Las mâna jos şi mă reped la ea. Ea sare-napoi, se-ntoarce iute şi s-opreşte şi mă pândeşte. Muge. Se duce către potecă şi s-opreşte şi stă şi se uită-n susu potecii.

În grajd întunecimea-i caldă şi mirositoare şi tăcută. Pot să plâng

liniştit şi să pândesc creasta dealului.

Cash vine pe deal şi şchioapătă, unde a căzut de pe biserică. Se uită devale, înspre izvor şi după-aceea-n susu drumului şi-napoi, la grajd. Coboară ţeapăn pe potecă şi se uită la hăţurile rupte şi la prafu de pe drum şi dup-aceea-n susu drumului, unde prafu se duce tot înainte.

„Trag nădejde c-acu or trecut bine de-alde Tull. Aşa trag nădejde.”

Cash se-ntoarce şi şchioapată-n sus, pe potecă.

„Dracu să-l ia. I-am arătat io lui. Dracu să-l ia.”

Acu nu mai plâng. Acu nu mai nimica. Dewey Dell vine pe deal şi mă strigă. „Vardaman.” Io nu mai nimica. ’S liniştit. „Măi, Vardaman.” Acu pot să plâng liniştit şi să-mi simţ şi să-mi auz lacrimile.

„Nu-atuncea, nu. Nu-atunci a fost. Erea acolea, drept pe pământ.

Şi-acu-i gata să-l gătească.”

E-ntuneric. Aud pădurea, tăcerea: le ştiu. Da nu sunet de vietate, nici măcar pe el. De parcă întunericu s-ar desface-ntr-o puzderie de tot felu de lucruri fără legătură, – mirozne şi tropote; miros de carne potolită şi de păr asudat, cu ţepi, ca amoniacu; părere a unui tot de piele tărcată şi de oase zdravene pe dinăuntru cărora, desprins, de taină şi apropiat, un este, altu decât este al meu. Îl văz cum se topeşte – picioare, un ochi rotitor, o tărcătură ţipătoare, ca de flăcări reci – şi pluteşte peste întunecime şi piere pe nesimţite; totu-ntr-una, da’ nici una, nici alta; şi una şi alta, da’ niciuna. Văd auzu cum şerpuieşte către el, mângâietor, şi-l modelează, arătare greoaie – chişiţă, crupă, umăr şi cap; miros şi sunet. Nu mi-i frică.

„Gătit şi mâncat. Gătit şi mâncat.”

Dewey Dell

Poate să facă tare mult pentru mine, numai să vrea. Poate să facă

totul. E ca şi cum totul, pentru mine, pe lumea asta-i înăuntrul unei putini umplute cu maţe, că te şi miri cum de mai poate să-ncapă-n ea orişice altceva foarte de seamă. El e-o putină mare, plină de maţe şi io-s o putină mică plină de maţe şi dacă-ntr-o putină mare plină cu maţe poate să mai încapă orişice altceva foarte de seamă, cum poate să-ncapă-ntr-o putină mică plină de maţe. Da ştiu că-i acolo, fiindcă Dumnezeu dă femeilor semn când e să se-ntâmple ceva rău.

Şi asta fiindcă-s singură. Barem de l-aş simţi, ar fi altceva, fiindcă n-aş mai fi singură. Dar dacă n-aş mai fi singură, ar şti-o toată lumea. Şi el poate să facă tare mult pentru mine şi-atuncea n-aş mai fi singură. Atuncea m-aş simţi tare bine singură.

L-aş lăsa să intre-ntre mine şi Lafe, cum şi Darl a intrat între mine şi Lafe, de Lafe e şi el singur acum. El e Lafe şi eu Dewey Dell şi când a murit maica, a trebuit să-mi ies din mine şi să trec peste mine şi Lafe şi Darl, ca să mă-ntristez, fiindcă el poate să

facă tare mult pentru mine şi n-o ştie. Nici măcar n-o ştie.

De pe prispa de din dos nu pot vedea grajdul. Dup-aia sunetul de la fierăstrăul lui Cash vine din direcţia aia. E ca un câine, pe-afară, de dă târcoale casii şi-ţi iese-nainte la orişice uşă ai ajunge şi-aşteaptă să intri. A zis, sunt mai neliniştit ca tine şi eu am zis, Dumneata nu ştii ce-i aia nelinişte, aşa că nu mă pot nelinişti, încerc, dar nu mă pot gândi de-ajuns ca să mă neliniştesc.

Aprind lampa de bucătărie. Peştele, tăiat bucăţi-bucăţele sângerează liniştit în tingire. Îl pun iute-n bufet şi-ascult ce-i pe sală şi-aud. I-au trebuit zece zile ca să moară; poate că încă n-o ştie. Poate că nu se duce pân’ ce Cash. Ori poate pân’ ce Jewel.

Iau castronul cu legume din bufet şi coşul de pâine de pe soba rece şi mă opresc şi mă uit la uşă, atentă.

„Uni-i Vardaman?”, zice Cash. În lumina lămpii, braţele lui, făinite cu rumeguş, arată ca nisipul.

„Habar n-am. Nu l-am văzut.”

