Jewel.

„Dac-a egzistat v’odat’ un om atât de făr’ de noroc”, zice taica.

Se profilează înalt, deasupra noastră, care stăm pe vine: parcă-i cioplit de un caricaturist beat, dintr-un lemn tare. „Asta-i o-ncercare”, zice el. „Da n-o ţin de rău pentru asta.” Dewey Dell a potrivit din nou capul lui Cash pe haina împăturită, sucindu-i-l puţin, ca să nu mai vomite. Alături de el zac sculele. „Un om poa’

să-şi zică fericit c-a fost tot picioru ăl de şi l-a rupt când a căzut de pe biserica-aia”, zice taica. „Da pentru-aia n-o ţin de rău.”

Jewel şi cu Vernon sunt din nou în râu. De aici, nu arată să strice oglinda apei; e ca şi cum aceasta i-ar fi retezat pe amândoi, dintr-o singură lovitură cele două trunchiuri mişcându-se cu grijă

amănunţită şi caraghioasă pe faţa apei. Arată liniştită, ca mecanismele pe care le-ai supravegheat şi ascultat îndelung. Ca şi cum cheagul care eşti s-ar fi topit în mişcarea nesfârşită dintru-nceput, şi văzul şi auzul, oarbe şi surde în ele însele, furia însăşi potolită, prin oprire. Cum Dewey Dell stă pe vine, rochia ei udă

mulează, pentru ochii morţi a trei orbi, acele protuberanţe groteşti de mamifer care sunt zările şi văile pământului.

Cash

Nu se cumpănea. Le-am zis că, dacă vor s-o care şi s-o ducă-n cumpănire, tre’ să…

Cora

Într-o zi discutam amândouă. Prea credincioasă nu fusese niciodată, nici chiar după vara aceea, la întrunirea din tabără, când Fratele Whitfield s-a luptat cu duhul ei, a ales-o pe ea şi s-a muncit cu trufia închisă în inima ei muritoare, şi nu o dată i-am zis,

„Dumnezeu ţi-a dat copii ca să te mângâie de soarta-ţi grea de om şi ca semn al suferinţei şi dragostei Lui, fiindcă în dragoste i-ai zămislit şi i-ai născut pre ei.” Am spus asta, fiindcă ea lua dragostea faţă de Dumnezeu şi datoria-i faţă de El prea în uşor şi o asemenea purtare nu-i este Lui pe plac. Am zis, „Datu-ne-a El harul să ne-nălţăm glasul întru lauda Lui nepieritoare”, fiindcă, am zis, mai multă bucurie îl aşteaptă în cer pe-un păcătos decât pe-o sută care n-au păcătuit niciodată. Şi ea a zis „Viaţa-mi de fiecare zi este o încuviinţare şi o ispăşire a păcatului meu”, şi am zis,

„Cine eşti tu, de poţi spune ce este păcat şi ce nu este? Domnul singur poate să hotărască; iară noi doar să lăudăm îndurarea şi sfântul său nume în auzul celorlalţi muritori, fiindcă El, doar El poate să citească în suflete, şi numai fiindcă viaţa unei femei este fără de pată în ochii bărbatului, nu poate ea a ştire de-i păcat ori nu în inima ei, făr’ dacă-şi deschide inima către Domnul şi îi primeşte harul.” Am zis, „Numai fiindcă ai fost o soţie credincioasă nu-i semn de-ajuns că inima ta nu ascunde niciun păcat, şi numai fiindcă viaţa îţi este grea nu-i semn de-ajuns că mila Domnului te iartă de păcat.” Şi ea a zis, „Îmi ştiu păcatul meu. Ştiu că-mi merit pedeapsa. N-am nimica de zis despre asta.” Şi i-am zis, „Doar trufia ta este de vină că te-mpinge să judeci păcatul şi mântuirea în locul Domnului. Asta-i soarta noastră, a muritorilor, să suferim şi să ne-nălţăm glasurile întru lauda sa, carele judecă păcatele şi dăruieşte mântuirea prin încercările la care suntem supuşi şi prin suferinţele noastre, dintotdeauna, amin. Nici chiar după ce Fratele Whitfield, om cu frica lui Dumnezeu şi cucernic cum nu s-a mai

pomenit, s-a rugat pentru tine şi s-a străduit cum alt om n-ar fi fost în stare s-o facă”, am zis.

