acolo, în întuneric, e Cash, făcând şi el asta, ori poate că el o făcea de vreo doi ani, înainte ca eu s-o fi putut dori ori să fiu în stare s-o fac.
Taica are labele picioarelor vătămate rău, degetele mari chircite şi-ncârligate şi noduroase şi nicio unghie la degetele mici, de când era băiat, de la munca grea şi în umezeală şi cu încălţări făcute în casă. Lângă scaun, bocancii lui butucănoşi. Parc-ar fi ciopliţi din fontă cu un topor bont. Vernon a fost la oraş. Nu-i ştiu să se fi dus vreodată la oraş în salopetă. Nevastă-sa, zice lumea. Înainte a fost învăţătoare.
Arunc pe jos ce-a mai rămas în tigvă şi mă şterg la gură cu mâneca. Are să plouă înainte să se lumineze de ziuă. Poate chiar înainte de se-ntunecă. „Jos, la grajd”, zic. „Înhamă.”
Acolo, jos, hârjonindu-se cu calu ăla. O să treacă prin grajd către păşune. Calul nu se vede: e-acolo-n deal, printre puieţii de pin, unde-i răcoare. Jewel fluieră o dată şi ascuţit. Calul sforăie, atunci Jewel îl vede cum îi scapără culorile, ţipător, în umbra frunzişului, albastră. Jewel fluieră din nou. Calul vine, îşi dă drumul pe povârniş la vale, cu picioarele-nţepenite şi-şi ciuleşte şi-şi scutură
urechile şi-şi rostogoleşte ochii ceacâri şi se opreşte, frânt, la vreo douăzeci de paşi de Jewel, ponciş, pândindu-l cu capul răsucit şi încordat ca o pisică.
„Poftiţi, domnule”, zise Jewel. Calul se mişcă. Îşi mişca pielea iute-iute şi şi-o-ncreţeşte şi limbi învolburate pâlpâie ca tot atâtea flăcări. Dă un galop scurt şi ocolit, scuturându-şi coama şi plesnind din coadă şi bolovănind ochii şi se opreşte iar, înţepenit pe copite, pândindu-l pe Jewel. Jewel se duce aţă la el, cu mâinile lipite de coapse. Fără picioarele lui Jewel, ei doi par, în soare, două figuri cioplite pentru un tablou sauvage.
Când Jewel e gata să-l atingă, calul se-nalţă pe picioarele dindărăt şi cu cele din faţă bate înspre Jewel. Apoi Jewel e-nconjurat de o aureolă scânteietoare de copite ca de o părere de aripi; printre ele şi sub pieptul umflat al calului, el se mişcă în unduiri fulgerătoare de şarpe. Pentru o clipă, înainte să simtă în braţe smucitura, îşi vede trupul desprins de pământ, orizontal, şfichiuind ca un şarpe aerul, până ce nimereşte nările calului şi atinge iar pământul. Atunci rămân în nemişcare, împietriţi, înspăimântaţi, calul tras îndărăt, proptit pe picioare ţepene şi tremurânde, cu botul în pământ; Jewel, bine înfipt în călcâie, taie cu o mână răsuflarea calului, cu cealaltă îl bate pe gât uşurel, drăgăstos şi-ndelung şi-l înjură crunt şi spurcat.
Stau încleştaţi şi înfricoşători ca ciopliţi în piatră, calul tremură
şi geme încetişor. Şi-apoi Jewel e pe spinarea lui. Se-azvârle printr-o răsucire scurtă şi şerpuită ca plesnetul de bici, trupul lui e jumate-n aer, jumate una cu calul. Pentru încă o clipă, calul
rămâne înţepenit, cu botul în pământ, înainte de a ţâşni în galop.
Coboară dealul în salturi frânte, de să-şi rupă spinarea, cu Jewel deasupra, înfipt ca o lipitoare, până la zaplaz, unde se opreşte, rupt, înfipt în copite, adunat, gata s-o ia din nou la goană.
„Brava”, zice Jewel, „ho, acu, că ţi-o fi de-ajuns.”
La grajd, Jewel îşi dă drumul de pe cal din mers. Calul pătrunde-n boxă, Jewel după el. Fără să se uite-napoi, calul zvârle spre el şi copita izbeşte-n perete cu detunătură de pistol. Jewel îi trage un picior în burtă; calu-şi frânge capul pe spate, ars de durere; Jewel îl pocneşte cu pumnul peste ochi şi se strecoară şi urcă pe iesle.
Atârnat de leaţurile fânarului, se apleacă şi cată cu privirea peste marginea boxei şi prin uşa deschisă. Cărarea-i pustie; de-aici nu poate nici măcar s-audă fierăstrăul lui Cash. Se caţără sus, smulge în grabă fânul şi-l aruncă cu braţul şi-l îndeasă-n iesle.
„Crapă”, zice. „Fă să piară fânu-ăsta afurisit, acu, cât îl ai su’
bot. Băăă, scârbă burduhănoasă, talanule, bă băiatule”, zice.
Jewel
D-aia fin’că şade-acolea, drept sub geam şi ciocăne şi hârjâie la scârba aia de ladă. Acolea, unde ea tre’ să-l vază. Unde fiece strop de aer de-l trage-i plin de bocănit şi hârjâit, unde ea poa’ să-l vază
cum zice: Uite-o. Uite ce faină ţi-o fac. I-am zis să se care-n altă
parte. I-am zis, ce Dumnezeu, vrei s-o vezi în ladă. Îi ca atuncea de erea el copil şi ea zicea că, să aibe ceva îngrăşământ, ar sădi neşte flori şi-atuncea el a pus mâna pe tava de pâine şi s-a dus cu ea la grajd şi s-a-ntors cu ea plină de bălegar.
