asemănătoare cu a noastră; emoŃia, ambiŃia şi succesul, arta şi religia, toate acestea par străine de planurile sale. Ar trebui poate chiar să se spună că universul pare ostil oricărei vieŃi asemănătoare cu a noastră. SpaŃiul gol, în cea mai mare parte, e atît de rece, că distruge prin îngheŃ orice vietate; partea cea mai mare a materiei răspîndită în spaŃiu e, tocmai dimpotrivă, atît de arzătoare, că face imposibilă orice viaŃă; spaŃiul e brăzdat şi corpurile astronomice sunt bombardate neîncetat de felurite radiaŃii dintre care multe sunt probabil defavorabile vieŃii, ba chiar sunt capabile s-o nimicească.
Într-un astfel de univers am picat noi oamenii, fără să prea ştim cum, dacă nu cumva din greşeală, în orice caz prin efectul a ceea ce se poate numi cu multă dreptate un accident. întrebuinŃarea acestui cuvînt nu înseamnă că ar fi surprinzător că pămîntul nostru există, căci accidente vor fi totdeauna, şi dacă
universul va mai dura destul timp, e probabil că toate accidentele ce se pot concepe se vor realiza la timpul lor. Huxley, mi se pare, a spus că dacă am pune şase maimuŃe să bată, fără nici o noimă, la nişte maşini de scris mai multe milioane de milioane de ani, ele ar ajunge în mod fatal, cu timpul, să scrie toate cărŃile ce se păstrează la British Museum. Dacă, examinînd ultima pagină compusă de o astfel de maimuŃă, am constata că, întîmplător, Ńăcăneala ei orbească a produs un sonet de Shakespeare, am avea dreptul să socotim acest accident remarcabil, dar dacă am trece în revistă milioanele de pagini, produse într-un număr imens de milioane de ani, noi putem fi siguri dinainte că undeva seva găsi un sonet de Shakespeare, produs al jocului orb al întîmplării. La fel e şi cu milioanele de milioane de stele ce rătăcesc orbeşte timp de milioane de milioane de ani prin spaŃiu; prin firea lucrurilor ele trebuie să întîmpine tot felul de accidente posibile; aşa încît vor trebui în mod necesar să dea naştere, cu timpul, unui număr determinat de sisteme planetare. Totuşi, numărul acestora va fi infim în comparaŃie cu numărul total al stelelor de pe cer.
Raritatea aceasta a sistemelor planetare e un punct important, fiindcă, după cîte vedem, viaŃa, aşa cum o cunoaştem noi, nu poate lua fiinŃă decît pe planete ca pămîntul nostru. Ca ea să poată apărea, trebuiesc condiŃii fizice convenabile, între care cea mai importantă e tot temperatura care să permită
corpurilor să existe în stare lichidă.
Stelele însele trebuiesc date la o parte, fiindcă sunt prea calde. Le putem socoti ca o imensă
multitudine de focuri împrăştiate prin spaŃiu, răspîndind căldură într-un climat care nu trece de circa patru grade peste zero absolut, cam - 269 C, şi care e chiar mai rece în vastele spaŃii ce se întind dincolo de Calea Laptelui. Departe de focurile stelare stăpîneşte acest frig inimaginabil de sute de grade; în apropierea lor e însă o căldură de mii de grade, care face să se topească toate corpurile solide şi să se evaporeze toate lichidele.
ViaŃa nu poate exista decît înlăuntrul unei zone temperate ce înconjoară pe fiecare dintre focurile acestea cereşti la o distanŃă anume. în afară de zonele acestea, viaŃa ar fi ucisă de frig, mai înlăuntru ea ar fi arsă de căldură. Un calcul sumar arată că zonele înlăuntrul cărora viaŃa este posibilă, adunate toate laolaltă, formează mai puŃin de o miliardime de milionime a spaŃiului întreg. Apoi chiar înlăuntrul acestor zone viaŃa trebuie să fie extrem de rară, căci faptul de-a proiecta departe planete, cum a fost soarele nostru, e un accident atît de puŃin frecvent pentru un soare, încît probabil de abia una la 100.000
de stele posedă o planetă care se învîrteşte în jurul ei în zona aceasta redusă unde viaŃa e posibilă.
Pentru acest motiv pare imposibil ca universul să fi fost conceput la origine cu scopul de a produce viaŃa; dacă ar fi fost aşa, ne-am fi putut aştepta să găsim o proporŃie mai echitabilă între enormitatea mecanismului şi rezultatul obŃinut. La prima vedere cel puŃin, viaŃa pare a fi numai un subprodus fără
nici o importanŃă; noi, fiinŃele vii, suntem într-un fel alături de linia principală.