Fiindcă nu-i treaba noastră să ne judecăm păcatele ori să ştim ce-i acela păcat în ochii Domnului. Ea a dus o viaţă grea, dar asta i se întâmplă oricărei femei. Dar ai zice, după felul cum vorbea, că

ştia despre păcat şi despre mântuire mai mult decât însuşi Domnul-Dumnezeul nostru, mai mult decât aceia cari s-au muncit şi s-au luptat cu păcatul în lumea aceasta a oamenilor. Când, de fapt, singurul păcat pe care l-a săvârşit vreodată a fost slăbiciunea pentru Jewel, care nicicând n-a iubit-o şi i-a fost spre pedeapsă, şi nu pentru Darl, care purta pecetea lui Dumnezeu însuşi şi era ţinut de ciudat de către noi, muritorii, şi care o iubea. Am zis, „Acela-i păcatul tău. Şi, totodată, pedeapsa-ţi. Jewel îţi este spre pedeapsă.

Dar mântuirea-ţi unde-ţi este? Şi viaţa e destul de scurtă”, am zis,

„pentru câştigarea fericirii veşnice. Şi Dumnezeu este un Dumnezeu pizmaş. El trebuie să judece şi să împartă; nu tu.”

„Ştiu”, a zis. „Eu_____” Apoi s-a oprit, şi eu am zis,

„Ştii, ce?”

„Nimic”, a zis ea. „El îmi este crucea şi el îmi va fi izbăvirea.

Mă va izbăvi din apă şi din foc. Chiar dacă voi fi murit, el mă va izbăvi.”

„Cum de ştii, fără a-ţi deschide inima către El şi a-ţi înălţa glasul întru lauda sa?” am zis. Atunci mi-am dat seama că nu la Dumnezeu se gândise ea. Mi-am dat seama că hulise, din marea trufie a inimii ei. Am îngenuncheat acolo, pe loc. M-am rugat de ea să dea şi ea în genunchi şi să-şi deschidă inima şi să alunge din ea diavolul trufiei şi să se încredinţeze îndurării Domnului. Dar ea n-a vrut. O şi văd cum stătea acolo, pierdută în trufia şi mândria ei, care îi închiseseră inima pentru Dumnezeu şi, în locu-i, puseseră

băiatul acela egoist şi muritor. În genunchi, acolo, m-am rugat pentru ea. M-am rugat pentru această femeie nefericită şi pradă

orbirii, cum nu mă rugasem niciodată pentru mine şi pentru ai mei.

Addie

Dupa-amiaza, când se termina şcoala şi pleca şi ultimul, trăgându-şi năsucul murdar, în loc să mă duc acasă, o luam în josul dealului, spre izvor, unde puteam fi liniştită şi să-i urăsc. Şi-apoi acolo era totdeauna linişte, apa bolborosea deasupra şi dispărea şi soarele cobora lin în copaci şi mirosul liniştit de umed şi de frunze putrezite şi de pământ reavăn; mai ales la începutul primăverii, pentru că atunci era mai rău.

Îmi amintesc doar cum obişnuia tata să spună că raţiunea existenţei este să te pregătească pentru a putea sta mort timp îndelungat. Şi când trebuia să mă uit la ei, zi de zi, fiecare cu gândul lui sau al ei, gând egoist şi ascuns şi cu sângele fiecăruia, străin de-al celuilalt şi străin faţă de mine, şi să gândesc că aceasta părea singura cale prin care puteam să mă pregătesc ca să zac moartă, îl uram pe tata, fiindcă mă sădise. Aşteptam să greşească, aşa, ca să am prilejul să-i pedepsesc. Când lovitura cădea, o simţeam în carnea mea; când şuiera şi cresta, sângele meu curgea şi, cu fiecare lovitură a nuielii, mă gândeam: Acum mă simţiţi în voi! Acum însemnez ceva în viaţa voastră ascunsă şi egoistă, eu, care v-am însemnat sângele cu al meu, pentru totdeauna.

