El nu zice nimic, se uită-ntruna la uşă. Dup-aia-n jos, la peştele din praf. Îl răstoarnă cu picioru şi-apasă cu degetu mare de la picior bulbucu ochiului şi-l scoate-n afară. Anse se uită departe, peste câmp. Vardaman se uită la faţa lui Anse, dup-aia la uşă. Se-ntoarce şi-o ia înspre colţu casii, când Anse îl cheamă fără să-şi mute privirea.

„Curăţă peştele-ăla”, zice Anse.

Vardaman s-opreşte: „Păi ce, nu poa’ să-l cur’ţe Dewey Dell?”

zice.

„Cureţi peştele-ăla”, zice Anse.

„Uliù, taicu”, zice Vardaman.

„’L cureţi”, zice Anse. Nu-şi mută ochii. Vardaman vine-napoi şi-şi ia peştele. Peştele-i lunecă din mâini şi-l mânjeşte şi dă de pământ şi iar se mozoleşte, cu gura căscată, ochii bulbucaţi şi s-ascunde în praf, de parcă s-ar ruşina că-i mort şi de parcă s-ar grăbi să se răsucească şi să s-ascundă iar. Vardaman îl înjură. Îl înjură ca un om mare, călare pe el. Anse nu se uită-n jur.

Vardaman saltă iar peştele. Pleacă pe lângă casă, îl cară-n braţe ca pe-un braţ de lemne şi peştele-l depăşeşte şi la cap şi la coadă.

Blestematu, i-aproape cât el de mare.

Mâinile lui Anse atârnă cu încheieturile afar’ din mâneci: de când mă ştiu, niciodată nu l-am văzut c-o cămaşă de să pară-a lui.

Toate arată de parcă i-ar fi dat Jewel cămăşile lui vechi. Cu toate

astea, nu Jewel. Ăla-i lung în mâini, chiar dacă-i subţiratic. Atâta, că nu-s pătate de sudoare. După asta-ţi poţi da seama fără greş că

n-au fost ale nimănui altu decât Anse. Ochii i-s ca doi bulgări de zgură împlântaţi în obraz, cum se uită departe, peste câmp.

Când umbra ajunge la trepte zice: „’I cinci.”

Chiar când mă ridic, Cora vine-n uşă şi zice că-i timpu să

plecăm. Anse îşi caută ghetele. „Lasă, domnu Bundren”, zice Cora, „nu te deranja”. Îşi încalţă ghetele cu caznă, cum le face el pe toate, parcă nădăjduind tot timpu că, într-adevăr, n-o să

izbutească şi poa’ să nici nu mai încerce. Când urcăm pân sală, bocăne de podea de parcă-i ghete de fier. Se duce drept la uşa unde-i ea şi clipeşte din ochi, de parc-ar privi la ce-i în faţa lui, înainte de să vadă, de parc-ar trage nădejde c-o s-o găsească pe înzdrăvenite, poate pe-un scaun ori poate măturând şi se uită pân uşă în felu-ăsta mirat cum se uită-năuntru de fiece dată şi-o găseşte încă-n pat şi Dewey Dell tot vânturând-o cu evantaiu. Şade acolo, de parcă n-are de gând nici să se clintească, nici nimic altceva.

„Apăi, cred că mai bine-am pleca”, zice Cora. „Trebuie să

hrănesc puii.” Şi-i şi a ploaie. Nori ca ăştia nu mint. Şi cu-ntorsu bumbacului în fiece zi lăsată de la Dumnezeu. O să fie altceva pentru el. Cash trebăluieşte încă la scândurile alea. „De-o fi să mai fie ceva de făcut”, zice Cora.

„Ne dă Anse de veste”, zic.

Anse nu se uită la noi. Se uită-n jur, clipind, la modu-ăla, mirat, de parc-ar fi sleit de cât s-a tot mirat şi se miră chiar şi de asta. De-ar lucra Cash tot aşa de bine şi la grajdu meu.

„I-am zis lu Anse că poate n-o să fie nevoie”, zic. „Aşa sper, cel puţin.”

„I-a intrat ei asta-n cap”, zice. „Consider că tre’ să se ducă.”

„La toţi ne vine rându”, zice Cora. „Domnu să-ţi dea alinare.”

„Cu chestia aia, cu porumbii”, zic. Îi mai spun o dată c-o să-l ajut dacă dă necazu peste el, cu boala ei şi cu toate. Ca multă lume de pâmprejur l-am tot ajutat de-atâtea ori, că acum nu-l mai pot lăsa.

„Ziceam că să m-apuc azi de el”, zice. „Da’ parcă-i un făcut, nu-mi pot aduna mintea defel.”

„Poa’ s-o mai ducă pân’ ce-ţi vii în fire”, zic.

„Dacă asta va fi voia Domnului”, zice.

„Domnu să-ţi dea alinare”, zice Cora.

Măcar de-ar lucra Cash tot aşa de bine la grajdu meu. Îşi înalţă

ochii când trecem. „Săptămâna asta să nu contezi pe mine”, zice.

„Nu-i niciun zor”, zic. „Când ai drum pe la noi.”

Ne suim în căruţă. Cora îşi pune cutia cu cozonaci în poală. O să

plouă, absolut.

„Nu ştiu ce-o să facă”, zice Cora. „Deloc nu ştiu”.

„Bietu Anse”, zic. „Ea l-a-ngrijit preţ de treij’ de ani – ciudaţi ani. Cred c-o fi ajuns-o şi pe ea.”

„Şi eu cred c-o s-o mai facă încă treij’ de-acu-ncolo”, zice Kate.

„Ori de nu ea, îşi ia el alta, până-n culesu bumbacului”.

„Acum Cash şi cu Darl poa’ să se-nsoare”, zice Eula.

„Săracu băiatu-ăla”, zice Cora. „Bietu coteiaş.”

„Da de Jewel ce zici?” zice Kate.

„Şi el, poate”, zice Eula.

„Hm”, zice Kate. „Cred c-o s-o şi facă. Aşa cred. Cred că nu-i numa-o fată de p-aci, din jur, de să nu vrea să-l vază pe Jewel aşezat. Păi, n-au de ce să-i aibe de grijă.”

„Vai, Kate!” zice Cora. Căruţa începe să huruie. „Bietu coteiaş”, zice Cora.

O să plouă-n noaptea asta. Da, domnule. O căruţă care huruie, vasăzică vreme tare uscată pentru o perioadă. Da o să se-ndrepte.

Absolut.

„Trebuia să ia cozonacii ăia când a zis că-i ia”, zice Kate.

Anse

Al dracu, drumu-ăsta. Şi-i şi gata de ploaie. Stau acilea-n picere şi parcă-l văz ca cu a doua vedere cum se lasă-n spatele lor ca un zid, cum se lasă-ntre ei şi nădejdile mele. Fac tot ce pot, cât mai pot să fiu atent la ceva, da-ai dracu, băieţii ăştia.

Se-ntinde-acolea, drept în uşa mea, unde orişice ghinion de are cale p-acolea tre’ s-o nemerească. I-am zis lu Addie, că ce scofală-i aia de să trăieşti la drum, când vine pân-acilea şi ea zice, cum ar zice orişicare muiere: „Atunci ia-ţi patu tău şi umblă.” Da i-am zis io că nu-i nicio scofală-n asta, fin’că Domnu-a pus drumurli pentru ca să le umbli: pentru de-aia le-a aşezat El întins, pă