mai jos şi ia tesla. Bun dulgher. Addie Bundren nu-şi putea dori o ladă mai bună în care să se odihnească. Asta are să-i dea tărie şi alinare. Apuc spre casă, urmărit de Tşşşuc Tşşşuc Tşşşuc al teslei.
Cora
Şi-aşa că am pus ouăle de-o parte şi ieri am copt. Şi cozonacii mi-au ieşit tocmai bine. Noi, în mare parte, din păsări trăim. Bune ouătoare, atâtea, puţine câte ne-au mai rămas după opossumi şi altele. Şi şerpii, vara. Un şarpe-ţi pătrunde-n coteţ mai iute ca orice.
Şi-aşa că, după ce era cât p-aci să ne coste mult mai mult decât credea domnul Tull, şi după ce-am promis că ieşim la socoteală cu diferenţa la numărul de ouă, a trebuit să fiu mai atentă ca oricând, fiindcă eu mi-am pus obrazul ca să le luăm… Şi-am fi putut ţine păsări mai ieftine, dar, de, aşa am făgăduit, cum mi-a zis domnişoara Lawington, când m-a sfătuit să fac rost de-o rasă
bună, fiindcă însuşi domnul Tull e de părere că un bun soi de vaci ori de porci cu timpul îşi scoate banii. Şi-aşa că, pierzând atâtea, nu ne-a mai dat mâna să folosim noi înşine ouăle, fiindcă n-aş fi suportat să mă mustre domnul Tull, când eu mi-am pus obrazul pentru ele. Şi-aşa că, atunci când domnişoara Lawington mi-a zis de cozonaci, m-am socotit că-i pot coace eu şi să câştig deodată
de-ajuns ca să sporesc valoarea netă a cârdului cu echivalentul a două capete. Şi că, dacă pun de-o parte câte-un ou, câte-un ou, chiar ouăle n-or să ne coste nimic. Şi săptămâna asta s-au ouat aşa de bine, că nu numai c-am pus de-o parte destule ouă ca să facem cozonaci, başca de ce ne legaserăm să vindem, dar am pus de-o parte destule, că făina şi zahărul şi lemnele n-or să ne coste nimic.
Şi-aşa că ieri am copt, mai cu grijă decât am copt vreodată-n viaţa mea şi cozonacii mi-au ieşit tocmai bine. Da’ când ne-am dus azi-dimineaţa la oraş, domnişoara Lawington mi-a zis că doamna s-a răzgândit şi că nu mai are de gând să dea serata, cum spusese.
„Oricum, trebuia să ia cozonacii”, zice Kate.
„Bine”, zic, „acum socotesc că n-a avut niciodată trebuinţă de ei.”
„Trebuia să-i ia”, zice Kate. „Da’ cucoanele de oraş, alea bogatele, le dă mâna să se răzgândească. Ălor săraci nu.”
Bogăţia n-are preţ în ochii Domnului, căci El vede ce-i în suflet.
„Poate-i vând sâmbătă, la târg”, zic. „Chiar că mi-au ieşit bine.”
„Nu capeţi doi dolari de bucată”, zice Kate.
„Da-i ca şi cum nu m-ar costa nimic”, zic. „Le-am pus de-o parte şi din ele o duzină am dat-o pe zahăr şi pe făină. E ca şi cum nu m-ar costa nimic, fiindcă chiar şi domnul Tull îşi dă seama că
ouăle puse de-o parte erau başca de ce ne-am legat să vindem, aşa că-i ca şi cum le-am fi găsit ori ni le-a dăruit careva.”
„Trebuia să ia cozonacii ăia, după ce că mai şi-a dat cuvântul”, zice Kate. Domnul vede ce-i în suflet. Dacă-i voia Lui ca unii oameni să aibă o părere despre cinste şi alţii alta, nu-i treaba mea să-i cercetez voia.
„Socotesc că n-a avut niciodată trebuinţă de ei”, zic. „Şi chiar că
mi-au ieşit bine.”
