„Vernon, da. Trebui’ că încă-l ţinem. N-ar fi scos niciodat’

lemnul ăla de-aici, de n-ar fi curăţat drumu-ăl vechi. Cred că

suntem încă pe el.” Se uită liniştit în jur, la poziţia copacilor, aplecându-se în fel şi chip, privind înapoi, de-a lungul drumului ascuns, nesigur însemnat, sus, în văzduh, de poziţia copacilor ciuntiţi ori doborâţi, ca şi cum drumul s-ar fi înmuiat până ce s-a desprins de pământ şi a plutit în sus, ca să lase în iluzoria lui dâră, ca un monument al pustiirii, şi mai adâncă decât cea de deasupra, unde ne aflăm noi, acum, discutând liniştit despre felul grijuliu al oamenilor de demult şi despre vechi lucruri neînsemnate. Jewel se uită la el, apoi la mine, apoi privirea i se mută în acea liniştită, statornică cercetare a locurilor şi calul tremură liniştit şi fără

întrerupere între genunchii lui.

„Ar putea s-o ia-ncet înainte şi să-l dibuie, cumva”, zic.

„Păi, da”, zice Cash, fără să mă privească. Stă din profil, cum se uită drept înainte, unde Jewel a şi trecut.

„N-are cum să piardă râu’”, zic. „N-are cum să-l piardă, cum îl vede la cin’jde iarzi în faţa lui.”

Cash nu se uită la mine, faţa i-e din profil. „Măcar de-aş fi bănuit, puteam să vin devale, săptămâna trecută, să cercetez locu.”

„Atunci podu era-n picioare”, zic. El nu se uită la mine.

„Whitfield a trecut călare.”

Jewel se uită iar la noi, înfăţişarea lui e cumpătată şi atentă şi stăpânită. Glasul i-e liniştit. „Ce ziceţi că să fac?”

„Trebuia să viu devale, săptămâna trecută, să cercetez locu”, zice Cash.

„De un’ să fi ştiut”, zic. „N-aveam cum să ştim.”

„O iau călare-nainte”, zice Jewel. „Ţineţi-vă după mine.”

Îmboldeşte calul. Se încordează, arcuit; Jewel se apleacă spre cal, vorbindu-i, săltându-l şi aproape împingându-l el înainte şi calul îşi pune copitele pe pământ cu pleoscăieli grijulii, tremură şi răsuflă zgomotos. Îi vorbeşte, îi şopteşte. „Haidam,” zice el. „N-o s’ te las să ţi se-ntâmple nimica. Acu, haidam.”

„Jewel”, zice Cash. Jewel nu se uită-napoi. Îşi îndeamnă calul mereu.

„El poa’ să-noate”, zic. „Numai de i-ar da calu timp…” Când s-a născut, nu i-a mers prea bine. Maica şedea în lumina lămpii, ţinându-l pe-o pernă-n poală. Când ne trezeam, aşa o găseam. Nu făcea niciun zgomot.

„Perna aia erea mai lungă ca el”, zice Cash. E aplecat puţin în faţă. „Trebuia să viu devale, săptămâna trecută, să văz. Trebuia să

viu.”

„Las’ că-i bine”, zic. „Nici tălpile, nici capul nu-i ieşeau de pe pernă. De un’ să fi ştiut”, zic.

„Trebuia să viu”, zice el. Saltă hăţurile. Catârii umblă pe făgaş; roţile şopotesc în apă, ca însufleţite. Se uită-napoi şi-n jos, la Addie. „Nu-i în cumpănire”, zice el.

În sfârşit, copacii se trag la o parte; în faţa râului deschis, Jewel îşi ţine calul pe jumătate întors cu apa pân’ la burtă. Dincolo de râu îl vedem pe Vernon şi pe taica şi pe Vardaman şi pe Dewey Dell. Vernon ne face cu mâna şi arată în josul curentului.

„Suntem prea sus”, zice Cash. Vernon strigă iar, dar nu înţelegem ce spune de vuietul apei. Acum curge statornică şi adâncă, neîntrerupt, fără să-ţi dea impresia de mişcare, până ce un buştean vine-n jos, răsucindu-se domol. „Fii cu ochii pe el”, zice Cash. Îl urmărim şi-l vedem cum şovăie şi parcă se opreşte o clipă, şuvoiul se ridică îndărătul lui într-un val gros, înecându-l pe moment, înainte să ţâşnească-n sus şi să se rostogolească mai departe.

