„Mie-mi spui?” am zis. „Locu unei femei e cu bărbaţii şi cu copiii ei, vie ori moartă. Ţi-ar plăcea să vreau şi eu să mă-ntorc la Alabama, când mi-o suna ceasu şi să te las pe dumneata şi pe fete şi să mă-ntorc de unde-am plecat de bunăvoia mea, ca să-mi împletesc soarta cu a dumitale, şi la bine şi la rău, până la moarte şi după?”

„De, oameni şi oameni”, a zis el.

Aşa trag nădejde. M-am silit să trăiesc întru dreptate, dinaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, spre cinstea şi mângâierea bărbatului meu drept-credincios şi pentru dragostea şi bună-cuviinţa copiilor mei drept-credincioşi. Aşa că, atunci când mă voi săvârşi, cu conştiinţa datoriei împlinite şi a răsplăţii ce va să vie, o să fiu înconjurată de chipuri pline de iubire, aducând sărutarea de bun-rămas de la fiecare din cei dragi mie, ca răsplată. Nu ca Addie

Bundren care se stinge singură, ascunzându-şi mândria şi inima sfărâmată. Bucuroasă că se duce. Zăcând colo, cu capul ridicat, ca să-l poată urmări pe Cash meşterindu-i racla, trebuind să nu-l slăbească din ochi, ca nu cumva să i-o facă din zgârcenie, cu ceilanţi care nu se sinchisesc de nimic altceva decât doar dacă mai e vreme să câştige alţi trei dolari, înainte de să vină ploaia şi râul să crească din cale-afară, să nu mai poată trece. Probabil că, de nu s-ar fi hotărât pentru încărcătura asta ultimă, ar fi încărcat-o pe ea în căruţă, pe-o plapumă şi mai întâi ar fi trecut râul şi după aceea s-ar fi oprit, ca să-i dea răgaz să moară de acea moarte creştinească pe care i-ar fi îngăduit-o ei.

Afară de Darl. A fost cel mai înduioşător lucru din câte mi-a fost dat să văd vreodată. Uneori, pentru o vreme, îmi pierd încrederea în firea omenească; îndoiala mă încolţeşte. Dară Domnul întotdeauna îmi redă credinţa şi-mi dezvăluie mie dragostea-i neţărmurită pentru făpturile sale. Nu Jewel, feciorul pe care ea l-a iubit întotdeauna, nu el. El era cu gândul la ăi trei dolari în plus. Ci Darl, de care lumea zice că-i ciudat, leneş, că taie frunză la câini prin jurul casei, nu mai breaz decât Anse, cu Cash, un dulgher bun, dar totdeauna apucându-se de mai mult decât e-n stare să

ducă la bun sfârşit şi Jewel care face totdeauna ceva care să-i aducă bani şi să facă lumea să vorbească de el şi fata asta, aproape goală, stând toată vremea peste Addie, cu evantaiul, încât de fiecare dată când cineva a încercat să-i spună o vorbă, s-o mai îmbărbăteze, a răspuns ea în locul ei, iute-iute, ca şi cum ar vrea să

împiedice pe oricine să s-apropie de ea.

Darl era. El a venit la uşă şi a stat acolo şi s-a uitat la maică-sa care trăgea să moară. El a stat numai de-a privit-o şi am şi simţit dragostea neţărmurită a Domnului şi mare mila sa. Şi-am înţeles că, faţă de Jewel, se prefăcuse doar şi că adevărata dragoste şi înţelegere între ea şi Darl era. El s-a uitat numai, fără măcar să

intre acolo unde ea ar fi putut să-l vadă şi să se tulbure, simţind că

Anse îl mâna de-acasă şi că n-avea s-o mai vadă nicicând. N-a zis nimic, s-a uitat numai la ea.

„Ce vreai, Darl?” a zis Dewey Dell, fără să stea din evantai şi

vorbind tare şi repede şi neîngăduindu-l nici pe el alături. El n-a răspuns. A stat numai şi s-a uitat la maica lui cum trage să moară, cu prea plină inima pentru cuvinte.

Dewey Dell

Prima oară eu şi cu Lafe ne-am dus singuri în josu rândului, culegând întruna. Taica nu asudă, ’ce că din asta o să i se tragă

moartea de când cu boala, aşa că oricine vine pe la noi ne dă o mână de-ajutor. Pe Jewel îl doare-n cot de toate, nu ni-i rudă la griji, nu-i el rudă cu grija. Şi Cash, de parc-ar tăia scânduri-scânduri zilele galbene, triste şi lungi şi fierbinţi şi le-ar ţintui de ceva.

Şi taica crede, ’ce că vecinii or să se poarte unii cu alţii în felu-ăsta, fiindcă el totdeauna a fost prea ocupat şi i-a lăsat pe vecini să

facă pentru el ce era de făcut, că o să afle. Şi nu credeam că Darl o să afle, el care, la cină, stă cu ochii duşi dincolo de mâncare şi de lampă, pierduţi în lumea zămislită de ţeasta lui şi găvanele umplute cu depărtările de dincolo de pământuri.

