- Dar atunci vom apărea cu material trezit, cunoscut din ziarele de dimineaŃă.

- Îl mai aranjaŃi dumneavoastră... în afară de dumneata, doi redactori şi un secretar de redacŃie ajunge... Patru inşi pot scrie foarte bine o gazetă.

Amicul meu a făcut ochii verzi mari cît prunele, obrajii poroşi i s-au contractat:

- Dar secretarul de redacŃie... nu scrie la nici o gazetă din lume. El numai adună

materialul, îl pune în ordine, paginează...

- De ce să nu scrie? Va scrie...

Rezultatul a fost că Ladima a plecat acasă... declarînd că în condiŃiile acestea el nu poate să-şi „ia răspunderea".

L-am căutat cu maşina... am trimis şoferul sus să-1 cheme, căci îl luasem dinadins (şi pe urmă l-am trimis acasă pe jos). Am fost la Şosea şi i-am explicat ce greşeală ar face să refuze. Ştiu că tata e în stare să discute, cu şanse de succes, orice i se prezintă, chiar chestiuni pe care nu le cunoaşte, căci aplică principii permanente de conducere în afaceri. La fel a cîştigat şi acum, căci Ladima a cedat, şi bugetul a fost fixat la 336 de mii (adică mai puŃin chiar decît fixase tata însuşi, în cea dintîi hotărîre a lui) plus o sumă de 100 de mii pentru „lansare". Localul a fost găsit pe strada Matei Millo, la etajul al doilea... Nu ştiu cum era, că n-am fost niciodată...

Uşa se deschide fără nici un avertisment, şi apare din nou Emilia, care se îndreaptă spre şifonier. Tresar enervat:

- Dragă, închide, te rog, uşa bine...

- Dar nu e nimeni... Dacă-Ńi spun... e o verişoară a noastră, croitoreasă, care a venit să-mi probeze rochia. Trebuie să-i aduc nişte garnitură.

- Şi-adineauri, ce a fost zgomotul acela?

- Care zgomot... N-a fost nici un zgomot.

- O bubuitură, nu ştiu ce-a fost. Cu faŃa mirat caligrafiată:

- A! a căzut un ghiveci cu flori, cînd s-a întors Cleo în jurul meu, să prindă cu ace.

De ce n-ai dormit?...

- Dragă n-am nevoie să dorm, mă simt bine şi aşa... Mai fumez... Dar închide repede uşa.

Caută, întoarsă, în sertarul de jos şi cum stă aşa, cu bucile pline aşezate pe călcîie, şoldurile şi coapsele imperiale, care întind chimonoul lipit ca o piele, desfăcute, i s-au dilatat enorm. E un maximum de Emilia, e propria ei statuie.

- Vin numaidecît, nu te supăra... Mai avem puŃin.

E o situaŃie imposibilă. Deşi m-am acoperit cu cuvertura pînă la gît, mă simt gol, penibil de stînjenit pentru mine, pentru ele, pentru aceea care e afară şi nu se poate să

nu gîndească, să nu-şi închipuie ce e înăuntru... Dar...

Succesul gazetei, trebuie să recunosc, a întrecut cu totul planurile dintîi. George Ladima, după ce s-a ocupat cu pasiune de organizarea ei, o scria - căci el o scria mai toată - cu atîta înfrigurare şi cu un soi de curaj aspru, neaşteptat, încît izbutise să

surprindă atenŃia şi interesul publicului. O botezase Veacul, şi cînd propusese numele acesta, Ladima avea o voce gravă şi groasă, cu o drojdie de dispreŃ, căci îl transformase în simbol. Nae Gheorghidiu, nu numai că nu apărea în nici un mod la gazetă, dar nu lua parte nici la reuniunile de seară, după masă, la noi în biroul cel mare şi întunecat, cu foteluri de piele neagră răbufnită, prea mari, cu lămpi cu abajur verde, care nu luminau în jos, auriu, decît mescioarele pe care erau aşezate... Tata era cel care discuta cu administratorul şi cu Ladima. Dar nici tata nu apărea nicăieri ca proprietar, numai la tribunal, unde gazeta fusese înscrisă pe numele lui. Nae Gheorghidiu adusese însă în redacŃie un fel de prim-redactor, pe care-l impusese anume, cu indicaŃia că nu trebuie să

ştie nimic Ladima... Mărturisesc că nici n-am văzut vreodată atît devotament, ca la acest gazetar, pentru Nae Gheorghidiu. DiscreŃie, spirit de apărare, umili-tate... El trecea dimineaŃa pe la patronul lui şi se ducea la redacŃie, cu articolele uneori scrise gata. De la început am bănuit însă că va fi greu de colaborat cu Ladima, căruia nu i se putea spune clar care va fi direcŃia gazetei. I s-a afirmat numai că va fi o reacŃiune împotriva

„conducerii" liberale. El, mi se pare, după cele ce au urmat, a înŃeles că e vorba de o reacŃiune împotriva doctrinei liberale, ceea ce era cu totul greşit, căci şi Nae Gheorghidiu şi tată-meu înŃelegeau să facă cel mult un soi de dezidenŃă în partid.

