pământ. Când El voieşte ca ceva să fie tot mereu în mişcare, El îl face pe lung, cum ar fi drumu ori căruţa ori calu, da când El voieşte ca ceva să stea fix pe loc, îl face pe-n-sus-şi-n-jos, cum ar fi copacu ori omu. Şi-aşa că el n-a sortit lumea să trăiască-n drum, fin’că care-ajunge acolea primu, te-ntreb io, drumu ori casa? Ai tu de ştire să fi aşternut El v’odată, v’un drum pe lâng-o casă? zic io.

Nu, n-ai, zic, fin’că oamenii-s ăi de tot mereu nu se linişteşte, pân-ce nu-şi pune ei fix casa, acolea, unde fiştecare de trece cu căruţa poa’ să-ţi scuipe-n prag, şi-i face pe oameni de se nelinişteşte şi doritori să-şi ia patu lor şi să umble altundeva, când El i-a sortit să

stea fix pe loc, ca copacu ori ca gluga de coceni. Fin’că dacă El voia ca omu să fie tot mereu în mişcare, să umble mereu altundeva, nu l-ar fi pus pe lung, pe burtă, ca pe şarpe? Se-nţelege că l-ar fi pus!

Şi să-l puie-acolea, unde fiştece ghinion de dă târcoale poa’ să-nnemerească şi să vie-ntins drept la uşa mea şi după toate astea să

mai mă şi-mpovăreze cu impozite. Şi să m-oblige să plătesc bruma aia de dulgherie de-a prins-o Cash, când, de nu era v’un drum de să vie-acolea, n-ar mai fi prins el nimic; să cază el de sus, de pe biserici şi şease luni să nu ridice-o mână şi io şi Addie să robotim

şi să-l slugărim, când putea găsi de tăiat şi p-acilea, berechet, de s-apuca cu ferestău-ăla.

Şi Darl tot la fel. Să-mi facă ei capu călindar că să mă lepăd de el, fir-ar ei ai dracu. Nu că m-aş temere de muncă; totdeauna m-am arănit pe mine şi-ai mei şi m-am grijit de-un coperiş deasupra capului: treaba-i c-ar fi-n stare să mă lase făr-de braţe, to’ma fin’că el trage la treaba lui, to’ma fin’că şi-a umplut ochii ăia tot mereu de pământuri. Le zic io că el a fost la-nceput ca lumea, cu ochii plini de pământuri, fin’că pe timpu-ăla pământu s-aşternea pe-nalt, pe-n-sus-şi-n-jos; că unde s-a pomenit, pân’ce să vie drumu ăsta şi dintr-odat’ să răstoarne pământurli pe lung şi ochii lui tot mereu plini de pământuri, să-nceapă ei să m-ameninţe, că să

mă lepăd de el şi să-ncerce să mă lase făr-de braţe, cu legea.

Să mă facă să plătesc pentru asta. Că erea bună-zdravănă, cum nu s-a mai aflat alta, afar’ de chestia cu drumu-ăla. Doar că se culcase şi s-odihnea-n patu ei, făr’ să ceară nimica de la niminea:

„Eşti bolnavă, Addie?” am zis io.

„Ba”, zice ea, „nu-s bolnavă.”

„Culcă-te ş’te hodineşte”, am zis. „Ştiam io că nu eşti bolnavă.

Eşti numa ostenită. Culcă-te ş’te hodineşte”.

„Nu-s bolnavă”, a zis. „O să mă scol.”

„Stai liniştită ş’te hodineşte”, am zis. „Eşti numa ostenită. Las’

că te scoli mâne.” Şi ea stătea culcată-acolea, bună-zdravănă, cum nu s-a mai aflat alta, afar’ de chestia cu drumu-ăla.

„N-am trimis io după tine”, am zis. „Te pui să juri cu jurământ că niciodat’ n-am trimes după tine”

„Ştiu că nu”, a zis Peabody… „Confirm. Ea un’e-i?”

„Culcată”, am zis io. „E numa niţel ostenită, da o să se_____”

„Ieşi afar’ d-acilea, Anse”, a zis. „Du-te-un pic pe prispă.”

Şi-acu tre’ să plătesc pentru asta, io, făr-de-un dinte-n gură, care trăgeam nădejde să câştig de-ajuns ca să-mi arinjez gura unde să

poci mânca hrana ce o a lăsat-o Dumnezeu, cum se cade să facă

bărbatu şi ea, bună-zdravănă, cum n-a fost alta-n ţinut, până-n ziua aia. Şi acu trebui să plătesc, fin’că am lipsă de ai trei dolari. Să

plătesc pentru drum, pentru ca băieţii ăia să trebui’ s’ se ducă

to’ma la mama dracului să-i câştige. Şi-acu poa’ să văz ca cu a doua vedere ploaia cum se scoboară pântre noi şi vine-n susu drumului ca un omu dracului, ca cum altă casă peste car’ să plouă

n-ar mai fi p-acilea, pă lumea asta.

