„Nici ce face el acuma nu duce la nimica bun.”
„Ştiu. Dar tre’ s-o-nveţe pe pielea lui. Dă-i timp să-şi dea seama că, oricum, mai rămâne, că şi mâine o să fie tot atâta, şi-şi vine el în fire. Cred că n-am să spun la niminea.”
„Nu”, am zis. „I-am spus lui Dewey Dell să nu spună nici ea. În niciun caz lu’ maica.”
„Nu. Lu’ maica, nu.”
După asta m-am gândit că-i de-a dreptul caraghios: se poartă
atât de năuc şi ahtiat şi mort de somn şi slab ca un ţâr şi crede că
pe chestia asta-i deştept. Şi mă întrebam cine să fie fata. M-am gândit că s-ar putea să fie una dintre cele pe care le cunoşteam, dar nu eram sigur.
„Nu-i nicio fată”, a zis Cash. „Tre’ să fie o femeie măritată, de pe undeva. Nu există fată de să aibe ea puterea asta neînfricată şi statornică. To’ma’ asta nu-mi place.”
„De ce?” am zis. „Una ca asta o să fie mai sigură pentru el decât
ar fi o fată. Mai multă judecată.”
M-a privit, ochii bâjbâind, cuvintele bâjbâind ceea ce încerca să
zică. „Numa’ că nu todeauna lucrurile sigure-n lumea asta-s alea de cineva…”
„Vrei să spui că lucrurile sigure nu-s totdeauna şi cele mai bune?”
„Eh; mai bune”, a zis el, bâjbâind din nou. „Nu lucrurile ăle mai bune-s şi lucrurile ăle mai bune pentru el…
Băiat tânăr. Omu are-un fel de ură… să se tăvălească-n balega altuia…” Asta încerca el să spună. Când e ceva nou şi greu şi strălucitor, tocmai de aceea ar trebui să fie ceva mai bun decât doar să fie sigur, fiindcă lucrurile sigure sunt tocmai lucrurile cu care lumea a avut atâta timp de-a face, că le-a tocit şi nu mai e nimic de făcut cu ele care să-i dea voie omului să spună. Asta nu s-a făcut înainte şi nu poate fi făcut din nou.
Aşa că nu le-am spus nici când, după o vreme, apărea dintr-odată pe câmp, lângă noi, să meargă la lucru, fără să fi avut timp să dea pe-acasă şi să se prefacă măcar că petrecuse-n pat toată
noaptea. El îi spunea lui maica că nu-i fusese foame de dimineaţă
ori că mâncase o bucată de pâine în timp ce înhăma. Dar Cash şi cu mine ştiam că el nu fusese deloc acasă în toate nopţile alea şi că
venise direct din pădure, când ne duceam noi la câmp. Dar nu l-am spus. Vara era pe sfârşite atunci; ştiam că atunci când nopţile or să
înceapă a se răci, ea o să ostenească, chiar dacă el nu.
Dar când a venit toamna şi nopţile au prins să se mărească, singura schimbare a fost că se afla mereu în pat, ca să-l trezească
taica, sculându-l în cele din urmă, în starea aceea de prosteală, de la începutul poveştii, mai rău ca pe vremea când lipsea toată
noaptea.
„Sigur e-o de-aia de ţine la tăvăleală” i-am zis lui Cash. „Pân-acu o admiram numai, da-acu o respect de-a binelea.”
„Asta nu-i femeie”, a zis el.
„Că ştii tu”, am zis. Dar el mă privea atent. „Atuncea, ce-i?”
„To’mai asta vreau să aflu”, a zis el.
„N-ai decât să-i ţii urma, prin pădure, toată noaptea, dacă vrei”,
am zis. „Eu nu.”
„Nu l-am urmărit”, a zis.
„Atunci cum îi spui la asta?”
„Nu l-am urmărit”, a zis. „N-am spus-o-n sensu ăsta.”
Aşa că, două-trei nopţi mai târziu, l-am auzit pe Jewel cum se scoală şi sare pe fereastră şi după aceea l-am auzit pe Cash cum se scoală şi se ia după el. În dimineaţa următoare, când m-am dus la grajd, Cash era acolo, dăduse nutreţ catârilor şi o ajuta pe Dewey Dell la muls. Şi când l-am văzut, am ştiut că ştia despre ce-i vorba.
Când şi când îl surprindeam cum îl urmăreşte pe Jewel cu o privire ciudată, ca şi cum faptul că aflase pe unde umbla Jewel şi ce făcea el, îi dăduse în cele din urmă ceva la care merita să se gândească.
Dar nu era o privire îngrijorată; era acea privire pe care aveam să
i-o întâlnesc atunci când îl găseam făcând el treburile de pe lângă
casă ale lui Jewel, treburi pe care taica tot mai credea că le face Jewel şi maica credea că le face Dewey Dell. Aşa că nu i-am zis nimic, crezând că atunci când mintea lui va fi rumegat asta, o să-mi spuie. Dar nu mi-a spus niciodată.
Într-o dimineaţă – era prin noiembrie, cinci luni după ce începuse – Jewel nu era în pat şi nu ni s-a alăturat pe câmp. Asta a fost prima oară, când maica a aflat ceva-ceva despre ce se întâmplă. L-a trimis pe Vardaman devale, să afle unde-i Jewel şi, după o vreme, a venit şi ea devale. Era ca şi cum, atâta vreme cât înşelăciunea se depăna pe tăcute şi fără schimbări, fiecare dintre noi se lăsa înşelat, încurajând-o fără să vrea, ori din laşitate, fiindcă oamenii sunt laşi şi se împacă, firesc, cu orice fel de amăgeală, fiindcă asta are un pospai de bunăvoinţă. Dar acuma era de parcă noi toţi – şi printr-un fel de înţelegere telepatică a unei frici recunoscute – am fi tras brusc înapoi întreaga chestie, ca pe cuverturile de pe pat şi noi toţi am fi stat popândău, goi-puşcă, holbându-ne unul la altul şi zicând: „Ei, acum avem adevărul. N-a venit acasă. S-a-ntâmplat ceva. Noi am lăsat să i se întâmple ceva.”
Apoi l-am văzut. Venea, urcând de-a lungul şanţului şi după
aceea a cotit drept peste câmp, călare pe cal. Coama şi coada i se
