rotunjiindu-şi formele. Parcă în forma lui dintîi, de la jumătate în jos, sculptorul a tăiat cu lopăŃica un plan mai lat în afară, unul mai scurt înăuntrul pulpei, un al treilea şi scurt şi îngust înapoi. Numai în faŃă o linie aleargă lung de la genunchi la vîrful pantofului, ca un picior de T dictando. Apropiat, aş spune că pulpa înaltă, caldă, e oferită într-un cornet de muşchi, vag dreptunghiular, uşor sucit, vag paralelipedic, lărgit sus cu fineŃe.
Dă o impresie de robust şi mlădios ca un picior de sălbăticiune. Jos, unde, cambrat, e gata să intre în adăpostul pantofului, două vine mari şi incerte, pe care le vezi cum au pornit din gleznă, trădează prin ciorap un animal de rasă.
Îmi oferă o nouă Ńigară, pe care o iau îngîndurat. Îmi amintesc apăsător toate descrierile amantului ei şi stăruitoarea menŃiune că e mereu fierbinte. Îmi zîmbeşte, cu acel romb, pe care l-a identificat el, încadrîndu-i gura îndurerată.
Nu numai indiferenŃa şi trupul dar şi duioasa ei de soră, privirea şi atenŃia ei, modul în care întinde Ńigările, pînă şi melancolia şi bunătatea acestei femei sunt sexuale.
„Femeie iubită de toŃi bărbaŃii.”
Nu ştiu de ce acum simt nevoia să folosesc pluralul de politeŃe ca să-i încerc sufletul, cum ai încerca apa adîncă aruncînd în ea o pietricică.
- Doamnă, ştiŃi că în ultimul timp am fost prieten cu Fred Vasilescu. Din cîte am înŃeles – cred că vă iubea mult ... foarte mult.
A ridicat neîncrezător din umeri.
- Ştii ... vreodată ? Ai dumneata impresia asta ?
- E pentru mine o certitudine ...
- Nu poate să fie adevărat... Uneori şi mie mi se părea că mă iubeşte... Erau gesturi care trădau parcă - acesta e cuvîntul adevărat -o iubire pătimaş ascunsă.
- Şi cum vă explicaŃi atunci faptul că vă ocolea?
- Dar ce ipoteze n-am făcut? Cît nu mi-am ars mintea în îndoieli de tot soiul. Nu ştiu ce ar» fi putut să fie...
- !?
- M-a chinuit uneori pînă şi bănuiala stupidă, răscolitoare, că într-un accident de automobil sau avion, vreo rană i-a interzis pentru totdeauna să mai poată fi bărbat.
Îmi vine greu să-i spun: „Te rog, spune-mi sincer, ce-ai fi făcut atunci", dar îmi dau scama, că, lipsită şi de solemnitate şi de familiaritate, femeia aceasta e totuşi mlădioasă
psihologiceşle ca o panteră gînditoare.
- L-ai mai fi iubit atunci?-şi surîd, îmi răspunde fără pic de şovăială:
- Da, îŃi mărturisesc că m-am gîndit de multe ori... Ei bine, l-aş fi iubit şi atunci...
Oricum... Dacă ar fi privii cu admiraŃie altă femeie, aş fi suferit şi atunci. Iubirea mea era asia şi mai era şi altceva, cu neputinŃă de înŃeles.
Sufletul omenesc este alcătuit în afară de instincte şi dintr-o funcŃie creatoare de iluzii, despre care nu poŃi să ştii cînd devin autosugestii, şi orice sinceritate trebuie suspectată numai cu măsură.
Îmi aduc aminte şi îmi fîlfîie în gînd, ca un refren amintitor, pasaje din conferinŃa citată a lui sir Jeans:
„Universul ne înspăimîntă prin imensitatea nesocotită a depărtărilor lui, prin lungimea de neconceput a perspectivelor de timp, care reduc Ńoală istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi, prin extrema noastră singurătate, prin neînsemnălatca materială a locuinŃei noastre în spaŃiu - a milioana părticică dintr-un bob de nisip, printre loate boabele de nisip ale tuturor Ńărmurilor din lume. Dar mai presus de loate ni se pare universul îngrozitor, pentru că pare indiferent faŃă de orice fel de viată, la fel
cu a noastră. EmoŃie, ambiŃie şi succes, artă şi religie, toate par deopotrivă de străine planului lui.
...Pentru aceste motive mi se pare imposibil ca universul să fi putut fi conceput la origine cu intenŃia de a produce viaŃa..."
Femeia aceasta tînără, din care radiază pătrunzătoare unde nervoase, de parcă c învăluită într-o aură a sexualităŃii, va mai fi răsturnată pe pal, picioarele acestea, cine şlie, desfăcute, se vor mai frînge de voluptate, iar mîini bărbăteşti vor mai tresări de căldura acestor coapse care dau fiori fluizi, poate tocmai pentru că simŃi că firul viu al gîndirii acestei femei trece şi prin rădăcina lor gingaşă. Negreşit, Ńoale acestea sunt posibile numai pentru că „atomul de carbon are şase electroni, unul mai mult decît cel de bor, şi unul mai puŃin decît cel de azot". Ceea ce e poate mai greu de explicat e cum electronul acela, al şaselea, se poate gîndi pe el însuşi şi iubirea lui. Căci aceasta e voluptatea, conştiinŃa voluptăŃii înseşi.
Mă ridic şi mă duc pe scaunul din colŃ, pe care am pus sulul caietelor.
Alături e un aparat de radio ca o colivie ermetică.
Îmi spune cu vocea scăzută, bănuind că vreau să umblu la el:
- Nu merge... l-am sfărîmat.
- !?
- Eram în timpul mesei şi din cutia aceasta am aflat vestea morŃii lui. O frază
spusă răspicat şi indiferent culeasă parcă din văzduh. De atunci niciodată nu l-aş mai putea asculta.
Îi aduc caietele şi mă priveşte nedumerită.
- Doamnă, pentru un roman al meu, Fred Vasileseu mi-a scris cîteva amintiri din viaŃa lui... Cred că vă vor interesa.
A devenit albă ca varul. Nu mai poate respira.
- łoale caietele astea... întregi ?
- Da.
Le-am pus pe colŃul mesei şi m-am aşezat pe scaun. Le-a luat cu mîinile crispate şi întrebările mele nu o mai găseau.
- Pînă cînd mai rămîneŃi în Bucureşti ?