Ne-am dus în josul rândului, culegând întruna şi pădurea tot mai aproape şi umbra tainică şi-n umbra tainică ne-am dus cu sacu meu şi sacu lu Lafe. Fiindcă, mi-am zis, vreau, nu vreau, când sacu era la jumătate, fiindcă mi-am zis că dacă sacu-i plin, când ajungem la pădure, n-o să mai fiu eu. Mi-am zis, dacă nu mi-i hărăzit s-o fac, sacu n-o să fie plin şi-o să-ncep rându-ălălalt, dar dacă sacu-i plin, o să fie, că de-acu trebuie. O să fie, că trebuie s-o fac şi n-am încotro. Şi ne-am dus, culegând, înspre umbra de taină

şi ne sorbeam din ochi şi mâinile ni se-atingeau şi nu ziceam nimic. Am zis: „Ce faci?” şi el a zis: „Culeg în sacu tău.” Şi-aşa c-a fost plin când am ajuns în capu rândului şi n-am putut să n-o fac.

Şi-aşa a fost, fiindcă n-am avut încotro. Atunci a fost, şi-apoi l-am văzut pe Darl şi el ştia. Şi el a zis că ştia, fără cuvinte, cum mi-a zis că maica-i pe moarte, fără cuvinte, şi eu ştiam că ştia, fiindcă

dac-ar fi zis că ştie, cu cuvinte, n-aş fi crezut că el a fost acolo şi ne-a văzut. Dar el a zis că nu ştia şi eu am zis: „Ai de gând să-i spui lu taica, ai de gând să-l bagi în pământ?”, fără cuvinte am zis

asta şi el a zis: „De ce?”, fără cuvinte. Şi ăsta-i motivu de pot să-i vorbesc cu bună ştiinţă şi cu ură, fiindcă ştie.

Stă în uşă şi se uită la ea.

„Ce vreai, Darl?”, zic.

„O să moară”, zice. Şi Tull, corbu-ăl bătrân, de-a venit s-o vadă

cum moare, da’ le-arăt eu lor.

„Când o să moară?” zic.

„’Nainte de ne-ntoarcem”, zice.

„Atunci de ce-l iei şi pe Jewel?” zic.

„Să m-ajute să-ncarc”, zice.

Tull

Anse îşi freacă genunchii-ntruna. Salopeta i-i ieşită de soare; pe-un genunchi, un petec de serj tăiat dintr-un pantalon de duminică, lucit, ca oţelul, de purtare. „Nu egzistă om să-i fie mai silă de asta”, zice.

„Omu tre’ uneori să prevază dinainte”, zic. „Da ce mai la deal la vale, n-o să fie nicio pagubă, fie că pleacă, fie că nu.”

„O să vrea s-o pornim pe moment”, zice. „Îi destul de departe pân’ la Jefferson, în cazu-ăl mai bun.”

„Da-acum drumurile-i bune”, zic. Şi se şi pregăteşte de ploaie, la noapte. Şi-ai lui se-ngroapă cu toţii la New Hope, nici trei mile de-aici. Da numa unu ca el e-n stare să-şi ia femeie de baştină cale de-o zi şi mai bine ca p’ormă să-i moară pă capu lui.

Se uită departe, peste câmp şi-şi freacă genunchii.

„Nu egzistă om să-i fie mai silă de asta”, zice.

„Se-ntoarce ei la vreme”, zic. „Io nu mi-aş face deloc griji”, zic.

„Înseamnă trei dolari”, zice.

„Dealmintrilea, mă socotesc că poate n-o să aibă de ce să

zorească-napoi”, zic. „Aşa cred.”

„Se cam duce”, zice. „I-a intrat ei asta-n cap.” Grea viaţă pentru femei, asta aşa e. Unele femei. Mi-aduc aminte de măicuţa, a atins şaptezeci şi ceva. Munca – muncă, zi la zi, pe soare, pe ploaie; o dată n-a fost bolnavă de când l-a născut pe ultimu băiat, pân’ centr-o bună zi, numai ce se uită pâmprejur şi se duce de-şi ia cămaşa de noapte cu dantele de-o avea ea de pa’j’cinci de ani şi n-o scosese o dată din ladă şi şi-o pune pe ea şi se pune-n pat şi trage velinţele şi-nchide ochii. „S-aveţi grijă de taica cum oţi putea mai bine”, a zis. „’S cam ostenită”

Anse îşi freacă mâinile de genunchi. „Domnu-a dat”, zice. Îl auzim pe Cash cum ciocăneşte şi dă la fierăstrău, după colţ.

Drept. Nu-i vorbă mai cu dreptate ca asta. „Domnu-a dat”, zic.

Băiatu-ăla răsare pe deal. Se tot munceşte cu-un peşte mai cât el de mare. Îl zvârle pe jos şi mormăie: „Hm”, şi scuipă peste umăr ca un om mare. E cam cât el de lung, blestematu.

„Ce-i ăla?” zic. „Purcel? Un’ l-ai prins?”

„La pod, devale”, zice. Îl întoarce, partea de dedesubt, pe unde-i udă, îi mozolită de ţărână şi ochiu năclăit de praf şi bulbucat sub mâzgă.

„Ai de gând să-l laşi colea, jos?”, zice Anse.

„Ba, zic să-l arat lu’ maica”, zice Vardaman. Privirea i se duce spre uşă. S-aud vorbele aduse-afară de corent. Şi Cash, de bocăne şi ciocăne la scânduri. „’S mosafiri acolea-năuntru”, zice.

„Doar ai mei”, zic. „Or să se bucure şi ei să-l vază.”