„Bine, atunci hai tu”, îi zic ei. Da ea tot nimic. Şedea cu toţii, ghemuiţi, acolo. De-abia dacă puteai să-i vezi. „Voi ce ziceţi, băieţi?” zic. „Mâine-aveţi o zi grea-nainte.” După o clipă, Cash zice „Mulţumesc frumos. O scoatem noi la capăt.”
„N-am vrea să rămânem datori”, zice Bundren. „Mulţumesc frumos.”
Aşa că i-am lăsat acolo, ghemuiţi. Cred că, după patru zile, era deprinşi cu asta. Da nu şi Rachel.
„E-o adevărată pângărire”, zice ea. „O pângărire.”
„Ce putea el să facă”, zic. „I-a făgăduit pe cuvânt.”
„Cine vorbeşte de el?” zice ea. „Cui ce-i pasă de el?” zice ea,
plângând. „Ce doresc eu e ca toţi bărbaţii din lume care ne chinuiţi cât trăim şi ne bajocoriţi, moarte, târându-ne-n lungu şi-n latu ţinutului_____”
„Haide-haide”, zic. „Eşti tulburată.”
„Să nu m-atingi!” zice ea. „Să nu m-atingi!”
Nu-i bărbat de să poată spune ceva de ele. Am trăit cu ea cinşpe ani şi naiba să mă ia de pot. Şi mi-am închipuit o groază de lucruri care se putea pune-ntre noi, da să mă ia naiba de m-am gândit că
ăl de-o să fie e-un hoit mort de patru zile şi c-o să fie şi femeie. Da ele-şi face viaţa grea că nu ia lucrurile cum e ele, aşa cum face bărbatu.
Aşa că m-am întins acolo, şi ascultam cum începe să plouă şi mă
gândeam la ei, de-acolo, de jos, ciuciţi în juru căruţii şi ploaia pe-acoperiş şi mă gândeam la Rachel cum plângea acolo, pân’ ce, după o clipă, a fost ca şi cum o mai auzisem cum plânge, chiar după ce adormise, şi-mi mirosea aia, chiar când ştiam că nu se poate. Nu mă puteam hotărî nici măcar atunci dacă se putea ori nu, ori de nu era tocmai ce ştiam că era ce era.
Aşa că, dimineaţa ailaltă, nu m-am dus deloc acolo, jos. I-am auzit cum înhamă şi după aia, când mi-am dat seama că era pe punctu să plece, am ieşit până-n faţă şi m-am dus în josu drumului, spre pod, pân’ ce-am auzit căruţa că iese de pe pământu meu, şi se duce-napoi, către New Hope. Şi, după aia, când mă-ntorc acasă, Rachel, hop, cu gura pe mine, că n-am fost acolo, să-i chem să-mbuce ceva.
Niciodată nu ştii cum să le iei. Taman când te-ai hotărât că asta vrea să spuie, al dracu’ să fiu de nu numa’ că trebuie să-ţi schimbi părerea, ba sigur trebuie să primeşti o urecheală zdravănă fiindcă
te-ai putut gândi că asta a vrut ele să spuie.
Da parcă tot mai simţeam mirosul. Aşa că m-am hotărât că nu aia mirosea, da faptu c-o ştiam acolo, cum se-ntâmplă uneori să te-nşeli. Da când m-am dus la grajd, am priceput că-i altfel. Când am păşit pe sală, am văzut ceva. S-a săltat parcă greoi când am intrat şi la-nceput am crezut că era ceva ce unu din ei lăsase acolo, apoi am văzut ce era. Era un corb. S-a uitat în jur şi m-a văzut şi s-a dus
pe galerie, la vale, crăcănat de picioare, cu aripile de-i atârna, pândindu-mă întâi peste-un umăr, p’ormă peste ălalant, ca un bătrân neputincios. Când a dat în bătătură, a-nceput să zboare. A trebuit să zboare multă vreme pân’ ce să se salte pe aer, aşa greoi şi mare şi murat de ploaie cum se afla.
De erea porniţi să se ducă la Jefferson, socot că putea să dea acolo peste Muntele Vernon, cum a făcut MacCallum. El o să
ajungă acasă cam pe poimâine, cum e cu calu. Apoi ei o să fie drept la optâşpe mile de oraş. Da poate că podu ăsta de l-a luat apele i-o fi învăţat gându şi hotărârea Domnului.
