„Ea se bazează pe asta”, zice taica. „O să vrea să plece pe moment. O ştiu io. I-am făgăduit că ţin catârii şi căruţa aci, gata de drum şi ea se bazează pe asta.”

„În cazu ăsta o s-avem sigur nevoie de ăşti trei dolari”, zic. El se uită peste câmp, pierdut şi-şi freacă mâinile de genunchi. De când şi-a pierdut dinţii, ori de câte ori cade pe gânduri, gura îi pulsează, fleşcăită, domol şi fără odihnă. Barba de pe fălci, nerasă, ţepoasă, îi dă înfăţişarea câinilor ălora bătrâni. „Mai bine te-ai hotărî mai curând, să putem ajunge acolo şi să şi-ncărcăm, până dă

întunericul”, zic.

„Maica nu-i chiar aşa de bolnavă”, zice Jewel. „Şi mai ţine-ţi fleanca, Darl.”

„Chiar aşa”, zice Vernon. „Parcă-i mai bine azi decât toată

săptămâna. Cam pe când tu şi cu Jewel o să fiţi înapoi, o să se-ntremeze.”

„’Mneata tre’ să ştii”, zice Jewel. „’Mneata tot pe-aci ai fost, s-o vezi. ’Mneata ori ai ’mneatale.” Vernon se uită la el. Ochii lui Jewel par ca lemnul galben pe obrazul injectat. E cu un cap mai înalt ca oricare dintre noi, totdeauna a fost. Le-am spus că de-aia l-a biciuit şi l-a dezmierdat maica mai mult. Pentru că tot prin jurul casei se-nvârtea şi tândălea mai mult. De-aia i-a şi zis Jewel1, le-am spus.

„Ţine-ţi gura, Jewel”, zice taica, da-i ca şi cum n-ar prea asculta.

Se uită, hăt, departe, peste câmp şi-şi freacă genunchii.

„Ai putea să te-mprumuţi de la Vernon de catâri şi te-om prinde noi din urmă”, zic. „Dacă nu ne-aşteaptă.”

„Da mai ţine-ţi scârba aia de gură”, zice Jewel.

„O să vrea să meargă cu-ai noştri”, zice taica. Îşi freacă

genunchii: „N-a egzistat om să-i fie mai silă de asta.”

„Zace acolea, cu ochii la Cash, cum tot ciopleşte la scârba aia de…”, zice Jewel. O zice aspru, sălbatic, dar nu zice cuvântul. Ca un copil, pe-ntuneric, care vrea să-şi ţină firea şi deodată tace, înspăimântat de propriu-i glas.

„Ea a dorit asta, aşa cum vrea să meargă cu căruţa noastră

propie”, zice taica. „Are să s-odihnească mai în pace dacă ştie ea că-i una bună, făcută pentru ea, aparte. Totdeauna a fost ea o femeie mai aparte. Asta o ştiţi bine.”

„Atunci fă-o mai aparte”, zice Jewel. „Da cum dracu-ai vrea să

fie...” Se uită la ceafa lui taica, cu ochii lui galbeni, lemnii.

„Fără doar şi poate”, zice Vernon, „o mai duce ea, până-i gata.

O mai duce pân-ce-s gata toate, pân-ce simte ea c-a venit ceasu. Şi cum îs drumurile-acu, într-o clipă sunteţi cu ea la oraş”.

„E-a ploaie”, zice taica. „’S-un om făr-de noroc. De când mă

ştiu.” Îşi freacă mâinile de genunchi. „Şi-afurisitu-ăla de doctor, de poa’ să pice dintr-o clipă-n alta. N-am putut să-i trimit vorbă

mai adineaurea. De-o fi să vie mâine şi să-i spuie că nu mai e mult, că n-o să mai aştepte. O ştiu io. Căruţă-necăruţă, n-aşteaptă.

Şi-o să se-ngrijoreze şi n-aş vrea s-o-ngrijorez pentru nimica-n

lume. Cu pământu-ăsta de veci al lor, în Jefferson şi cu ăi din neamu ei, de-o aşteaptă-acolea, n-o să mai aibe răbdare. I-am dat cuvântu că io şi cu băieţii o ducem acolo iute-uite, pe cât de iute pot umbla catârii, să se poată hodini în pace.” Îşi freacă mâinile de genunchi: „Nu egzistă om de să-i fie mai silă de asta.”

„De parcă n-ar arde fiecare ca dracu, s-o vază-acolea”, zice Jewel cu glasu-ăla al lui, aspru şi crunt. „Şi Cash ăla câtu-i ziulica, drept su’ geamu ei, cu bocănitu ş’cu hârâitu cu ferestău la…”

„Aşa a dorit ea”, zice taica. „N-ai avut iubire de ea, nici mai drăgăstos n-ai fost. Niciodată n-ai fost. N-o să fim datori la niminea”, zice taica „io şi ea. N-am fost încă niciodat’ şi că s-o hodini mai în pace dacă ştie asta şi că ai ei a tăiat la scânduri şi-a bătut cuiele. Totdeauna a fost ea dintr-alea de lasă-n urmă

rânduială.”

„Înseamnă trei dolari”, zic. „Ai de gând să mergem, ori ba?”

