Pe neaşteptate, Dewey Dell e-n spatele nostru, în apă. „Jewel!”

zice ea. El apare din nou, aruncându-şi îndărăt părul din ochi.

Acum înoată spre mal, în derivă. „Hei, Jewel!” zice Dewey Dell.

Noi rămânem pe loc, ţinând funia şi-l vedem cum atinge malul şi

iese. Cum se ridică din apă, se-apleacă şi culege ceva. Vine-napoi, de-a lungul malului. A găsit sfoara de trasat. Vine-n dreptul nostru şi se opreşte acolo şi se uită-n jur, ca şi cum ar căuta ceva. Taica scoboară malul ca să se uite la catâri, acolo unde leşurile lor umflate plutesc şi se freacă liniştite unul de altul, în apa lină din cotul râului.

„Ce-ai făcut cu ciocanu’, Vernon?” zice Jewel.

„I l-am dat lui”, zice Vernon, smucindu-şi capul înspre Vardaman. Vardaman se uită după taica. Apoi se uită la Jewel. „Şi vinclu”. Vernon îl urmăreşte pe Jewel. O ia către mal, trecând de Dewey Dell şi de mine.

„Hai, ieşi afar’ d-aci”, zic. Ea nu zice nimic. Se uită la Jewel şi la Vernon.

„Unde-i ciocanu’”, zice Jewel. Vardaman se caţără-n grabă pe mal şi i-l duce.

„E mai greu ca fierăstrău’”, zice Vernon. Jewel leagă capătul sforii de trasat de coada ciocanului.

„Ciocanu’ are-n asta lemn, nu glumă”, zice Jewel. El şi cu Vernon stau faţă-n faţă, privind atent la mâinile lui Jewel.

„Şi-i şi ăl mai plat”, zice Vernon. „Aproape mie-n sută că

pluteşte. Ia vezi, rindeaua.”

Jewel’ se uită la Vernon. Şi Vernon e înalt. Lungi şi slabi amândoi, stau, cu hainele ude, lipite şi se privesc în ochi. Lon Quick putea să se uite chiar şi la un cer înnorat şi să spună ora cu o diferenţă de până-n zece minute. E vorba de Lon ăl mare, nu de Lon ăl mic.

„Ce-aveţi de nu ieşiţi din apă?” zic.

„Ca un ferestrău tot n-o pluti”, zice Jewel.

„Da tot o pluti mai ca fierăstău’, decât ca ciocanu’”, zice Vernon.

„Pui prinsoare”, zice Jewel.

„Nu pui”, zice Vernon.

Stau acolo-n picioare, uitându-se atent la mâinile liniştite ale lui Jewel.

„Drace”, zice Jewel. „Atunci ia rindeaua.”

Aşa că iau rindeaua şi-o leagă de sfoara de trasat şi intră din nou în apă. Taica vine-napoi, de-a lungul malului. Se opreşte pentru câteva clipe şi se uită la noi, cocârjat, jalnic, ca un juncan părăsit ori ca o pasăre înaltă şi bătrână.

Vernon şi cu Jewel se întorc, mergând în contra curentului. „Feri din cale”, îi zice Jewel lui Dewey Dell.

„Ieşi afar’ din apă.”

Ea se-mpinge puţin în mine ca să-i lase să treacă, Jewel ţinând rindeaua ridicată, de parcă s-ar putea sparge, firul albastru se prelinge înapoi, peste umăr.

Trec de noi şi se opresc; se apucă să discute liniştit despre unde anume, exact, s-a răsturnat căruţa.

„Darl tre’ să ştie”, zice Vernon. Se uită amândoi la mine.

„Nu ştiu”, zic. „N-am fost acolo chiar atât de mult.”

„Drace”, zice Jewel. Mai înaintează ceva, cu mare atenţie, sprijinindu-se de curent, citind vadul cu tălpile.

„Ai prins frânghia?” zice Vernon.

Jewel nu răspunde. Se uită în urmă, la mal, calculând, apoi la apă. Azvârle rindeaua în larg, lăsând firul să-i alunece printre degete, degetele albăstrindu-se pe unde trece. Când sfoara se opreşte, i-o dă-napoi, lui Vernon, s-o ţină.

„Mai bin’ lasă-mă pe mine, de data asta”, zice Vernon.

Nici de astă dată Jewel nu răspunde; îl urmărim cum se dă

afund.

„Jewel”, schiaună Dewey Dell.

„Ho, că nu-i aşa de-adânc acolo”, zice Vernon.

Nu se uită înapoi. Pândeşte apa în locul unde s-a cufundat Jewel.

Când Jewel iese la suprafaţă, are fierăstrăul.

Când trecem de căruţă, îl vedem pe taica frecând cu o mână de frunze două pete de noroi. Pe verdele frunzişului, calul lui Jewel pare o plapumă peticită, întinsă pe frânghie. Cash nu s-a clintit.

Stăm deasupra lui, în mâini cu rindeaua, fierăstrăul, ciocanul, vinclul, rigla gradată, sfoara de trasat, în timp ce Dewey Dell se lasă pe vine şi saltă capul lui Cash. „Cash”, zice ea. „Cash.”

El deschide ochii, privind încordat, în sus, la chipurile noastre

răsturnate.

„Dac-a egzistat v’odat’ un om mai făr’ de noroc”, zice taica.

„Ia te uită, Cash”, zicem noi, ţinând sculele ridicate, în aşa fel ca să le poată vedea. „Ce altceva ai mai avut?”

Încearcă să vorbească, răsucindu-şi capul, închizând ochii.

„Cash”, zicem noi. „Cash.”

Însă el întoarce capul ca să vomite. Dewey Dell îl şterge la gură

cu poala udă a rochiei; după asta poate să vorbească.

„A, trusa lui de ferestău”, zice Jewel. „A’ nouă, de-a cumpărat-o când a cumpărat rigla.” Pleacă, se îndepărtează. Vernon se uită

după el, stând încă pe vine. Apoi se ridică şi o ia către apă, după