„Acolo”, zice Cash, şi-şi zmuceşte capu-nspre drum. Calu-i unu arinjat ca lumea, încă departe, cum s-apropie-n pas harnic, da nu-i nevoie să-mi spuie careva cine-i. M-am uitat numa-n spate, la Darl, care şedea acolea şi râdea.
„Am făcut tot ce-am putut”, zic. „Am ’cercat să fac aşa cum o va fi dorit-o ea. Domnu are să mă ierte şi-o să le ierte purtarea lor, de mi l-a dăruit El. Şi Darl şedea-n chilnă, drept deasupra ei, unde zăcea, şi râzi şi râzi.
Darl
Vine pe drum, în goana mare, noi însă ne aflăm la trei sute de iarzi, dincolo de capătul drumului, când el coteşte în drum, cu noroiul zburând de sub galopul tremurat al copitelor. Apoi încetineşte un pic, uşor şi băţos în şa, calul toacă mărunt noroiul.
Tull e pe pământul lui. Se uită la noi, ridică mâna. Noi ne vedem de drum, căruţa scârţâie, noroiul şopocăie sub roţi. Vernon stă încă
acolo. Se uită după Jewel cum trece, calul calcă cu pas uşor, înalt pân’ la genunchi, la trei sute de iarzi în urmă. Noi ne vedem de drum, într-o mişcare atât de aromitoare, atât de asemenea visului, încât rămânem nesimţitori la înaintare, ca şi cum timpul şi nu spaţiul ar descreşte între noi şi asta.
Se încovoaie în muchii drepte urmele de roţi de duminica trecută, de asemenea vindecate: o scorojire netedă, roşie, unduindu-se printre pini: un panou alb, cu scrisul spălăcit: Biserica New Hope. 3 mi. Se desfăşoară în depărtare asemenea unei mâini încremenite, înălţate deasupra pustietăţii adânci a oceanului; dincolo de el, drumul roşu se aşterne ca o spiţă a cărei obadă este Addie Bundren. Se rostogoleşte mai departe, pustiu, netemător, panoul alb întoarce spatele cu scriitura spălăcită şi paşnică. Pe când trecem prin dreptul lui, Cash se uită-nainte, pe drum, liniştit, capul i se răsuceşte ca un cap de bufniţă şi cu înfăţişarea întocmită. Taica priveşte ţintă înainte, cocârjat. Dewey Dell se uită şi ea la drum, apoi se uită-ndărăt, la mine, cu ochi pânditori şi de tăgadă, nu cu acel ceva care era în cei ai lui Cash, preţ de o clipă, mocnind. Panoul rămâne în urmă. Drumul neînfricat se rostogoleşte mai departe. Apoi Dewey Dell întoarce capul. Căruţa scârţâie întruna.
Cash scuipă peste roată. „În câteva zile-o să miroasă”, zice el.
„Ce-ar fi să-i spui asta lui Jewel”, zic.
El, acum încremenit, se aţine cu calul la răscruce, drept în şa,
urmărindu-ne cu privirea, nu mai puţin liniştit decât panoul care-şi înalţă, drept dinaintea lui, înştiinţările abia desluşite.
„Nu-i cumpănită cum trebuie pentru drum lung”, zice Cash.
„Spune-i şi asta”, zic. Căruţa scârţâie întruna.
O milă mai departe, el trece de noi, calul, cu gâtul arcuit, strunit şi-n pas viu. El stă pe cal uşor, sigur, drept, cu obrazul ca de lemn, cu pălăria spartă înclinată cu eleganţă. Trece de noi iute, fără să se uite, calul goneşte, copitele şuieră-n noroi. O bucată de noroi azvârlită-n urmă pleoscăie pe ladă. Cash se apleacă înainte, ia o sculă şi răzuie cu grijă. Când drumul trece peste Whiteleaf, cu sălciile plângând deasupra noastră, el rupe o crenguţă şi freacă
pata cu frunzele-i ude.