Încă din primele numere, Mateevici (aşa se numea devotatul lui Nae Gheorghidiu) a pornit un atac împotriva foii pamfletare, în care patronul lui era tratat de „fleoarŃă" şi

„negustor de cosciuge". Din greşeală, fără să ştie cine a scris articolul, cel atacat a răspuns cu o notă veninoasă împotriva lui Ladima, personal. Seara, la noi acasă, acesta tremura de enervare. Era uluit că a putut fi atacat personal şi se vedea hotărît pe o polemică violentă, ceea ce convenea fireşte lui Gheorghidiu.

Timp de două săptămîni Veacul a dezlănŃuit o campanie aproape sălbatică

împotriva celui în care toată lumea vedea un fel de dictator al polemicii romîneşti.

Acesta nu numai că atacase pe Gheorghidiu, pentru „afaceri veroase", dar izbutise să-l facă să treacă drept un imbecil ridicol, deşi înainte de campaniile acestea, deputatul avea reputaŃia unui om de spirit (nu-şi mai amintea nimeni de asta). Ziaristul acesta, în aparenŃă violent şi dezordonat, nu era lipsit de o judecată rece, reŃinută, ca să zic aşa...

Cred că el şi-a dat seama că opinia publică, la noi, e incapabilă de discernămînt, dar în acelaşi timp şi mult mai sensibilă ca orice altă opinie publică.. De asta sunt sigur. Din pricina acestei lipse, orice scris produce impresie profundă şi întotdeauna cel care scrie are absolută dreptate. Ştiu o anecdotă care mi se pare că s-ar aplica foarte bine opiniei publice romîneşti. Se zice că un sultan a vrut să judece el însuşi într-un proces. I s-au înfăŃişat deci părŃile şi a început să vorbească cel cu plîngerea... Uluit, sultanul s-a întors

către cadiul, care făcea un soi de oficiu de grefier, şi i-a spus, ca omul care a descoperit America: „Ăsta are dreptate... Să ştii că are dreptate." Dar a vorbit şi pîrîtul, vreme îndelungată, după cît se pare, căci sultanul s-a aplecat către cadiu din nou: „Şi ăsta are dreptate!"... Atunci nedumerit, cadiul i-a atras, cu temenele, luarea-aminte că nu e cu putinŃă ca amîndoi să aibă dreptate... Şi sultanul, uimit de această descoperire, i-a spus mîn-gîindu-şi cu înŃelepciune barba: „Şi tu ai dreptate!..." Oricine „înjură" pe cineva la noi, în gazetă, „are dreptate" şi tulbură. Se înŃelege de la sine că această excesivă

sensibilitate a opiniei publice romîneşti faŃă de orice afirmaŃie însemnează anularea însăşi a oricărei opinii adevărate, capabile de luptă şi rezistenŃă. Pamfletarul acesta extrem de inteligent a înŃeles acest lucru şi atunci a adoptat ca principiu deliberat: beştelirea crîncenă a celui pe care vrea să-l combată... Ca urmare a faptului că nu sunt în stare de o opinie reală şi de discernămînt, romînii sunt poate şi neamul din lume cel mai sensibil la ridicolul exterior. Am înŃeles asta în timpul cît am fost la legaŃia din Londra.

