„Io, să mă urc singur, cu ăl dou’s’te două cinci de livre-ale mele zic. „Să urc singur peretele ăsta lins de fulgere.” El stătea acolo, în picioare, lângă un copac. Dumnezeu-Taica a greşit când a dăruit rădăcini copacilor şi lui alde Anse Bundren picioare, El, Făcătorul de picioare. Să le fi schimbat numai şi n-ar mai exista un motiv de îngrijorare că, într-o bună zi, ţinutul ăsta o să se despădurească.

Sau oricare alt ţinut. „Ce-ai de gând cu mine?”, zic. „Să stau aici şi să fiu măturat cu totul din ţinut când s-o sparge noru-ăla?” Chiar cu calul, mi-ar trebui cinşpe minute să străbat păşunea, înspre

culme, să ajung în casă. Cărarea e ca o cracă strâmbă azvârlită pe râpă. Anse n-a fost la oraş de doişpe ani. Cum naiba s-o fi cocoţat maică-sa acolo, să-l nască, fiindcă-i bucăţică ruptă.

„Aduce Vardaman funia”, zice.

După puţin timp, apare Vardaman cu funia de la plug. Îi dă lui Anse un capăt şi coboară cărarea, descolăcind-o.

„Ţine-o bine”, zic. „Te-am trecut la registru cu vizita asta, aşa că, ori ajung acolo, ori n-ajung, tot te pun să plăteşti.”

„Am prins-o”, zice Anse. „Poa’ s’ te urci”.

Să mă ia dracu dacă ştiu de ce nu mă las de meserie. Om la şaptej’ de ani, trăgând dou’s’te şi-atât de livre şi să m-aburce cu funia, hâţ în sus, hâţ în jos, pe-un munte împuţit. Cred că-i fiindcă

trebuie s-ating cinj’ de mii de dolari la contul mort, în registrele mele, înainte să mă retrag. „Ce naiba i-o fi venit nevesti-tii”, zic,

„să se-mbolnăvească-n vârfu unui munte ’mpuţit?”

„Îmi pare foarte rău”, zice. A dat drumul frânghiei, a lăsat-o să

cadă şi-a luat-o către casă. Aici lumina mai dăinuie încă, împuţinată de culoarea chibritelor cu pucioasă. Scândurile par panglici de pucioasă. Cash nu se uită-napoi. Vernon Tull zice că el ridică fiece scândură în dreptul ferestrei, ca ea s-o vadă şi să-i spună că-i taman cum trebuie. Băiatul ne-ajunge din urmă. Anse se uită la el. „Un’i-i funia?”, zice.

„Unde-ai lăsat-o”, zic. „Da să n-ai grija ei. Tre’ să mă-ntorc şi să

mă las în jos pe râpa-aia. N-am chef să m-apuce-aici furtuna aia.

Odată ce m-ar urni, m-ar arunca al dracu’ de departe.”

Fata şade lângă pat şi-i face vânt cu evantaiul. Când intrăm, întoarce capul şi ne priveşte. De zece zile-i ca şi moartă. Cred că

de-aia nu-i în stare să facă măcar schimbarea asta, dacă schimbare poate fi, pentru că prea a fost multă vreme legată de Anse. Îmi amintesc cum, pe când eram tânăr, credeam că moartea e un fenomen al trupului; acum ştiu că-i numai o funcţie a sufletului – a sufletului celor îndoliaţi. Nihiliştii afirmă că acesta este sfârşitul; fundamentaliştii, începutul; când, în realitate, nu-i altceva decât mutarea unui chiriaş sau a unei familii dintr-o locuinţă sau dintr-un oraş.

Se uită la noi. Doar ochii par să se mişte. Ne-ating, dar parcă

fără privire şi fără lumină, cum te-ar atinge un jet ţâşnit dintr-un furtun, jetul în momentul izbirii, rupt de capătul ţevii, de parcă

niciodată n-ar fi fost acolo. La Anse nu se uită deloc. Se uită la mine, apoi la băiat. Sub plapumă n-a mai rămas decât un pumn de putregai.

„Ei, Miss Addie”, zic. Fata nu se opreşte din evantai. „Cum te simţi, frate?”, zic. Capul îi zace, descărnat, pe pernă, se uită la băiat. „Straşnică vreme ţi-ai ales să mă scoţi din casă şi să m-aduci aici şi s-aduci furtună.” După aceea i-am trimis pe Anse şi pe băiat afară. Îl urmăreşte pe băiat în timp ce iese din odaie. Cu excepţia ochilor, nimic din ea nu s-a clintit.

Când ies, el şi cu Anse sunt pe prispă, băiatul şade pe trepte, Anse lângă un stâlp, nici măcar sprijinit de el, cu mâinile bălăbănind, părul îngrămădit în felul acela, de parc-ar fi un cocoş

murat. Întoarce capul, clipind înspre mine.

„De ce nu m-ai chemat mai devreme?”, zic.

„Păăăi, mai cu una, mai cu alta”, zice. „Ş-apoi porumbu, p-acilea, de ’iceam că să-l dăm gata, io ş’cu băieţii şi Dewey Dell, de grijeşte de ea, şi lumea de dă p-acilea şi sare s-ajute şi s-o vază, pân’ ce-am zis io…”

„Dracu să-i ia de bani!”, zic. „Mă ştii pe mine c-am hărţuit pe careva când nu era-n stare să plătească?”

