispa din spate, taica împinge tutunul de pe capacul tabacherii pe buza de jos pe care-o ţine ţuguiată

între degetul mare şi mijlociu. Ei se uită-n jur, pe când eu străbat prispa şi scufund tigva în găleată şi beau.

„Unde-i Jewel?” zice taica. Pe când eram copil, am descoperit întâia oară ce gust minunat are apa după ce-a stat o vreme în găleată de cedru. Rece şi iute, niţel tămâiată, cum miroase vântul fierbinte de iulie printre cedri. Pe puţin şase ceasuri să stea şi s-o bei din tigvă. Apa n-ar trebui niciodată băută din fier.

Şi noaptea e şi mai bine. De obicei, stăteam pe sală, întins pe-o saltea de paie şi aşteptam, până ce-i auzeam pe toţi că dorm şi-atunci puteam să mă ridic şi să mă duc iar la găleată. Era neagră

totdeauna, poliţa neagră şi ea, oglinda liniştită a apei o deschizătură în nesfârşit, rotundă, prin care, înainte de a o tulbura, trezind-o cu căucul, puteam să văd o stea ori două, poate în găleată

şi poate în căuc, o stea ori două, înainte să beau. Apoi am crescut, m-am făcut mai mare. Atunci am început să aştept să se ducă la culcare cu toţii, ca să pot sta întins, cu poalele cămăşii sumese, auzindu-i cum dorm, simţindu-mă fără să mă ating, simţind cum tăcerea de răcoare îmi adie peste mădulare şi întrebându-mă dacă

acolo, în întuneric, e Cash, făcând şi el asta, ori poate că el o făcea de vreo doi ani, înainte ca eu s-o fi putut dori ori să fiu în stare s-o fac.

Taica are labele picioarelor vătămate rău, degetele mari chircite şi-ncârligate şi noduroase şi nicio unghie la degetele mici, de când era băiat, de la munca grea şi în umezeală şi cu încălţări făcute în casă. Lângă scaun, bocancii lui butucănoşi. Parc-ar fi ciopliţi din fontă cu un topor bont. Vernon a fost la oraş. Nu-i ştiu să se fi dus vreodată la oraş în salopetă. Nevastă-sa, zice lumea. Înainte a fost învăţătoare.

Arunc pe jos ce-a mai rămas în tigvă şi mă şterg la gură cu mâneca. Are să plouă înainte să se lumineze de ziuă. Poate chiar înainte de se-ntunecă. „Jos, la grajd”, zic. „Înhamă.”

Acolo, jos, hârjonindu-se cu calu ăla. O să treacă prin grajd către păşune. Calul nu se vede: e-acolo-n deal, printre puieţii de pin, unde-i răcoare. Jewel fluieră o dată şi ascuţit. Calul sforăie, atunci Jewel îl vede cum îi scapără culorile, ţipător, în umbra frunzişului, albastră. Jewel fluieră din nou. Calul vine, îşi dă drumul pe povârniş la vale, cu picioarele-nţepenite şi-şi ciuleşte şi-şi scutură

urechile şi-şi rostogoleşte ochii ceacâri şi se opreşte, frânt, la vreo douăzeci de paşi de Jewel, ponciş, pândindu-l cu capul răsucit şi încordat ca o pisică.

„Poftiţi, domnule”, zise Jewel. Calul se mişcă. Îşi mişca pielea iute-iute şi şi-o-ncreţeşte şi limbi învolburate pâlpâie ca tot atâtea flăcări. Dă un galop scurt şi ocolit, scuturându-şi coama şi plesnind din coadă şi bolovănind ochii şi se opreşte iar, înţepenit pe copite, pândindu-l pe Jewel. Jewel se duce aţă la el, cu mâinile lipite de coapse. Fără picioarele lui Jewel, ei doi par, în soare, două figuri cioplite pentru un tablou sauvage.

Când Jewel e gata să-l atingă, calul se-nalţă pe picioarele dindărăt şi cu cele din faţă bate înspre Jewel. Apoi Jewel e-nconjurat de o aureolă scânteietoare de copite ca de o părere de aripi; printre ele şi sub pieptul umflat al calului, el se mişcă în unduiri fulgerătoare de şarpe. Pentru o clipă, înainte să simtă în braţe smucitura, îşi vede trupul desprins de pământ, orizontal, şfichiuind ca un şarpe aerul, până ce nimereşte nările calului şi atinge iar pământul. Atunci rămân în nemişcare, împietriţi, înspăimântaţi, calul tras îndărăt, proptit pe picioare ţepene şi tremurânde, cu botul în pământ; Jewel, bine înfipt în călcâie, taie cu o mână răsuflarea calului, cu cealaltă îl bate pe gât uşurel, drăgăstos şi-ndelung şi-l înjură crunt şi spurcat.

Stau încleştaţi şi înfricoşători ca ciopliţi în piatră, calul tremură

şi geme încetişor. Şi-apoi Jewel e pe spinarea lui. Se-azvârle printr-o răsucire scurtă şi şerpuită ca plesnetul de bici, trupul lui e jumate-n aer, jumate una cu calul. Pentru încă o clipă, calul

rămâne înţepenit, cu botul în pământ, înainte de a ţâşni în galop.

