scuturau, de parcă, în mişcare, întocmeau tiparul bălţat al îmbrăcăminţii lui: el arăta de parcă ar fi fost călare pe-o osie, pe deşelate, cu un căpăstru de frânghie şi fără pălărie pe cap. Era un coborâtor din acei căluţi din Texas aduşi aici de Flem Snopes, cu douăşcinci de ani în urmă şi vânduţi la licitaţie pe doi dolari bucata şi nimeni afară de Lon Quick nu şi-l prinsese pe-al lui vreodată şi singur Lon mai stăpânea vreo câţiva din neamul ăsta, fiindcă niciodată nu putuse scăpa de ei.
A galopat înspre noi şi s-a oprit, călcâiele înfipte în coastele calului şi calul dansând şi răsucindu-se ca tiparul coamei şi-a cozii lui şi petele îmbrăcăminţii lui, oricum, n-avea nimic de-a face cu calul din carne şi oase dinăuntrul lor, şi el a stat acolo şi s-a uitat la noi.
„De un’e-ai făcut rost de calu ăsta?” a zis taica.
„Cumpărat”, a zis Jewel. „De la dom’ Quick.”
„Cumpărat?” a zis taica. „Cu ce? Ai cumpărat asta-n numele meu?”
„Ba, pe banii mei”, a zis Jewel. „I-am câştigat. N-o să ai nicio bătaie de cap pe chestia asta.”
„Jewel”, a zis maica. „Jewel.”
„E-n regulă”, a zis Cash. „El a câştigat banii. A desţelenit ăi patru’j’ dă acri dă pământ nou de l-a defrişat Quick primăvara ailaltă. Singur a făcut-o, cu mâinile lui, a lucrat noaptea, la felinar.
L-am văzut io, cu ochii mei. Aşa că socot că numa’ pe Jewel l-a costat calu şi pe nimeni altu. Socot că nu-i cazu să ne necăjim.”
„Jewel”, a zis maica. „Jewel_____” Apoi a zis: „Te duci drept în casă şi te bagi în pat.”
„Încă nu”, a zis Jewel. „N-am timp acu. Tre’ să-mi fac rost de şa şi de căpăstru. Dom’ Quick zice că el_____”
„Jewel”, a zis maica, privindu-l. „O să dau – O să dau – dau –
dau.” Apoi a început să plângă. A plâns în hohote, nemaiascunzându-şi obrazul şi a stat acolo, în capotul ei decolorat, şi s-a uitat la el şi el, pe cal, se uita în jos, la ea, obrazul i se înăsprea şi uşor suferind, s-a uitat până ce, deodată, şi-a mutat iute privirile aiurea şi Cash s-a apropiat şi a atins-o cu mâna.
„Hai, du-te în casă”, a zis Cash. „Pământu ăsta de-aici e prea umed pentru tine. Hai, du-te chiar acu.” Atunci şi-a acoperit faţa cu mâinile şi după o clipă s-a dus, împleticindu-se uşor printre brazde. Dar curând s-a îndreptat de şale şi-a plecat. Nu s-a uitat înapoi. Când a ajuns la şanţ, s-a oprit şi l-a strigat pe Vardaman. El se uita la cal, ţopăind parcă în jurul lui.
„Lasă-mă şi pe mine, Jewel”, a zis el. „Lasă-mă şi pe mine, Jewel.”
Jewel s-a uitat la el, după aceea şi-a mutat din nou privirile aiurea şi a strunit calul. Taica îl urmărea, molfăind.
„Aşaaa, com s-ar zice, ai cumpărat on cal”, a zis el. „M-ai lucrat pă la spate şi-ai cumpărat on cal. Niciodat’ nu mi-ai cerut părerea, ştii cu câtă greutate o scoatem la capăt, da’ ai cumpărat on cal, ca să-l arănesc io. Ţi-ai stors munca din carnea şi din sângele tău şi-ai cumpărat on cal cu asta.”
Jewel se uita la taica, ochii lui mai galbeni ca oricând.
„N-o să mănânce niciodat’, nicio gură dintr-al tău”, a zis el.
„Nicio gură. Io o să fiu primu care-l ucid. Să-ţi iasă asta din cap.”
„Lasă-mă şi pe mine, Jewel”, a zis Vardaman. „Lasă-mă şi pe mine Jewel.” Glasul lui era ca-al unui greiere în iarbă, unu mic.