„Nu-mi erea de bani”, zice. „Doar că mă tot dam cu gându… Se duce, ’şa-i?” Spurcăciunea de cotei şade pe treapta de sus, arătând mai mărunt ca oricând în lumina gălbie de pucioasă. Asta-i nenorocirea ţinutului ăstuia: toate-toate, şi vremea, şi totul se cramponează mult prea mult. Cum sunt râurile, aşa-i şi pământul nostru: opac, lent, violent; modelând şi creând viaţa omului după

chipul şi asemănarea sa, neîndurătoare, posomorâtă, meditativă.

„Ştiam asta”, zice Anse. „Tot timpu-am fost sigur. I-a intrat ei asta-n cap.”

„Şi-aşa, o treabă dată dracului de faină”, zic. „Cu-un fleac de_____” El şade pe treapta de sus, mărunt, nemişcat, în salopeta-i decolorată. Când am ieşit afară, s-a uitat la mine, apoi la Anse.

Acum, însă, a renunţat să ne mai privească. Şade acolo şi-atâta.

„I-ai spus-o?”, zice Anse.

„La ce?”, zic. „La ce dracu?”

„Da tot o s-o ştie. Am ştiut io că, cum te vede, cum ştie, ca cum ar fi scrisă. Nu mai tre’ să i-o spui. I-a intrat ei în cap_____”

În spatele nostru fata zice: „Taicu’.” Mă uit la ea, la obrazul ei.

„Hai, du-te, degrabă”, zic.

Când intrăm în odaie, ea se uita la uşă, cu încordare. La mine se uită. Ochii i-s ca lămpile care mai pâlpâie o dată înainte să se isprăvească uleiul. „Vrea să ieşi afară”, zice fata.

„D-apăi, bine, Addie”, zice Anse „’pă ce s-o făcut atâta cale, to’ma de La Jefferson, s’te puie pă picere?” Ea mă urmăreşte cu privirea: îi simt ochii. E de parcă mi-ar da brânci cu ei. Am mai văzut asta la femei. Le-am văzut alungând pe cei ce vin cu simpatie şi cu milă, cu ajutor adevărat şi atârnându-se de cine ştie ce vită bună de nimic pentru care niciodată n-au fost altceva decât vite de povară. Cam asta-i ceea ce se înţelege prin dragoste neţărmurită: mândria asta, dorinţa asta aprigă de a ascunde goliciunea asta abjectă pe care-o aducem aici, cu noi, o cărăm după noi, în sălile de operaţie, o cărăm după noi, cu îndărătnicie şi furie, înapoi, în pământ. Ies din odaie. Dincolo de prispă, fierăstrăul lui Cash fornăie sârguincios în scândură. Un minut mai târziu, ea-l strigă pe nume, glasul i-i aspru şi puternic.

„Cash”, zice; „mă, Cash!”

Darl

Taica-i lângă pat. De după piciorul lui, Vardaman priveşte încordat, cu capul rotund şi ochii rotunzi şi gura întredeschisă. Ea se uită la taica; viaţa care se scurge din ea pare adunată într-o singură pâlpâire stăruitoare şi fără nădejde, în ochi. „Pe Jewel îl vrea”, zice Dewey Dell.

„D-apoi, să vezi, Addie”, zice taica „el ş’ cu Darl s-or dus să

mai fac-un ştramport. Credea că mai e timp. Că tu-i aştepţi ş’ că

trei dolari şi tot…” Se apleacă deasupra ei şi-şi pune mâinile peste ale ei. Pentru o clipă încă ea-l priveşte fără mustrare, fără nimic, de parcă singuri ochii ei ar asculta curmarea definitivă a glasului lui. Apoi se ridică, ea, care de zece zile nu s-a clintit. Dewey Dell se apleacă asupra ei, încercând s-o apese la loc.

„Maică”, zice ea; „maică.”

Ea se uită afară, pe fereastră, la Cash, care-i aplecat sârguincios deasupra scândurii, în lumina tot mai dusă, trudind necontenit spre întunecime şi în ea, ca şi cum fierăstrăul, tăind, şi-ar lumina singur umbletul, fierăstrău şi scândură îngemănate.

„Mă, Cash”, strigă ea, glasu-i aspru şi în putere şi încă neatins.

„Mă, Cash!”

El îşi înalţă privirea către obrazul supt pe care fereastra, în lumina asfinţitului, îl înrămează: un tablou compozit, acelaşi din vremea când era copil. Pune fierăstrăul jos şi ridică o scândură, ca ea s-o vadă, pândind fereastra în care chipul ei nu s-a clintit. Trage altă scândură, o lipeşte de prima şi le înclină pe amândouă, în îmbinarea lor definitivă, arătând spre celelalte, aflate încă pe pământ, cu mâna liberă conturând forma lăzii terminate. O clipă, ea se uită încă în jos, spre el, din tabloul compozit, fără mustrare şi fără încuviinţare. Apoi obrazul dispare.

Ea se lasă pe spate şi-şi răsuceşte capul, fără măcar o privire către taica. Se uită la Vardaman; ochii ei, viaţa irumpând în ei