Anse
Greu de trăit în ţinutu asta; greu. Ob’ mile dân sudoarea trupului spălată de ape dân pământu Domnului, acolea, unde însuşi Domnu i-a poroncit s-o puie. Nicăirea pe lumea asta plină de păcate un om cinstit şi muncitor nu poa’ să răzbească. Răzbesc ăi de ţine prăvălii pân oraşe, făr’ s-asude, de trăieşte după ăi de-asudă. Nu omu muncitor, fermieru. Mă-ntreb uneori la ce mai muncim. Asta fin’că-i o răsplată pentru noi, acolea, sus, unde ei nu poa’ să-şi ia cu ei maşinili şi altele. Toţi oamenii va să fie de-o potrivă, acolea şi, pe Dumnezeu’ meu, de n-o să se ia de la-ăi de are şi să se dea la-ăi de n-are.
Da parcă-i cam lungă aşteptarea. Rău e că omu tre’ să câştige răsplata faptelor sale drepte, bajocorindu-se pe sine şi pe morţii săi. Am mânat tot restu zilii şi-am ajuns la alde Samson, când se lăsa întunericu colbăit şi după-aia şi podu erea dus de apă. N-a mai pomenit niminea râu’ aşa crescut şi-ncă n-a plouat toată ploaia.
Erea bătrâni de zicea că nu mai văzuse şi nu mai auzise să fi fost v’odat’, după câte ţinea oamenii minte, io-s alesu Domnului, fin’că pe-ăl de-l iubeşte El, pe-ăla-l năpăstuieşte. Da-afurisit să
fiu, că ciudate mai este căile prin care El o arată, aşa consider io.
Da-acu poa’ să-mi pui dinţii ăia. Asta va să fie o alinare. Va să
fie.
Samson
Era tocma-n preajma asfinţitului. Şedeam pe prispă, când căruţa s-apropia pe drum, cu ăi cinci în ea şi ălalantu-n urma ei, călare.
Unu din ei a ridicat mâna, da’ a trecut pe lângă prăvălie, fără s-oprească.
„Cine-i ăsta?” zice MacCallum; nu-mi vine numele: geamăn cu Rafe; ăsta-i.
„E Bundren, de din vale, de dincolo de New Hope”, zice Quick.
„Calu de-i Jewel pe el îi unu din ăi aduşi de Snopes.”
„Nu ştiam să mai fi rămas pe-aici v-un cal din ăla”, zice MacCallum. „Credeam că voi, ăi din vale, aţi izbutit să vă
cotorosiţi de toţi.”
„Încearcă de-ţi fă rost de ăsta”, zice Quick. Căruţa se duce-nainte.
„Pui prinsoare că nu i l-a dat bătrânu Lon”, zic eu.
„Nu”, zice Quick. „L-a cumpărat de la taica.” Căruţa se ducea-nainte. „Tre’ că ei n-a auzit de pod”, zice el.
„Oricum, ce treabă are ei aici, la deal?” zice MacCallum.
„Cred că-şi petrece concedu, care şi-a-ngropat nevasta”, a zis Quick. „Şi-o ia către oraş, cred, şi cu podu lu’ Tull dus de apă.
Mă-ntreb de n-a auzit de pod.”
„În cazu ăsta tre’ să zboare”, zic. „Nu cred să mai fie v’un pod de-aci pân’ la gurile Ishatawei.”
Avea ceva-n căruţă. Dar Quick fusese la înmormântare, cu trei zile-n urmă şi, fireşte, nouă nu ne-a dat nimic prin cap, afar’ de faptul că ei pleca de-acas’ al naibii de târziu şi că n-auzise de pod.
„Mai bine-ai striga la ei”, zice MacCallum. Naiba să-l ia, îmi stă
pe limbă numele. Aşa că Quick a strigat şi ei s-a oprit şi el s-a dus la căruţă şi le-a spus.
