ochii când trecem. „Săptămâna asta să nu contezi pe mine”, zice.
„Nu-i niciun zor”, zic. „Când ai drum pe la noi.”
Ne suim în căruţă. Cora îşi pune cutia cu cozonaci în poală. O să
plouă, absolut.
„Nu ştiu ce-o să facă”, zice Cora. „Deloc nu ştiu”.
„Bietu Anse”, zic. „Ea l-a-ngrijit preţ de treij’ de ani – ciudaţi ani. Cred c-o fi ajuns-o şi pe ea.”
„Şi eu cred c-o s-o mai facă încă treij’ de-acu-ncolo”, zice Kate.
„Ori de nu ea, îşi ia el alta, până-n culesu bumbacului”.
„Acum Cash şi cu Darl poa’ să se-nsoare”, zice Eula.
„Săracu băiatu-ăla”, zice Cora. „Bietu coteiaş.”
„Da de Jewel ce zici?” zice Kate.
„Şi el, poate”, zice Eula.
„Hm”, zice Kate. „Cred c-o s-o şi facă. Aşa cred. Cred că nu-i numa-o fată de p-aci, din jur, de să nu vrea să-l vază pe Jewel aşezat. Păi, n-au de ce să-i aibe de grijă.”
„Vai, Kate!” zice Cora. Căruţa începe să huruie. „Bietu coteiaş”, zice Cora.
O să plouă-n noaptea asta. Da, domnule. O căruţă care huruie, vasăzică vreme tare uscată pentru o perioadă. Da o să se-ndrepte.
Absolut.
„Trebuia să ia cozonacii ăia când a zis că-i ia”, zice Kate.
Anse
Al dracu, drumu-ăsta. Şi-i şi gata de ploaie. Stau acilea-n picere şi parcă-l văz ca cu a doua vedere cum se lasă-n spatele lor ca un zid, cum se lasă-ntre ei şi nădejdile mele. Fac tot ce pot, cât mai pot să fiu atent la ceva, da-ai dracu, băieţii ăştia.
Se-ntinde-acolea, drept în uşa mea, unde orişice ghinion de are cale p-acolea tre’ s-o nemerească. I-am zis lu Addie, că ce scofală-i aia de să trăieşti la drum, când vine pân-acilea şi ea zice, cum ar zice orişicare muiere: „Atunci ia-ţi patu tău şi umblă.” Da i-am zis io că nu-i nicio scofală-n asta, fin’că Domnu-a pus drumurli pentru ca să le umbli: pentru de-aia le-a aşezat El întins, pă
pământ. Când El voieşte ca ceva să fie tot mereu în mişcare, El îl face pe lung, cum ar fi drumu ori căruţa ori calu, da când El voieşte ca ceva să stea fix pe loc, îl face pe-n-sus-şi-n-jos, cum ar fi copacu ori omu. Şi-aşa că el n-a sortit lumea să trăiască-n drum, fin’că care-ajunge acolea primu, te-ntreb io, drumu ori casa? Ai tu de ştire să fi aşternut El v’odată, v’un drum pe lâng-o casă? zic io.
Nu, n-ai, zic, fin’că oamenii-s ăi de tot mereu nu se linişteşte, pân-ce nu-şi pune ei fix casa, acolea, unde fiştecare de trece cu căruţa poa’ să-ţi scuipe-n prag, şi-i face pe oameni de se nelinişteşte şi doritori să-şi ia patu lor şi să umble altundeva, când El i-a sortit să
stea fix pe loc, ca copacu ori ca gluga de coceni. Fin’că dacă El voia ca omu să fie tot mereu în mişcare, să umble mereu altundeva, nu l-ar fi pus pe lung, pe burtă, ca pe şarpe? Se-nţelege că l-ar fi pus!
Şi să-l puie-acolea, unde fiştece ghinion de dă târcoale poa’ să-nnemerească şi să vie-ntins drept la uşa mea şi după toate astea să
mai mă şi-mpovăreze cu impozite. Şi să m-oblige să plătesc bruma aia de dulgherie de-a prins-o Cash, când, de nu era v’un drum de să vie-acolea, n-ar mai fi prins el nimic; să cază el de sus, de pe biserici şi şease luni să nu ridice-o mână şi io şi Addie să robotim
şi să-l slugărim, când putea găsi de tăiat şi p-acilea, berechet, de s-apuca cu ferestău-ăla.
Şi Darl tot la fel. Să-mi facă ei capu călindar că să mă lepăd de el, fir-ar ei ai dracu. Nu că m-aş temere de muncă; totdeauna m-am arănit pe mine şi-ai mei şi m-am grijit de-un coperiş deasupra capului: treaba-i c-ar fi-n stare să mă lase făr-de braţe, to’ma fin’că el trage la treaba lui, to’ma fin’că şi-a umplut ochii ăia tot mereu de pământuri. Le zic io că el a fost la-nceput ca lumea, cu ochii plini de pământuri, fin’că pe timpu-ăla pământu s-aşternea pe-nalt, pe-n-sus-şi-n-jos; că unde s-a pomenit, pân’ce să vie drumu ăsta şi dintr-odat’ să răstoarne pământurli pe lung şi ochii lui tot mereu plini de pământuri, să-nceapă ei să m-ameninţe, că să
mă lepăd de el şi să-ncerce să mă lase făr-de braţe, cu legea.
Să mă facă să plătesc pentru asta. Că erea bună-zdravănă, cum nu s-a mai aflat alta, afar’ de chestia cu drumu-ăla. Doar că se culcase şi s-odihnea-n patu ei, făr’ să ceară nimica de la niminea:
„Eşti bolnavă, Addie?” am zis io.
„Ba”, zice ea, „nu-s bolnavă.”
„Culcă-te ş’te hodineşte”, am zis. „Ştiam io că nu eşti bolnavă.
Eşti numa ostenită. Culcă-te ş’te hodineşte”.
„Nu-s bolnavă”, a zis. „O să mă scol.”
„Stai liniştită ş’te hodineşte”, am zis. „Eşti numa ostenită. Las’
că te scoli mâne.” Şi ea stătea culcată-acolea, bună-zdravănă, cum nu s-a mai aflat alta, afar’ de chestia cu drumu-ăla.
„N-am trimis io după tine”, am zis. „Te pui să juri cu jurământ că niciodat’ n-am trimes după tine”
„Ştiu că nu”, a zis Peabody… „Confirm. Ea un’e-i?”
„Culcată”, am zis io. „E numa niţel ostenită, da o să se_____”
„Ieşi afar’ d-acilea, Anse”, a zis. „Du-te-un pic pe prispă.”
