M-a privit, ochii bâjbâind, cuvintele bâjbâind ceea ce încerca să

zică. „Numa’ că nu todeauna lucrurile sigure-n lumea asta-s alea de cineva…”

„Vrei să spui că lucrurile sigure nu-s totdeauna şi cele mai bune?”

„Eh; mai bune”, a zis el, bâjbâind din nou. „Nu lucrurile ăle mai bune-s şi lucrurile ăle mai bune pentru el…

Băiat tânăr. Omu are-un fel de ură… să se tăvălească-n balega altuia…” Asta încerca el să spună. Când e ceva nou şi greu şi strălucitor, tocmai de aceea ar trebui să fie ceva mai bun decât doar să fie sigur, fiindcă lucrurile sigure sunt tocmai lucrurile cu care lumea a avut atâta timp de-a face, că le-a tocit şi nu mai e nimic de făcut cu ele care să-i dea voie omului să spună. Asta nu s-a făcut înainte şi nu poate fi făcut din nou.

Aşa că nu le-am spus nici când, după o vreme, apărea dintr-odată pe câmp, lângă noi, să meargă la lucru, fără să fi avut timp să dea pe-acasă şi să se prefacă măcar că petrecuse-n pat toată

noaptea. El îi spunea lui maica că nu-i fusese foame de dimineaţă

ori că mâncase o bucată de pâine în timp ce înhăma. Dar Cash şi cu mine ştiam că el nu fusese deloc acasă în toate nopţile alea şi că

venise direct din pădure, când ne duceam noi la câmp. Dar nu l-am spus. Vara era pe sfârşite atunci; ştiam că atunci când nopţile or să

înceapă a se răci, ea o să ostenească, chiar dacă el nu.

Dar când a venit toamna şi nopţile au prins să se mărească, singura schimbare a fost că se afla mereu în pat, ca să-l trezească

taica, sculându-l în cele din urmă, în starea aceea de prosteală, de la începutul poveştii, mai rău ca pe vremea când lipsea toată

noaptea.

„Sigur e-o de-aia de ţine la tăvăleală” i-am zis lui Cash. „Pân-acu o admiram numai, da-acu o respect de-a binelea.”

„Asta nu-i femeie”, a zis el.

„Că ştii tu”, am zis. Dar el mă privea atent. „Atuncea, ce-i?”

„To’mai asta vreau să aflu”, a zis el.

„N-ai decât să-i ţii urma, prin pădure, toată noaptea, dacă vrei”,

am zis. „Eu nu.”

„Nu l-am urmărit”, a zis.

„Atunci cum îi spui la asta?”

„Nu l-am urmărit”, a zis. „N-am spus-o-n sensu ăsta.”

Aşa că, două-trei nopţi mai târziu, l-am auzit pe Jewel cum se scoală şi sare pe fereastră şi după aceea l-am auzit pe Cash cum se scoală şi se ia după el. În dimineaţa următoare, când m-am dus la grajd, Cash era acolo, dăduse nutreţ catârilor şi o ajuta pe Dewey Dell la muls. Şi când l-am văzut, am ştiut că ştia despre ce-i vorba.

Când şi când îl surprindeam cum îl urmăreşte pe Jewel cu o privire ciudată, ca şi cum faptul că aflase pe unde umbla Jewel şi ce făcea el, îi dăduse în cele din urmă ceva la care merita să se gândească.

Dar nu era o privire îngrijorată; era acea privire pe care aveam să

i-o întâlnesc atunci când îl găseam făcând el treburile de pe lângă

casă ale lui Jewel, treburi pe care taica tot mai credea că le face Jewel şi maica credea că le face Dewey Dell. Aşa că nu i-am zis nimic, crezând că atunci când mintea lui va fi rumegat asta, o să-mi spuie. Dar nu mi-a spus niciodată.

Într-o dimineaţă – era prin noiembrie, cinci luni după ce începuse – Jewel nu era în pat şi nu ni s-a alăturat pe câmp. Asta a fost prima oară, când maica a aflat ceva-ceva despre ce se întâmplă. L-a trimis pe Vardaman devale, să afle unde-i Jewel şi, după o vreme, a venit şi ea devale. Era ca şi cum, atâta vreme cât înşelăciunea se depăna pe tăcute şi fără schimbări, fiecare dintre noi se lăsa înşelat, încurajând-o fără să vrea, ori din laşitate, fiindcă oamenii sunt laşi şi se împacă, firesc, cu orice fel de amăgeală, fiindcă asta are un pospai de bunăvoinţă. Dar acuma era de parcă noi toţi – şi printr-un fel de înţelegere telepatică a unei frici recunoscute – am fi tras brusc înapoi întreaga chestie, ca pe cuverturile de pe pat şi noi toţi am fi stat popândău, goi-puşcă, holbându-ne unul la altul şi zicând: „Ei, acum avem adevărul. N-a venit acasă. S-a-ntâmplat ceva. Noi am lăsat să i se întâmple ceva.”