„Lasă-mă şi pe mine, Jewel.”
În noaptea aceea am găsit-o pe maica şezând alături de patul unde dormea el, în întuneric. Plângea foarte tare, poate pentru că
trebuia să plângă foarte încet, poate pentru că simţea, în legătură
cu lacrimile, acelaşi lucru ca în legătură cu înşelăciunea şi se ura pe sine, fiindcă o făcea, urându-l pe el, fiindcă ea trebuia s-o facă.
Şi-atunci am ştiut că ştiam. Am ştiut lucrul ăsta la fel de limpede în acea zi, aşa cum am ştiut despre Dewey Dell în ziua cealaltă.
Tull
Aşa că, pân’ la urmă, au izbutit să-l facă pe Anse să spuie ce-avea de gând să facă, şi el şi fata aia şi băiatu s-a dat jos din căruţă. De când eram pe pod, Anse se tot uita-ndărăt, de parcă se gândea că poate, de vreme ce tot scăpase de căruţă, toată treaba o să se ducă de râpă şi el o să se pomenească-napoi, dincolo, pe câmp, din nou, cu ea zăcându-i acolo-n casă, aşteptând să moară şi totu să se ia de la cap.
„Trebuia să le dai catâru”, zice el, şi podu se tot scutură şi se leagănă sub noi şi se lasă-n apa-nvolburată, de parcă s-ar duce direct spre ailaltă parte a pământului şi ălălalt capăt ieşea din apă, de parcă nu erea defel tot podu-ăla şi că-ăi de umblă afar’ din apă, pe partea aia, trebuie că vin din adâncu pământului. Da încă erea-ntreg; puteai zice că, pe când capătu ăsta se zbuciuma, ălălalt capăt nu părea să se zbuciume deloc: egzact cum ăilalţi copaci şi malu de dincolo se legăna-nainte şi-napoi, agale, ca pe-un ceas mare, mare. Şi buştenii aia, hârjâindu-se şi izbindu-se de partea cufundată şi aplecându-se şi cu un capăt în sus şi zvâcnind afar’
din apă şi dându-se de-a berbeleacu mai departe, înspre vad şi aşteptarea, şireată, rotită şi spumegândă.
„Păi, la ce bun?” zic io. „Dacă ai tăi nu găseşte vadu să-l treacă, la ce-ar sluji trei ori chiar zece catâri?”
„Păi, că doară n-am cerut asta de la tine”, zice el. „Io totdeauna o scot la capăt cu privinţă la mine şi la ai mei. Nu ţi-am cerut să-ţi pui catâru la bătaie. Că doară nu-i mortu tău; nu te-acuz.”
„Trebuia să se-ntoarcă şi s-o lase pe mâine”, zic io. Apa era rece. Vâscoasă ca zloata. Da parcă trăia. O parte din tine ştia că-i doar apă, tot lucru-ăla care, de-atâta amar de vreme, curgea tot pe sub podu ăsta, da când buştenii ăia răsărea mereu, scuipaţi afar’
din ea, nu te prindea mirarea, de parcă ei erea o parte de-a apei, a aşteptării şi-a ameninţării.
Şi parcă abia când am trecut dincolo, afar’ din apă, iară, şi cu pământu tare sub picioare, abia atunci ne-a prins mirarea. De parcă
nu ne-am fi aşteptat ca podu să se termine pe ălălalt mal, pe ceva îmblânzit, ca pământu, tare din nou, pe care-l bătusem cu pasu-nainte de asta şi-l ştiam bine. De parcă nu io eream aci, fiindcă
trebuia să am mai multă minte, să nu fi făcut ce tocma’ făcusem.
Şi când m-am uitat îndărăt şi-am văzut ălălalt mal şi-am văzut catâru meu că stă acolo unde fusesem io şi-am priceput c-o să
trebuie s-ajung într-un fel acolo, ’napoi, am ştiut că nu se putea să
se fi chiar întâmplat, fiindcă nu puteam defel să mă gândesc la ceva care să fie-n stare să mă silească să mai trec podu ăsta, cândva, înc-o dată. Totuşi, eream aci şi creştinu care se putea hotărî pe sine să-l treacă a doua oară nu puteam fi io, nici chiar dacă Cora în persoană i-ar fi zis s-o facă.