Şi-acu şi ăştialanţii, de stă acolea, ca corbii. Aşteaptă şi dă din evantaie. C-am zis, că nu mai stai, odată, dracu, din tăiat şi ciocănit la lada aia, care să poată omu dormi-n linişte şi mâinile ei de zac peste plapumă ca două rădăcini de la defrişări de-ai încercat să le speli şi geaba, că nu se curăţă. De-aici văz evantaiu şi braţu lu Dewey Dell. C-am zis, măcar de-ai lăsa-o-n pace. Şi ferestrău hârâie şi ciocanu’ bocăne şi prea de tot iute se vântură aeru peste faţa ei, de nu-l mai poţi trage-n piept când eşti ostenit şi scârba-aia de teslă rupe aşchii-aşchii. Aşchii-aşchii rupe. Rupe aşchii-aşchii, de care cum vine pe drum tre’ să s-oprească şi s-o vază şi să zică
că ce dulgher a-ntâia-i. De eream io când Cash a buşit după
biserica-aia şi de eream io când taica a zăcut care-a căzut lemnele alea peste el, păi nu s-ar mai egzista să vie-nuntru orişice scârbă
de cine-nime din ţinut să se-nhoalbe la dânsa care, de egzist-un Dumnezeu pe lumea asta, la ce dracu mai e bun. Şi-am fi numa io şi dânsa, p-un deal mare şi io să prăval la bolovani, de vale, peste mutrele la ăştia, care-i iau şi dau cu ei de-a azvârlita, devale, şi mutre şi dinţi şi tot felu, pe legea mea, pân’ce dânsa s-a liniştit şi nu scârba aia de teslă de rupe aşchii-aşchii. Aşchii-aşchii rupe şi ne-am ogoi.
Darl
Ne uităm la el cum dă colţul şi urcă treptele. Nu ne bagă-n seamă. „Eşti gata?”, zice.
„Dacă te-ai hotărât”, zic. Zic „Aşteaptă”. Se opreşte şi se uită la taica. Vernon scuipă, fără să se clintească. Scuipă cu precizie cuviincioasă şi chibzuită în praful băşicat de sub prispă. Taica îşi freacă încetinel mâinile de genunchi. Privirea i se pierde în depărtare, dincolo de creasta povârnişului, hăt, peste câmp. Jewel îi aruncă în treacăt o privire şi se duce la găleată şi bea din nou.
„Silă mi-i de şovăială ca la nime altu”, zice taica, „Înseamnă trei dolari”, zic. Pe gheb, cămaşa lui taica nu-i aşa de ieşită de soare ca-n rest. Nicio pată de sudoare pe cămaşa lui. Niciodată n-am văzut vreo pată de sudoare pe cămaşa lui. Odată, demult, când avea douăjdoi de ani, s-a-mbolnăvit lucrând în soare şi spune la toată lumea că, de mai asudă o dată, moare. Mă tem că o şi crede.
„Da dacă n-o mai duce pân’ vă-ntoarceţi”, zice. „O să fie dezamăgită.”
Vernon scuipă-n praf. Sigur, o să plouă până-n zori.
„Ea se bazează pe asta”, zice taica. „O să vrea să plece pe moment. O ştiu io. I-am făgăduit că ţin catârii şi căruţa aci, gata de drum şi ea se bazează pe asta.”
„În cazu ăsta o s-avem sigur nevoie de ăşti trei dolari”, zic. El se uită peste câmp, pierdut şi-şi freacă mâinile de genunchi. De când şi-a pierdut dinţii, ori de câte ori cade pe gânduri, gura îi pulsează, fleşcăită, domol şi fără odihnă. Barba de pe fălci, nerasă, ţepoasă, îi dă înfăţişarea câinilor ălora bătrâni. „Mai bine te-ai hotărî mai curând, să putem ajunge acolo şi să şi-ncărcăm, până dă
întunericul”, zic.
„Maica nu-i chiar aşa de bolnavă”, zice Jewel. „Şi mai ţine-ţi fleanca, Darl.”
„Chiar aşa”, zice Vernon. „Parcă-i mai bine azi decât toată
săptămâna. Cam pe când tu şi cu Jewel o să fiţi înapoi, o să se-ntremeze.”
„’Mneata tre’ să ştii”, zice Jewel. „’Mneata tot pe-aci ai fost, s-o vezi. ’Mneata ori ai ’mneatale.” Vernon se uită la el. Ochii lui Jewel par ca lemnul galben pe obrazul injectat. E cu un cap mai înalt ca oricare dintre noi, totdeauna a fost. Le-am spus că de-aia l-a biciuit şi l-a dezmierdat maica mai mult. Pentru că tot prin jurul casei se-nvârtea şi tândălea mai mult. De-aia i-a şi zis Jewel1, le-am spus.
„Ţine-ţi gura, Jewel”, zice taica, da-i ca şi cum n-ar prea asculta.
Se uită, hăt, departe, peste câmp şi-şi freacă genunchii.
„Ai putea să te-mprumuţi de la Vernon de catâri şi te-om prinde noi din urmă”, zic. „Dacă nu ne-aşteaptă.”