„Acolo-i”, zic.

„A-ha”, zice Cash. „E-acolo.” Ne uităm iar la Vernon. Acum îşi vântură mâinile-n sus şi-n jos. Coborâm în josul apei, încet, cu grijă, cu ochii la Vernon. El îşi lasă mâinile să cadă. „Ăsta-i locu”, zice Cash.

„Bine, dracu să-l ia, atunci să-l trecem”, zice Jewel. Îşi împinge calu-nainte.

„Aşteapt-un pic”, zice Cash. Jewel se opreşte din nou.

„Bon, fiu-al naibii_____”, zice el. Cash se uită la apă, după

aceea în spate, în Addie. „Nu-i în cumpănire”, zice el.

„Atunci du-te-napoi, la scârba aia de pod şi treci pe el”, zice Jewel. „Şi tu şi Darl, amândoi. Lăsaţi-mă pe mine cu căruţa.”

Cash nu-l ia în seamă. „N-are cumpănire”, zice el. „Da, dom’le.

Trebuie s-o supraveghiem.”

„’Praveghiezi, pe dracu”, zice Jewel. „Daţi-vă jos din căruţa-aia şi lăsaţi-mă pe mine cu ea. Fiu-al dracu’, dacă vi-i frică s-o mânaţi peste…” Pe obraz, ochii i-s galbeni ca două cioburi înălbite. Cash se uită la el.

„O s-o trecem”, zice el. „Să-ţi spui ce ai de făcut. Te duci călare-napoi şi treci pe pod şi vii în jos, pe malu-ăl’lalt şi ne ieşi ’nainte, cu funia. Vernon să ia calu acas’, la el, şi să-l ţie pân-ce ne-ntoarcem.”

„Du-te dracu’”, zice Jewel.

„Du’ de ia funia şi coboară malu şi să fii gata cu ea”, zice Cash.

„Trei nu poate face mai mult ca doi – unu să mâie şi unu să

sprijine asta.”

„’Re-al dracu’ să fii”, zice Jewel.

„Să ia Jewel capătu funiei şi să urce-n susu curentului, în dreptu nostru şi s-o lege de ceva”, zic. „Vrei să faci asta, Jewel?”

Jewel se uită la mine cu o privire grea. Se uită iute la Cash, după

aceea înapoi, la mine, ochii atenţi şi grei. „Ce-mi pasă. Măcar aşa făcem ceva. Stăm acilea, far’ să ridicăm o scârbă de mână…”

„Cash, să facem ce-am zis”, zic.

„Cred că tre’ s-o făcem”, zice Cash.

Râul propriu-zis nu-i mai lat de-o sută de iarzi şi taica şi Vernon

şi Vardaman şi Dewey Dell sunt singurele lucruri care se văd şi care nu ţin de această neobişnuită uniformitate a pustiirii, înclinându-se puţin, cu acea cumplită însuşire, de la dreapta spre stânga, de parcă am fi ajuns în locul unde mişcarea lumii răvăşite se iuţeşte exact înaintea ultimei prăpăstii, totuşi, par micşoraţi. De parcă spaţiul dintre noi ar fi timp: o însuşire de nestrămutat. De parcă timpul, nemaicurgând drept înaintea noastră, într-o linie tot mai împuţinată, ar curge acum paralel, printre noi, ca o sfoară

şerpuindă, distanţa fiind creşterea îndoită a firului şi nu intervalul dintre. Catârii stau cu partea dinainte prăvălită şi crupele ridicate.

Acum şi ei răsuflă adânc, gemut; uitându-se o dată înapoi, privirea lor fixă trece prin noi şi în ochi au o sălbatică, tristă, adâncă şi disperată presimţire, de parcă ar fi şi văzut în apa vâscoasă umbra prăpădului şi nu pot s-o spună şi noi n-o putem vedea.

Cash se întoarce în căruţă. Mâinile i se lasă pe Addie, mişcând-o uşor. Obrazul i-e calm, aplecat în jos, socotind absorbit. Îşi ia cutia cu scule şi o fixează în faţă, sub leagăn; împreună o împingem pe Addie înainte şi o înţepenim între unelte şi fundul căruţei. Apoi se uită la mine.

„Nu”, zic eu. „Cred c-o să rămân. S-ar putea să fie nevoie de amândoi.”