Plapuma-i trasă până sub bărbie, aşa, arşiţă cum e, doar mâinile amândouă şi obrazul afară. E sprijinită de pernă, cu capul înălţat, ca să poată vedea afară, pe fereastră şi-l auzim de fiecare dată
când apucă fierăstrăul ori tesla. De-am fi surzi, uitându-ne la obrazul ei, aproape l-am auzi şi vedea. Obrazul i-i atât de veştejit, că oasele împung pielea în muchii albe. Ochii i-s ca două lumânări când, sub privirea ta, se scurg în găvanele de fier ale sfeşnicelor.
Dar mântuirea şi iertarea veşnică nu pogoară asupră-i.
„Mi-au ieşit tare frumos”, zic. „Da’ nu ca prăjiturile de le cocea Addie.” După faţa de pernă poţi să-ţi dai seama cum spală şi cum calcă fata aia, dacă şi ăsta se mai cheamă călcat. Măcar asta să-i arate cât de oarbă a fost, că zace acolo, la cheremul şi bunu-plac a patru bărbaţi şi-un zdrahon de fată. „Nu-i femeie-n ţinut să se-ntreacă la copt cu Addie Bundren”, zic. „Un lucru-i sigur, de s-ar scula de pe boală şi-ar coace iară, cozonacii noştri n-ar avea nicio căutare.” Sub plapumă nu-i mai mult decât o mogâldeaţă cât un cristei şi singurul semn după care ştii că răsuflă e foşnetul saltelei umplute cu păstăi. Nici părul de pe tâmplă nu i se clinteşte, chiar cu fata aia de stă drept deasupra ei şi-i face vânt cu evantaiul. Pe
când ne uităm la ea, trece evantaiul dintr-o mână-ntr-alta, fără să
contenească din mişcare.
„O fi dormind?” şopteşte Kate.
„Ba se uită la Cash, colo”, zice fata. Auzim fierăstrăul în scândură. Aduce cu sforăitul. Eula se răsuceşte pe cufăr şi se uită
afară, pe fereastră. Mărgelele-i vin tare frumos la pălăria aia roşie.
N-ai zice c-a dat pe ele doar douăşcinci de cenţi.
„Trebuia să ia cozonacii ăia”, zice Kate.
Sigur că banii mi-ar fi prins bine. Da-i ca şi cum nu mă costă
nimica, afară de copt. Pot să-i spun că oricui i se poate întâmpla să
dea chix, numai că nu toţi scapă dintru aceasta fără de pată, aşa am să-i spun. Că nu oricine-i în stare să-şi înghită greşelile, aşa am să-i spun.
Vine cineva pe sală. E Darl. Nu se uită-năuntru când trece prin dreptul uşii. Eula îl urmăreşte cum trece şi cum dispare din privire către spatele casei. Mâna i se înalţă, atinge uşor mărgelele, apoi părul. Când îşi dă seama că mă uit la ea, privirea i se stinge.
Darl
Taica şi Vernon stau pe prispa din spate, taica împinge tutunul de pe capacul tabacherii pe buza de jos pe care-o ţine ţuguiată
între degetul mare şi mijlociu. Ei se uită-n jur, pe când eu străbat prispa şi scufund tigva în găleată şi beau.
„Unde-i Jewel?” zice taica. Pe când eram copil, am descoperit întâia oară ce gust minunat are apa după ce-a stat o vreme în găleată de cedru. Rece şi iute, niţel tămâiată, cum miroase vântul fierbinte de iulie printre cedri. Pe puţin şase ceasuri să stea şi s-o bei din tigvă. Apa n-ar trebui niciodată băută din fier.
Şi noaptea e şi mai bine. De obicei, stăteam pe sală, întins pe-o saltea de paie şi aşteptam, până ce-i auzeam pe toţi că dorm şi-atunci puteam să mă ridic şi să mă duc iar la găleată. Era neagră
totdeauna, poliţa neagră şi ea, oglinda liniştită a apei o deschizătură în nesfârşit, rotundă, prin care, înainte de a o tulbura, trezind-o cu căucul, puteam să văd o stea ori două, poate în găleată
şi poate în căuc, o stea ori două, înainte să beau. Apoi am crescut, m-am făcut mai mare. Atunci am început să aştept să se ducă la culcare cu toţii, ca să pot sta întins, cu poalele cămăşii sumese, auzindu-i cum dorm, simţindu-mă fără să mă ating, simţind cum tăcerea de răcoare îmi adie peste mădulare şi întrebându-mă dacă