Nicăieri nu sunt, cred eu, mai puŃini maniaci, adică în realitate mai puŃini oameni cu viaŃa interioară ca la noi. Aş vrea să fiu limpede, dar cînd nu ştii să scrii poŃi s-o faci boacănă; nu vreau să spun că toŃi maniacii au viaŃa interioară, dar Ńin să afirm că, după

părerea mea, după cîte am înŃeles de pe unde am fost, orice om cu viaŃa interioară

trebuie să-şi organizeze traiul de toate zilele, să şi-l simplifice pe baza cîtorva deprinderi sistematice, manii, cum le numesc ceilalŃi, care-l scutesc de atenŃie exterioară, de explicaŃii şi de pierdere de timp... dacă nu e încă limpede, poate că am să mai revin, căci faptul că englejii, francezii, germanii şi nordicii dau cel mai mare număr de maniaci mi-a dat mult de gîndit cînd eram în'străinătate. Şi cred că e şi uşor de constatat din istorie că mai toŃi oamenii mari au avut manii, adică au avut curajul să treacă puŃin drept ridicoli. Un om ridicol e însă un om pierdut într-o Ńară incapabilă de discernămînt şi aprofundare. Asta a priceput uluitor de precis pamfletarul acesta care ridicase, ca să zic aşa, la rangul de principiu, beşteleala... Găsea fel de fel de calificative oamenilor politici, unele de mare succes, cum a fost, de pildă, acel de „bezofonul" cu care l-a pricopsit pe un şef de organizaŃie liberală provincial, gros, cu gît îndesat şi vocea pîrîiată. Pe Nae Gheorghidiu, pe care-l botezase „floarŃa” (ras de mustăŃi, cu obrajii căzuŃi de primadonă de 60 de ani, se cam potrivea ca înfăŃişare), „tîrfa”, „negustorul de coşciuge”, timp de un an în fiecare zi, îl distrusese. Cred că dacă, după demisia cabinetului Ştirbey, în care Gheorghidiu, aşături de alŃi trei liberali, reprezentase partidul, Ionel Brătianu nu l-a mai luat în noul minister din august, e poate şi rezultatul acestei beşteleli care uluise publicul şi făcuse din cel atacat în fiecare zi, în articole şi note, o figură populară ridicolă. .. Bietul Gheorghidiu aştepta la noi acasă, în frac, căci trecuse să iscălească nişte hîrtii, sigur că o să fie chemat să depuie „jurămîntul” şi nu-i venea să creadă cînd a aflat din ziare lista noului cabinet liberal fără el. A fost bolnav o săptămîină... Cum am spus, campania dusă împotriva lui nu numai că infiltrase tineretului liberal convingerea că Gheorghidiu a compromis, prin afaceri veroase prin contracte scandaloase, partidul, denunŃîndu-l în fiecare zi, ca miliardar din furturi şi prevaricator, sau ca asasin al aviatorilor, încît toŃi îi cereau capul în partid, ca pe al lui MoŃoc; dar îl înfăŃişase pe omul acesta, care înainte de război trecea drept un om

„şarmant” şi spiritual, drept idiot, pur şi simplu, chiar puhav, respingător... Am încercat să arăt, şi uneori am izbutit, celor cu care am discutat, că nu e adevărată legenda afacerilor fabuloase a acestui om ... Ceea ce n-am izbutit însă niciodată a fost să mai creadă cineva că Nae Gheorghidiu e inteligent şi spiritual.

Şi totuşi, davadă că e inteligent e faptul că şi-a dat seama de cauza răului şi a găsit leacul. Trei săptămîini după campania cu accent feroce a Veacului, şi numele lui, nici în vreo aluzie măcar, nu mai exista în gazeta care-l terfelise atîta. ¹

Încălzit, clocotitor, cu un soi de răutate, în expresie, Ladima ataca acum întreaga clasă conducătoare ... În gazetă singur Mateevici publica articole de laudă, şi acelea priveau întotdeauna, fireşte, simpatiile şi aranjamentele lui Nae. De asemenea, Mateevici mai ataca, tot fără semnătură, evident, căci gira Ladima, pe toŃi conducătorii tineretului. Erau loviŃi cu cîinoşie, urmăriŃi personal, unii cu adevărat desfiinŃaŃi ...

Veacul seamăna teroare, mai ales – ceea ce m-a surprins mult – în partidul liberal ... La club, la consfătuiri, Nae Gheorghidiu era acum temut şi ascultat ... Mai ales că tat obŃinuse din partea lui Ladima făgăduiala că nu va ataca personal familia Brătianu (pretexta o îndatorire sentimentală din vremea războiului ) şi nici partidul însuşi (care făcuse Unirea etc.). Căci aceste atacuri, se ştia, erau singurele pe care nu le iertau niciodată Brătienii.²

Succesul cel mai neaşteptat a fost poate cel de ordin material ... Veacul atingea, după nouă luni, tirajul excepŃional de 14 mii de exemplare. Presupunînd că aveau să se încaseze toŃi banii, era limpede că foaia, nu numai că nu era o sarcină, dar aducea oarecare cîştig, mic, ce-i drept. De altfel, era făcut şi cu o cruntă economie. Faptul că

Ladima era absolut invulnerabil – şi se făcuse investigaŃii la tribunalul din oraşul lui de naştere, detectivii îi urmăriseră tot firul trecutului, îi scrutaseră viaŃa – făcea posibilă

orice campanie. De el nu se putea agăŃa nimeni ... Nu i se putea riposta cu violenŃă

personală, penibilă aproape, cu care ataca el.

