zorească-napoi”, zic. „Aşa cred.”
„Se cam duce”, zice. „I-a intrat ei asta-n cap.” Grea viaţă pentru femei, asta aşa e. Unele femei. Mi-aduc aminte de măicuţa, a atins şaptezeci şi ceva. Munca – muncă, zi la zi, pe soare, pe ploaie; o dată n-a fost bolnavă de când l-a născut pe ultimu băiat, pân’ centr-o bună zi, numai ce se uită pâmprejur şi se duce de-şi ia cămaşa de noapte cu dantele de-o avea ea de pa’j’cinci de ani şi n-o scosese o dată din ladă şi şi-o pune pe ea şi se pune-n pat şi trage velinţele şi-nchide ochii. „S-aveţi grijă de taica cum oţi putea mai bine”, a zis. „’S cam ostenită”
Anse îşi freacă mâinile de genunchi. „Domnu-a dat”, zice. Îl auzim pe Cash cum ciocăneşte şi dă la fierăstrău, după colţ.
Drept. Nu-i vorbă mai cu dreptate ca asta. „Domnu-a dat”, zic.
Băiatu-ăla răsare pe deal. Se tot munceşte cu-un peşte mai cât el de mare. Îl zvârle pe jos şi mormăie: „Hm”, şi scuipă peste umăr ca un om mare. E cam cât el de lung, blestematu.
„Ce-i ăla?” zic. „Purcel? Un’ l-ai prins?”
„La pod, devale”, zice. Îl întoarce, partea de dedesubt, pe unde-i udă, îi mozolită de ţărână şi ochiu năclăit de praf şi bulbucat sub mâzgă.
„Ai de gând să-l laşi colea, jos?”, zice Anse.
„Ba, zic să-l arat lu’ maica”, zice Vardaman. Privirea i se duce spre uşă. S-aud vorbele aduse-afară de corent. Şi Cash, de bocăne şi ciocăne la scânduri. „’S mosafiri acolea-năuntru”, zice.
„Doar ai mei”, zic. „Or să se bucure şi ei să-l vază.”
El nu zice nimic, se uită-ntruna la uşă. Dup-aia-n jos, la peştele din praf. Îl răstoarnă cu picioru şi-apasă cu degetu mare de la picior bulbucu ochiului şi-l scoate-n afară. Anse se uită departe, peste câmp. Vardaman se uită la faţa lui Anse, dup-aia la uşă. Se-ntoarce şi-o ia înspre colţu casii, când Anse îl cheamă fără să-şi mute privirea.
„Curăţă peştele-ăla”, zice Anse.
Vardaman s-opreşte: „Păi ce, nu poa’ să-l cur’ţe Dewey Dell?”
zice.
„Cureţi peştele-ăla”, zice Anse.
„Uliù, taicu”, zice Vardaman.
„’L cureţi”, zice Anse. Nu-şi mută ochii. Vardaman vine-napoi şi-şi ia peştele. Peştele-i lunecă din mâini şi-l mânjeşte şi dă de pământ şi iar se mozoleşte, cu gura căscată, ochii bulbucaţi şi s-ascunde în praf, de parcă s-ar ruşina că-i mort şi de parcă s-ar grăbi să se răsucească şi să s-ascundă iar. Vardaman îl înjură. Îl înjură ca un om mare, călare pe el. Anse nu se uită-n jur.
Vardaman saltă iar peştele. Pleacă pe lângă casă, îl cară-n braţe ca pe-un braţ de lemne şi peştele-l depăşeşte şi la cap şi la coadă.
Blestematu, i-aproape cât el de mare.
Mâinile lui Anse atârnă cu încheieturile afar’ din mâneci: de când mă ştiu, niciodată nu l-am văzut c-o cămaşă de să pară-a lui.
Toate arată de parcă i-ar fi dat Jewel cămăşile lui vechi. Cu toate
astea, nu Jewel. Ăla-i lung în mâini, chiar dacă-i subţiratic. Atâta, că nu-s pătate de sudoare. După asta-ţi poţi da seama fără greş că
n-au fost ale nimănui altu decât Anse. Ochii i-s ca doi bulgări de zgură împlântaţi în obraz, cum se uită departe, peste câmp.
Când umbra ajunge la trepte zice: „’I cinci.”
Chiar când mă ridic, Cora vine-n uşă şi zice că-i timpu să
plecăm. Anse îşi caută ghetele. „Lasă, domnu Bundren”, zice Cora, „nu te deranja”. Îşi încalţă ghetele cu caznă, cum le face el pe toate, parcă nădăjduind tot timpu că, într-adevăr, n-o să
izbutească şi poa’ să nici nu mai încerce. Când urcăm pân sală, bocăne de podea de parcă-i ghete de fier. Se duce drept la uşa unde-i ea şi clipeşte din ochi, de parc-ar privi la ce-i în faţa lui, înainte de să vadă, de parc-ar trage nădejde c-o s-o găsească pe înzdrăvenite, poate pe-un scaun ori poate măturând şi se uită pân uşă în felu-ăsta mirat cum se uită-năuntru de fiece dată şi-o găseşte încă-n pat şi Dewey Dell tot vânturând-o cu evantaiu. Şade acolo, de parcă n-are de gând nici să se clintească, nici nimic altceva.
„Apăi, cred că mai bine-am pleca”, zice Cora. „Trebuie să
hrănesc puii.” Şi-i şi a ploaie. Nori ca ăştia nu mint. Şi cu-ntorsu bumbacului în fiece zi lăsată de la Dumnezeu. O să fie altceva pentru el. Cash trebăluieşte încă la scândurile alea. „De-o fi să mai fie ceva de făcut”, zice Cora.
„Ne dă Anse de veste”, zic.
Anse nu se uită la noi. Se uită-n jur, clipind, la modu-ăla, mirat, de parc-ar fi sleit de cât s-a tot mirat şi se miră chiar şi de asta. De-ar lucra Cash tot aşa de bine şi la grajdu meu.
„I-am zis lu Anse că poate n-o să fie nevoie”, zic. „Aşa sper, cel puţin.”
„I-a intrat ei asta-n cap”, zice. „Consider că tre’ să se ducă.”
„La toţi ne vine rându”, zice Cora. „Domnu să-ţi dea alinare.”
„Cu chestia aia, cu porumbii”, zic. Îi mai spun o dată c-o să-l ajut dacă dă necazu peste el, cu boala ei şi cu toate. Ca multă lume de pâmprejur l-am tot ajutat de-atâtea ori, că acum nu-l mai pot lăsa.
„Ziceam că să m-apuc azi de el”, zice. „Da’ parcă-i un făcut, nu-mi pot aduna mintea defel.”
„Poa’ s-o mai ducă pân’ ce-ţi vii în fire”, zic.
„Dacă asta va fi voia Domnului”, zice.
„Domnu să-ţi dea alinare”, zice Cora.
Măcar de-ar lucra Cash tot aşa de bine la grajdu meu. Îşi înalţă