Am auzit oameni de-şi blestema norocu, şi pe drept, fin’că erea plini de păcate. Da io nu zic că m-apasă v’un blestem, care ce rău am făcut io de să fiu blestemat. Cred că nu-s credincios. Da sufletu mi-i împăcat: ştiu că-i. Mi-am făcut treburli, nici mai bin’ da nici mai rău ca ăi de se pretinde altfel şi ştiu io că Stapânu-ăl Bătrân s-o griji de mine ca de-o pasăre-a cerului. Da pare greu ca un om, la necaz, să fie el aşa bajocorit de-un drum.

Vardaman vine de după casă, plin de sânge ca un porc, pân’la genunchi, şi peştele-ăl de mai ’nainte, ciopârţit poate cu toporu, ori poate aruncat pe un’eva, ca să minţă că l-a mâncat cânii. Ei, bine, consider că nu-i cazu să m-aştept la mai mult de la el ca la fraţii lui, de-acu bărbaţi. Vine-ncoaci, cu ochii tot la casă, liniştit şi s-aşază pe trepte. „Ffffuuuu”, zice, „s-rupt de oboseală.”

„Mergi de te spală pe mâini”, zic io. Da nu-i femeie să se fi străduit mai cu-ndârjire ca Addie să-i crească cum trebuie – bărbat şi copil. Să se ştie asta.

„Erea plin de sânge şi de maţe ca un porc”, zice el. Da nici măcar nu poa’ să par că mai pui suflet în ceva, cu timpu-ăsta de mă face prav şi el. „Taicule”, zice, „mai e maica bolnavă?”

„Du’ de te spală pe mâini” zic. Da nici măcar nu poa’ să par că

pui ceva suflet în asta.

Darl

A fost săptămâna asta la oraş: la ceafă părul i-i tăiat drept, despărţit de pielea arsă de soare printr-o dungă albă ca o încheietură de oase albe. Nu s-a uitat deloc înapoi.

„Jewel”, zic. Curgând înapoi, pe sub arcul celor două perechi de urechi care se scutură, ale catârilor, drumul dispare pe sub căruţă, de parcă ar fi o panglică iar osia din faţă un mosor. „Jewel, ştii că

ea trage să moară?”

Ca să te naşti e nevoie de doi, de murit mori singur. Aşa va să

piară lumea.

Îi zic lui Dewey Dell: „Vrei să moară, ca să te poţi duce la oraş; este?” Ea n-ar spune-n ruptul capului ce ştim amândoi. „Motivul pentru care n-ai să recunoşti c-aşa-i, când zici asta, chiar faţă de tine însăţi, află că-i adevărat; este? Dar acum ştii că-i adevărat.

Aproape pot să-ţi spun şi ziua când ai ştiut că-i adevărat. De ce nu recunoşti, măcar faţă de tine?” Ea n-o să zică asta. O ţine-ntruna: ai de gând să-i spui lu’ taica? Ai de gând să-l bagi în pământ? „Nu poţi crede că-i adevărat, fiindcă nu poţi crede că Dewey Dell, Dewey Dell Bundren ar putea să aibe un asemenea ghinion: este?”

Soarele, o suliţă deasupra orizontului, stătea atârnat ca un ou însângerat peste creasta norilor grei de tunete; lumina s-a făcut de culoarea aramei: în ochi piază-rea, în nări pucioasă, miroase a fulgere. Când o să vie Peabody, or să fie siliţi să se slujească de funie. S-a umflat de cât tot bagă-n el legumă rece. Cu funia or să-l tragă-n sus, pe potecă, ca pe un balon, în aerul de pucioasă.

„Jewel”, zic, „ştii că Addie Bundren trage să moară? Că Addie Bundren trage să moară?”

Peabody

Când, în cele din urmă, nesilit de nimeni, Anse a trimis după

mine, am zis: „Pân’la urmă a izbutit s-o dea gata”. Şi am zis, o treabă dată dracului de bună şi la-nceput n-am vrut să mă duc, fiindcă poate că tot mai puteam face ceva şi-atunci, pe Dumnezeul meu, trebuia s-o car cu mine-napoi. Mă gândeam că poate-n cer au acelaşi cod etic imbecil ca şi la Facultatea de medicină şi că, probabil, tot Vernon Tull trimisese după mine, aducându-mă

acolo, în ultima clipă, cum ştie Vernon să aranjeze totdeauna lucrurile, mulgând cât se poate mai mult din banii lui Anse, cum face şi cu ai lui. Dar când s-a scurs o bună parte din zi şi-am putut să citesc vremea, am ştiut că Anse era cel care trimisese. Am ştiut că numai un om fără noroc e-n stare să mai aibă nevoie de doctor în preajma unui uragan. Şi-am ştiut că, dacă i s-a-ntâmplat lui Anse să aibă în cele din urmă nevoie de doctor, era deja prea târziu.

Când ajung la izvor şi cobor şi leg caii, soarele tocmai scăpăta după un banc de nori negri ca un lanţ de munţi cu piscuri uriaşe, ca o movilă de cenuşă răsturnată acolo, sus, şi nicio adiere de vânt.

L-am auzit pe Cash tăind la fierăstrău cu o milă înainte de-a ajunge acolo.

Anse stă pe creasta râpei, deasupra cărării. „Unde-i calul?” zic.

„Dus cu Jewel”, zice. „Nu-i altu s-o tragă. Consider c-o s’te cam urci singur.”