Coboară dealul în salturi frânte, de să-şi rupă spinarea, cu Jewel deasupra, înfipt ca o lipitoare, până la zaplaz, unde se opreşte, rupt, înfipt în copite, adunat, gata s-o ia din nou la goană.

„Brava”, zice Jewel, „ho, acu, că ţi-o fi de-ajuns.”

La grajd, Jewel îşi dă drumul de pe cal din mers. Calul pătrunde-n boxă, Jewel după el. Fără să se uite-napoi, calul zvârle spre el şi copita izbeşte-n perete cu detunătură de pistol. Jewel îi trage un picior în burtă; calu-şi frânge capul pe spate, ars de durere; Jewel îl pocneşte cu pumnul peste ochi şi se strecoară şi urcă pe iesle.

Atârnat de leaţurile fânarului, se apleacă şi cată cu privirea peste marginea boxei şi prin uşa deschisă. Cărarea-i pustie; de-aici nu poate nici măcar s-audă fierăstrăul lui Cash. Se caţără sus, smulge în grabă fânul şi-l aruncă cu braţul şi-l îndeasă-n iesle.

„Crapă”, zice. „Fă să piară fânu-ăsta afurisit, acu, cât îl ai su’

bot. Băăă, scârbă burduhănoasă, talanule, bă băiatule”, zice.

Jewel

D-aia fin’că şade-acolea, drept sub geam şi ciocăne şi hârjâie la scârba aia de ladă. Acolea, unde ea tre’ să-l vază. Unde fiece strop de aer de-l trage-i plin de bocănit şi hârjâit, unde ea poa’ să-l vază

cum zice: Uite-o. Uite ce faină ţi-o fac. I-am zis să se care-n altă

parte. I-am zis, ce Dumnezeu, vrei s-o vezi în ladă. Îi ca atuncea de erea el copil şi ea zicea că, să aibe ceva îngrăşământ, ar sădi neşte flori şi-atuncea el a pus mâna pe tava de pâine şi s-a dus cu ea la grajd şi s-a-ntors cu ea plină de bălegar.

Şi-acu şi ăştialanţii, de stă acolea, ca corbii. Aşteaptă şi dă din evantaie. C-am zis, că nu mai stai, odată, dracu, din tăiat şi ciocănit la lada aia, care să poată omu dormi-n linişte şi mâinile ei de zac peste plapumă ca două rădăcini de la defrişări de-ai încercat să le speli şi geaba, că nu se curăţă. De-aici văz evantaiu şi braţu lu Dewey Dell. C-am zis, măcar de-ai lăsa-o-n pace. Şi ferestrău hârâie şi ciocanu’ bocăne şi prea de tot iute se vântură aeru peste faţa ei, de nu-l mai poţi trage-n piept când eşti ostenit şi scârba-aia de teslă rupe aşchii-aşchii. Aşchii-aşchii rupe. Rupe aşchii-aşchii, de care cum vine pe drum tre’ să s-oprească şi s-o vază şi să zică

că ce dulgher a-ntâia-i. De eream io când Cash a buşit după

biserica-aia şi de eream io când taica a zăcut care-a căzut lemnele alea peste el, păi nu s-ar mai egzista să vie-nuntru orişice scârbă

de cine-nime din ţinut să se-nhoalbe la dânsa care, de egzist-un Dumnezeu pe lumea asta, la ce dracu mai e bun. Şi-am fi numa io şi dânsa, p-un deal mare şi io să prăval la bolovani, de vale, peste mutrele la ăştia, care-i iau şi dau cu ei de-a azvârlita, devale, şi mutre şi dinţi şi tot felu, pe legea mea, pân’ce dânsa s-a liniştit şi nu scârba aia de teslă de rupe aşchii-aşchii. Aşchii-aşchii rupe şi ne-am ogoi.

Darl

Ne uităm la el cum dă colţul şi urcă treptele. Nu ne bagă-n seamă. „Eşti gata?”, zice.

„Dacă te-ai hotărât”, zic. Zic „Aşteaptă”. Se opreşte şi se uită la taica. Vernon scuipă, fără să se clintească. Scuipă cu precizie cuviincioasă şi chibzuită în praful băşicat de sub prispă. Taica îşi freacă încetinel mâinile de genunchi. Privirea i se pierde în depărtare, dincolo de creasta povârnişului, hăt, peste câmp. Jewel îi aruncă în treacăt o privire şi se duce la găleată şi bea din nou.

„Silă mi-i de şovăială ca la nime altu”, zice taica, „Înseamnă trei dolari”, zic. Pe gheb, cămaşa lui taica nu-i aşa de ieşită de soare ca-n rest. Nicio pată de sudoare pe cămaşa lui. Niciodată n-am văzut vreo pată de sudoare pe cămaşa lui. Odată, demult, când avea douăjdoi de ani, s-a-mbolnăvit lucrând în soare şi spune la toată lumea că, de mai asudă o dată, moare. Mă tem că o şi crede.

„Da dacă n-o mai duce pân’ vă-ntoarceţi”, zice. „O să fie dezamăgită.”

Vernon scuipă-n praf. Sigur, o să plouă până-n zori.