Taica îşi freacă genunchii. „Mâine până-n asfinţit suntem îndărăt.”

„Bine…”, zice taica. Se uită departe, peste câmp, cu părul lui crescut rău şi molfăind domol tutunul între gingii.

„Haidam”, zice Jewel.

Coboară treptele. Vernon scuipă cu băgare de seamă-n praf.

„Atuncea, până-n asfinţit”, zice taica. „Nu vreau s-o fac s-aştepte.”

Jewel se uită înapoi, apoi o ia pe după casă. Intru pe sală şi, înainte să ajung la uşă, aud glasurile. Cum casa noastră-i uşor povârnită la vale, prin sală trece tot timpul o adiere, de jos în sus.

Un fulg picat lângă uşa din faţă se înalţă, pluteşte de-a lungul tavanului, lăsându-se pe spate, pân’ce-ajunge la uşa din dos, în curentul care coboară: la fel şi glasurile. Cum intri pe sală, răsună

de parcă ţi s-ar vorbi din văzduhul de deasupra capului.

Cora

A fost cel mai înduioşător lucru din câte-am văzut vreodată. De parcă ştia el că n-avea s-o mai vadă niciodată, că Anse Bundren îl mână la căpătâiul maică-sii, să n-o mai vadă pe lumea asta niciodată. Totdeauna am zis că Darl e mai altfel decât ăştialalţi.

Totdeauna am zis că numai el are firea maică-sii, că numai el are simţăminte fireşti. Nu Jewel ăsta, pe care l-a adus pe lume atât de greu şi l-a râzgâiat şi l-a dezmierdat atâta şi el se lasă pradă mâniei ori acrelilor morocănoase şi născoceşte tot felul de nebunii, ca s-o-nnebunească – ce i-aş mai arăta eu lui… Nu-i el ăla de să vină să-şi ia rămas-bun. Nu-i el omul să piardă ocazia să facă ăi trei dolari în plus cu preţul sărutării de bun-rămas al maicii sale. Un Bundren până-n vârful unghiilor, nu iubeşte pe nimeni, păsându-i doar de cum să pună mâna pe ce-o fi, cu cât mai puţină trudă, şi de nimic altceva. Domnul Tull zice că Darl s-a rugat de ei să aştepte. Zice că Darl i-a rugat aproape în genunchi să nu-l silească să plece de lângă ea chiar acum. Dar parcă mai contează şi altceva decât că

Anse şi cu Jewel trebuie să facă ăi trei dolari. Oricine-l cunoaşte pe Anse nu s-a aşteptat la altceva, dar când te gândeşti la băiatu-ăla, Jewel ăla, cum vinde el toţi anişorii ăia de abnegaţie şi de absolută părtinire – n-au putut ei să mă prostească: domnul Tull zice că madam Bundren ţinea la Jewel mai puţin decât la toţi ăilalţi, dar ştiu eu ce ştiu. Ştiam că are slăbiciune pentru el, pentru firea lui, leită Anse, pe care l-a răbdat, când, zice domnul Tull, trebuia să-l otrăvească – pentru trei dolari, să-i refuze el maică-sii, pe patul morţii, sărutarea de bun-rămas.

Păi ce, de trei săptămâni, vin tocmai de la noi, de câte ori pot şi uneori vin şi când n-ar trebui, şi-mi neglijez familia mea şi îndatoririle mele, ca să fie cineva la căpătâiul ei, în ultimele ei clipe, întru curaj şi să nu fie silită să înfrunte Marele Necunoscut fără niciun chip de prieten. Nu c-aş merita cinstire pentru aceasta:

îmi doresc acelaşi lucru şi mie. Dar, har Domnului, or să fie cei dragi mie, din neamul, sângele şi carnea mea, fiindcă eu am fost mai binecuvântată decât mulţi alţii cu bărbatul şi cu copiii, aşa, greu cum mi-a fost uneori cu ei.

Ea a trăit, femeie-nsingurată, singură cu mândria ei, străduindu-se să facă lumea să creadă că-i din contră, ascunzând faptul că ei o tolerau doar, fiindcă, uite că nici n-au văzut-o bine cu mâinile pe piept şi-s şi gata s-o care patruzeci de mile, ca s-o-ngroape, luând astfel în deşert voia Domnului. Nelăsând-o să se hodinească-n acelaşi pământ cu Bundrenii.

„Da ea a vrut să se ducă”, a zis domnul Tull. „Dorinţa ei a fost să se hodinească între ai ei.”

„Aşa? În cazu-ăsta de ce nu s-a dus vie?” am zis. „Niciunu dintre ei n-ar fi oprit-o, nici chiar ăsta micu, acum aproape de-ajuns de mare ca să fie egoist şi cu inimă de piatră ca şi ăilalţi.”

„Dorinţa ei a fost”, a zis domnul Tull. „L-am auzit pe Anse zicând c-a fost.”

„Şi dumneata, bine-nţeles, gata cu crezutu pe Anse.

Un om ca dumneata e-n stare să-l creadă. Păi, mie-mi spui?

„De la el cred orice din care nu trage nădejde să ciupească ceva de la mine dacă nu-mi spune”, a zis domnul Tull.