„A dispărut docaru lu’ Peabody. Vezi de poţi să dai de Vardaman. O să-l pălească calu ăla.”

„Bine. Zi-le să vie la cină.”

Grajdul nu se vede. Zic, nu ştiu cum să mă neliniştesc. Nu ştiu cum să jelesc. Am încercat, dar nu pot. Dup-un timp, sunetul de la fierăstrău vine-ncoaci, vine-ntunecat, peste pământ, prin pulberea-ntunericului. După aceea-l văd cum umblă-ncolo şi-ncoaci, pe deasupra scândurii.

„Hai la cină”, zic. „Spune-i şi lui.” El poate să facă totul pentru mine. Şi n-o ştie. El e maţele lui şi eu maţele mele. Şi eu maţele lui Lafe. Asta-i. Nu ştiu de ce nu şade acas’, la oraş. Noi suntem de la ţară, nu de soiul orăşenilor. Nu ştiu de ce nu şade. După care văz creasta grajdului. Vaca stă la poala potecii şi muge. Când mă-ntorc, Cash nu mai e.

Duc zeru-nuntru. Taica şi Cash şi el şade la masă.

„Surioară, un’i-i peştele-ăla, marele, de l-a prins ăl mic?

Pun laptele pe masă. „Păi când să-l fi făcut?”

„Napi în suc propiu c-o mâncare din cale-afar’ de slabă la un om de mărimea mea”, zice. Cash mănâncă. Pe cap, pălăria i-a întipărit în părul năduşit o dungă. Cămaşa i-i toată asudată. Nu s-a spălat pe mâini. „Să-ţi fi făcut timp”, zice taica. „Un’i-i Vardaman?”

O iau către uşă. „Nu dau de el.” „Ia fă-te-ncoa, surioară”, zice.

„Nu pune la inimă chestia cu peştele. O să ne mai şi rămână. Vin’, de şezi colea.”

„Nici n-o pun”, zic. „Vreau să mulg înainte de să se pună pe plouat.”

Taica ia din castron şi dă mai departe. Dar nu s-apucă să

mănânce. Mâinile-i stau, pe jumătate strânse, pe lângă farfurie, capul plecat niţel, părul lui, ca o mirişte, înălţat în lumina lămpii.

Seamănă cu un juncan, numaidecât ce l-ai pălit cu maiu’ şi nu mai e-n viaţă şi de ştiut încă nu ştie că-i mort.

Dar Cash mănâncă, el aşişderi. „Mai bine-ai mânca ceva”, zice

el. Se uita la taica. „Ca Cash şi ca mine. O să-ţi prindă bine.”

„De”, zice taica. Se ridică, cum s-ar ridica un juncan îngenuncheat la iaz, când îl iei la goană. „N-o să fie ea supărată pe chestia asta.”

Când ştiu că nu mă mai vede nimeni în casă, iuţesc pasul. Vaca muge la poalele povârnişului. Se-mpinge-n mine şi-şi suflă

răsuflarea într-o adiere dulceagă, fierbinte, peste goliciunea-mi fierbinte şi muge-ncetişor. „Mai rabd-un pic. Mă-ngrijesc io şi de tine.” Vine după mine, în grajd, unde pun căldarea jos. Răsuflă-n căldare şi muge-ncet. „Păi, ce ţi-am zis. Şezi, locului. Am pe cap mai multe decât pot răzbi.” Grajdul e-n întuneric. Când trec, dă-n perete cu copita. Merg mai departe. Scândura ruptă-i ca un semn de hotar, cum stă-n sus. Dup-aceea văd povârnişul, simt aerul cum îmi mângâie faţa, iară, încet, pălit, cu întunericul mai scăzut şi, cu vederea pustie, pâlcurile de pini, pete-pete pe coasta priporoasă, tainici şi aşteptând.

În uşă, umbra vacii dă cu botu-n umbra căldării, mugind încet.

Apoi trec de boxă. Aproape am trecut. Ascult cum zice, cu mult înainte de să poată spune cuvântul şi partea care-ascultă se teme că

poate n-o să aibe timp să-l spuie. Îmi simt trupul, oasele şi carnea cum încep să se desfacă şi să se deschidă asupra singurului şi lucrarea prin care-ncepi a fi nesingur e-nspăimântătoare. Lafe, Lafe. „Lafe.” Lafe. Lafe. Mă aplec un pic în faţă şi pun înainte, fără vlagă, piciorul. Simt întunericul năpustindu-se pe lângă

pieptul meu, pe lângă vacă; încerc să m-arunc asupra întunericului, vaca mă opreşte şi întunericul se năpusteşte asupra adierii dulcege din răsuflarea ei, grea de muget, plină de pădure şi de tăceri.

„Vardaman. Mă, Vardaman.”

El iese din boxă. „Mă, ticălos mic şi-afurisit! Mă, ticălos mic şi-afurisit!”

El nu se-mpotriveşte; ce-a mai rămas din năvala întunericului piere, scâncind. „Ce? Că doar n-am făcut nimica.”

„Mă ticălos mic şi-afurisit!” Mâinile mele-l scutură zdravăn.