Nae Gheorghidiu, miercurea seara, cînd mînca la noi acasă, surîdea cu fălcile rase şi căzute, de copoi bătrîn: „Să ştii că-l fac om pe ăsta ... Îmi place ... Unede naiba l-ai găsit, Lumînărarule ? Uite, îŃi dau cuvîntul meu că-l fac om.” Cînd Nae Gheorghidiu spunea: „Îl fac om”, punea în asta un fel de religiozitate înduioşată, sinceră, ceva care venea dintr-un trecut îndelungat, că mă întrebam la urma urmelor, impresionat: „Oare Ladima nu e într-adevăr om ?” ³

¹ Cred că pot să confirm, şi din proprie experienŃă, în viaŃa noastră gazetărească, această impresie că – împotriva aşteptărilor – nimeni nu e mai speriat şi nu-şi pierde capul mai uşor, cînd e la rîndul lui atacat personal, în viaŃa lui proprie, decît un „temut pamfletar” Oamenii aceştia sunt în situaŃia acelor chirurgi care opresc hemoragiile organelor rupte în accident, desfac vintrele oamenilor, dar devin palizi şi se zăpăcesc cînd întîmplător se înŃeapă la deget şi văd sîngele propriu apărînd în picături roşii.

² E de prisos să mai atragem luarea-aminte că tot romanul acesta e o ficŃiune pură. Chiar unele întîmplări, aci anonime, sunt născute prin sugestii dint-altele care s-au întîmplat aivea, dimpotrivă, toate numele autentice, citate negru pe alb, fie ale autorului, fie dintre cele cunoscute, corespund unor momente strict imaginare. Acest „dosar de existenŃă”, se înŃelege de la sine, este închipuit tot şi numai unele necesităŃi de convenŃional pe care le impune tiparul ne-au făcut să-i dăm o formă care poate să

înşele.

³ Tînărul Fred Vasilescu, fiul unui industriaş de mai bine de o sută de ori milionar, nu ştie, pare-se, sensul perfect conturat şi fără echivoc al acestui cuvînt în româneşte, el care la 22 de ani era ataşat le legaŃia din Londra (probabil că îşi închipuia că pe baza meritelor proprii), ca să fie apoi mutat la Geneva, în timp ce atîŃi dintre camarazii săi, cu aceeaşi vechime şi cu plus de examene, făceau oficiul de copişti în Palatul lui Sturza. Prin urmare, nu ştie că românii se împart în două clase distincte: oameni şi ceilalŃi. Un om e cel care are existenŃă civilă, adică îşi poate valorifica şi supravalorifica orice merit, căci i se face credit prin simpla prezenŃă, pe cînd ceilalŃi nici nu sunt încercaŃi. El participă din privilegiul unei foarte restrînse categorii. (Sunt vreo cîteva mii de oameni în România, la 18 milioane de locuitori) Dintre oameni se recrutează miniştri de profesie, deputaŃi din oficiu, personalul legaŃiilor din străinătate, membrii tuturor

celor cîteva mii de consilii de administraŃie, plătiŃi cu tantieme care exchivalează titlurile de nobleŃă, voiajorii speciali în străinătate, sau, scoborînd să zicem, între alŃii, directorul Teatrului NaŃional, directorul Institutului de radio (cum credeŃi că se recrutează altfel?) şi, mai jos, tot soiul de directori şi intendenŃi de muzee şi instituŃii publice, care acordă locuinŃă, luminat, încălzit etc. Fred Vasilescu, care fusese pe front, numai pentru că întîmplător voise el anume asta, nu s-a întrebat deloc după ce criterii s-au recrutat atît de numeroşi ofiŃeri tineri, ai tuturor cartierelor generale? S-a Ńinut oare vreun concurs pentru şefii de popotă? Dar pentru celelalte servicii au fost luaŃi din tren la întîmplare? înainte de RevoluŃia Franceză, privilegiul era favoarea regală: titlu, deci avere (mai totdeauna), dar acum formula e mai simplă: avere, deci titlu, adică privilegiu, fn războiul pentru-ntregire, soldatul pur şi simplu (adică