Apoi l-am văzut. Venea, urcând de-a lungul şanţului şi după

aceea a cotit drept peste câmp, călare pe cal. Coama şi coada i se

scuturau, de parcă, în mişcare, întocmeau tiparul bălţat al îmbrăcăminţii lui: el arăta de parcă ar fi fost călare pe-o osie, pe deşelate, cu un căpăstru de frânghie şi fără pălărie pe cap. Era un coborâtor din acei căluţi din Texas aduşi aici de Flem Snopes, cu douăşcinci de ani în urmă şi vânduţi la licitaţie pe doi dolari bucata şi nimeni afară de Lon Quick nu şi-l prinsese pe-al lui vreodată şi singur Lon mai stăpânea vreo câţiva din neamul ăsta, fiindcă niciodată nu putuse scăpa de ei.

A galopat înspre noi şi s-a oprit, călcâiele înfipte în coastele calului şi calul dansând şi răsucindu-se ca tiparul coamei şi-a cozii lui şi petele îmbrăcăminţii lui, oricum, n-avea nimic de-a face cu calul din carne şi oase dinăuntrul lor, şi el a stat acolo şi s-a uitat la noi.

„De un’e-ai făcut rost de calu ăsta?” a zis taica.

„Cumpărat”, a zis Jewel. „De la dom’ Quick.”

„Cumpărat?” a zis taica. „Cu ce? Ai cumpărat asta-n numele meu?”

„Ba, pe banii mei”, a zis Jewel. „I-am câştigat. N-o să ai nicio bătaie de cap pe chestia asta.”

„Jewel”, a zis maica. „Jewel.”

„E-n regulă”, a zis Cash. „El a câştigat banii. A desţelenit ăi patru’j’ dă acri dă pământ nou de l-a defrişat Quick primăvara ailaltă. Singur a făcut-o, cu mâinile lui, a lucrat noaptea, la felinar.

L-am văzut io, cu ochii mei. Aşa că socot că numa’ pe Jewel l-a costat calu şi pe nimeni altu. Socot că nu-i cazu să ne necăjim.”

„Jewel”, a zis maica. „Jewel_____” Apoi a zis: „Te duci drept în casă şi te bagi în pat.”

„Încă nu”, a zis Jewel. „N-am timp acu. Tre’ să-mi fac rost de şa şi de căpăstru. Dom’ Quick zice că el_____”

„Jewel”, a zis maica, privindu-l. „O să dau – O să dau – dau –

dau.” Apoi a început să plângă. A plâns în hohote, nemaiascunzându-şi obrazul şi a stat acolo, în capotul ei decolorat, şi s-a uitat la el şi el, pe cal, se uita în jos, la ea, obrazul i se înăsprea şi uşor suferind, s-a uitat până ce, deodată, şi-a mutat iute privirile aiurea şi Cash s-a apropiat şi a atins-o cu mâna.

„Hai, du-te în casă”, a zis Cash. „Pământu ăsta de-aici e prea umed pentru tine. Hai, du-te chiar acu.” Atunci şi-a acoperit faţa cu mâinile şi după o clipă s-a dus, împleticindu-se uşor printre brazde. Dar curând s-a îndreptat de şale şi-a plecat. Nu s-a uitat înapoi. Când a ajuns la şanţ, s-a oprit şi l-a strigat pe Vardaman. El se uita la cal, ţopăind parcă în jurul lui.

„Lasă-mă şi pe mine, Jewel”, a zis el. „Lasă-mă şi pe mine, Jewel.”

Jewel s-a uitat la el, după aceea şi-a mutat din nou privirile aiurea şi a strunit calul. Taica îl urmărea, molfăind.

„Aşaaa, com s-ar zice, ai cumpărat on cal”, a zis el. „M-ai lucrat pă la spate şi-ai cumpărat on cal. Niciodat’ nu mi-ai cerut părerea, ştii cu câtă greutate o scoatem la capăt, da’ ai cumpărat on cal, ca să-l arănesc io. Ţi-ai stors munca din carnea şi din sângele tău şi-ai cumpărat on cal cu asta.”

Jewel se uita la taica, ochii lui mai galbeni ca oricând.

„N-o să mănânce niciodat’, nicio gură dintr-al tău”, a zis el.

„Nicio gură. Io o să fiu primu care-l ucid. Să-ţi iasă asta din cap.”