Şi aşa l-am luat pe Anse. Îl văzusem trecând prin faţa şcolii de trei sau patru ori, înainte să aflu că se abătea patru mile din drum ca să treacă pe-acolo. Am observat atunci că începea să se aducă

din spate – om înalt şi tânăr – aşa că arăta ca o pasăre înaltă, răzbită de frig, cum şedea pe leagănul căruţei. Trecea de şcoală, în scârţâitul molcom al căruţei, întorcea capul încet ca să urmărească

uşa şcolii, pe când căruţa mergea mai departe, până ce ajungea la cotul drumului şi dispărea din vedere. Într-o zi m-am aşezat în uşă

şi am stat acolo când trecea. Când m-a văzut, privirile i-au fugit iute de la mine şi n-a mai privit înapoi.

La început de primăvară era mai rău. Uneori credeam că n-o s-o

mai pot duce aşa, zăcând în pat, noaptea, cu gâştele sălbatice călătorind înspre nord şi ţipetele lor ajungând la mine slabe, slabe, de undeva, de sus, ţâşnind sălbatice în întunericul sălbatic, şi în timpul zilei părea că n-o să mai pot aştepta până să plece ultimul, ca să mă pot duce jos, la izvor. Şi aşa, când mi-am ridicat ochii în ziua aceea şi l-am văzut pe Anse, stând acolo, în hainele lui de duminică, învârtind mereu pălăria în mâini, am zis:

„Dacă ai femei printre-ai tăi, de ce, pentru numele lui Dumnezeu, nu te pun să-ţi tai părul?”

„N-am niciuna”, a zis. Apoi a spus pe neaşteptate, îndreptându-şi ochii spre mine ca pe doi câini, într-o curte străină: „Păi to’mai d-aia-am venit s’te văz.”

„Şi-ndreaptă-ţi spatele”, am zis. „N-ai niciuna? Dar ai o casă. Mi s-a spus că ai o casă şi-o fermă bună. Şi trăieşti acolo, singur, doar cu sufletul tău, aşa-i?”. El m-a privit numai, învârtindu-şi pălăria în mâini. „O casă nouă”, am zis. „Şi ai de gând să te-nsori?”

Şi el a zis din nou, cu ochii ţintă la mine: „Păi to’mai d-aia-am venit s’te văz.”

Mai târziu mi-a spus, „N-am pe nime. Aşa că n-o să ai bătaie de cap. Consider că şi tu poţi spune acelaşi lucru.”

„Nu. Eu am neamuri. În Jefferson.”

Am simţit pe faţa lui o cădere. „Păi, io mi-am făcut o mică

propietate. Partea principală-i pe numele meu; mi-am câştigat un nume bun. Ştiu cum e oamenii de la oraş, da poate, când o să

discute cu mine…”

„S-ar putea să te-asculte”, am zis. „Dar va fi greu să discuţi cu ei.” Îmi urmărea obrazul. „Sunt în cimitir.”

„Da ăi din neam, de trăiesc”, a zis. „Cu ei o să fie altfel.”

„Crezi?” am zis „Nu ştiu. N-am avut altfel de neamuri.”

Aşa l-am luat pe Anse. Şi când am ştiut că-l am pe Cash, am ştiut că a trăi e un lucru teribil şi că acesta îi era răspunsul. Asta a fost când am aflat că vorbele nu-s bune la nimic; că vorbele nu se potrivesc nici chiar cu ceea ce încearcă ele să zică. Când s-a născut, am ştiut că maternitatea a fost inventată de cineva căruia îi trebuia un cuvânt pentru asta. Am înţeles că frica a fost inventată

de cineva căruia niciodată nu-i fusese frică; mândria, de cel care nu avusese niciodată mândrie. Am înţeles că nu din cauză că

aveau nasurile murdare, ci pentru că trebuia ca noi să ne folosim unul de altul cu ajutorul cuvintelor, ca păianjenii atârnaţi cu gura de-o grindă, legănându-se şi răsucindu-se şi niciodată atingând pământul, şi că numai prin lovituri de nuia putuse sângele meu şi sângele lor să curgă într-un singur şuvoi. Am înţeles că

singurătatea mea nu fusese violată mereu şi mereu, în fiecare zi, ci că nu fusese niciodată violată până să vină Cash. Nici chiar de Anse, noaptea.