MacCallum ăsta. De doişpe ani tot neguţătoreşte cu mine la deal şi la vale. Îl ştiu de pe când era băietan răsărit; îi ştiu numele ca pe-al meu. Da-al dracu’ să fiu, de pot să i-l rostesc.
Dewey Dell
Panoul s-arată. Acum cată spre drum, atent, fiindcă poate s-aştepte. New Hope. 3 mi. care să zică. New Hope. 3 mi. New Hope. 3 mi. Şi-apoi drumul o să-nceapă, unduindu-se-n depărtare, printre copaci, pustiit de aşteptare, zicând New Hope 3 mile.
Am auzit că mama a murit. De-aş fi avut măcar răgaz să-nţeleg că moare. Să fi avut măcar răgaz să doresc să-nţeleg. Dar prea curând prea curând prea curând în pământul sălbatec şi siluit. Nu că n-aş fi vrut şi că nu vreau, da-i prea curând prea curând prea curând.
Acum începe s-o spună. New Hope trei mile. New Hope trei mile. Iată ce înţelege lumea prin mitra timpului: ultimele ceasuri şi deznădejdea osemintelor risipite, cingătoarea îngreuiată de măruntaiele siluite ale întâmplărilor încă neplăsmuite. Capul lui Cash se întoarce-ncet, pe măsură ce ne apropiem, obrazul lui pălit, pustiu, trist, întocmit şi întrebător, urmărind cotitura roşie şi pustie; Jewel îşi ţine calul lângă roţile din spate şi se uită ţintă, drept înainte.
Pământurile se revarsă din ochii lui Darl; plutesc spre o ţintă
nevăzută. Încep de la tălpi şi mi se urcă pe trup, către obraz, şi-apoi, rochia mea se face nevăzută: stau goală, pe leagăn, deasupra catârilor care nu se grăbesc, deasupra muncilor. Să zicem că-i spun să-ntoarcă. Are să facă ce zic. Cum, nu ştii că are să facă ce zic? O dată m-am trezit şi-un gol negru se vânzolea sub mine. Nu vedeam. L-am văzut pe Vardaman cum se ridică şi cum se duce la fereastră şi cum împlântă cuţitu-n peşte şi sângele a ţâşnit, şuierând ca aburul, dar nu puteam să văd. Are să facă aşa cum zic.
El totdeauna face. Pot să-l înduplec la orice. Ştii că pot. Să zicemcă zic întoarce-aici. Asta a fost când am murit atunci. Să zicem c-o fac. O să ne ducem la New Hope. N-o să mai trebuiască să
mergem la oraş. M-am ridicat şi-am smuls cuţitul din peştele
sângerând încă şuierător şi l-am ucis pe Darl.
Pe când dormeam cu Vardaman am avut un vis urât odată
credeam că-s trează dar nu puteam să văd şi nu puteam să simtnu simţeam patul sub mine şi nu puteam gândi ce eram eu nu mă
puteam gândi la numele meu nici măcar nu mă puteam gândi că-sfată nici măcar nu mă puteam gândi că nici măcar nu mă
gândeam că vreau să mă trezesc nici să-mi aduc aminte care eracealaltă parte a treziei aşa că se făcea c-am înţeles că ceva treceadar nici timpul nu-l puteam gândi apoi pe neaşteptate am înţelescă ceva era era vânt şi se năpustea asupra mea era de parcă seridicase vântul şi mă zvârlise-napoi de unde era nu eu am azvârlitînapoi în cameră şi pe Vardaman adormit şi pe toţi ceilalţi la locdin nou sub mine şi fără de oprire ca o bucată de mătaserăcoroasă se târăşte peste picioarele mele dezgolite.
Suflă o adiere răcoroasă dinspre pini, sunet trist şi statornic.
New Hope. Era 3 mi. Era 3 mi. Cred în Dumnezeu cred în Dumnezeu.
„De ce nu ne ducem la New Hope, taică?” zice Vardaman.
Domnu Samson zicea c-am fost, da-am trecut de drum”. Darl zice,
„Ia te uită, Jewel.” Dar nu se uită la mine. Se uită la cer. Corbul e-ncremenit, de parcă-ar fi bătut în cuie.
Apucăm pe drumul lui Tull. Trecem de grajd şi mai departe, roţile şopocăie-n noroi, trecând de rândurile verzi de bumbac, în pământul sălbatic şi Vernon, mic, mic, peste ţarină, în urma plugului. Ridică mâna pe când trecem şi rămâne-acolo, uitându-se lung după noi.