Nu ştim dacă nişte condiŃii fizice convenabile sunt suficiente în sine pentru a produce viaŃa. O
anume şcoală pretinde că pe măsură ce pămîntul s-a răcit, a fost natural şi aproape inevitabil să se nască
viaŃa. Alta susŃine că un prim accident dînd fiinŃă pămîntului, un al doilea a fost necesar pentru a produce viaŃa. ConstituanŃii elementari ai unei fiinŃe vii sunt atomi chimici cu totul ordinari: carbon, aşa cum îl găsim în seu ori în funingine, hidrogen şi oxigen, aşa cum se găsesc în apă; azot, aşa cum alcătuieşte cea mai mare parte a atmosferei; şi aşa mai departe. Toate felurile de atomi necesari vieŃii au trebuit să existe pe pămîntul nou-născut. Din cînd fn cînd fntîmplarea a putut face ca un grup de atomi să
se grupeze fntocmai în felul cum sunt grupaŃi în celula vie. De fapt, fntr-un răstimp suficient de lung, trebuia cu certitudine să se grupeze astfel, cu aceeaşi certitudine cu care cele şase maimuŃe trebuiau întrun răstimp suficient să sfîrşească prin a tapa pe maşinile lor un sonet de Shakespeare. Dar atunci atomii aceştia astfel grupaŃi alcătui-vor oare ei o celulă vie?
Cu alte cuvinte, o celulă vie este ca o simplă grupare de atomi ordinari potriviŃi într-un fel insolit oarecare, sau este ceva mai mult? Este ea numai un ansamblu de atomi, sau ansamblu de atomi plus viaŃa? Sau iarăşi, cu alte cuvinte, un chimist suficient de abil ar putea oare crea viaŃă plecînd de la atomii
necesari, cum un copil creează o maşină cu piesele din cutia de jucării, şi pe urmă să o facă să
funcŃioneze? Ignorăm răspunsul. Cînd va veni, el ne va indica dacă alte lumi nu sunt locuite ca a noastră
şi, prin urmare, va influenŃa considerabil interpretarea noastră asupra sensului vieŃii; s-ar putea chiar ca acest răspuns să producă mai mare revoluŃie în gîndirea umană decît sistemul astronomic al lui Galilei sau doctrina biologică a lui Darwin.
Ceea ce ştim perfect totuşi este că dacă materia vie se compune din atomi cu totul ordinari, aceia din care se compune în mare parte au o aptitudine specială de a se coagula în grupări, în „molecule"
deosebit de voluminoase.
Cei mai mulŃi atomi nu posedă proprietatea aceasta. Atomii de hidrogen şi de oxigen, de pildă, se pot combina pentru a forma moleculele de hidrogen (H2 sau H3), de oxigen sau de ozon (O2 sau O3), de apă (H2O), sau de apă oxigenată (H2O?), dar nici unul din aceşti compoziŃi nu cuprinde mai mult de patru atomi. Adăogirea azotului nu schimbă mare lucru: compuşii hidrogenului, oxigenului şi azotului cuprind toŃi relativ puŃini atomi. Dar o adăogire ulterioară de carbon transformă complet tabloul; atomii de hidrogen, de oxigen, de azot şi de carbon se combină pentru a forma nişte molecule cuprinzînd sute, mii şi chiar zeci de mii de atomi. Corpurile vii sunt alcătuite în esenŃă din asemenea molecule. Cu vreun secol în urmă se admitea încă, obicinuit, că ar fi necesară un fel de forŃă „vitală" pentru a produce aceste molecule, uriaşe, precum şi celelalte substanŃe care intră în compoziŃia corpurilor vii. Dar iată că Wohler, în laboratorul său şi prin proce-deurile fireşti ale sintezei chimice, a produs ureea (CO2) (NH2), care este un produs tipic animal; pe urmă s-a realizat sinteza şi altor elemente ale corpurilor vii. Azi fenomenele ce se atribuiau odinioară „forŃei vitale" se interpretează unele după altele prin mijlocirea procedeelor ordinare ale fizicii şi ale chimiei. Deşi problema e încă departe de soluŃia ei, devine din ce în ce mai probabil că ceea ce deosebeşte special materia corpurilor vii este prezenŃa, nu a unei „forŃe vitale", dar a acestui element cu totul banal, carbonul, totdeauna în combinaŃie cu alŃi atomi, cu care împreună
formează molecule excepŃional de voluminoase.
Dacă este aşa, atunci viaŃa nu există în univers decît pentru că atomul carbonului posedă anume proprietăŃi excepŃionale. Interesul pe care-l prezintă carbonul din punct de vedere chimic rezidă, fără
îndoială, în faptul că acest element formează un fel de tranziŃie între metale şi metaloide, dar pînă acum nu se cunoaşte în constituŃia fizică a atomului de carbon nimic ce ar putea explica aptitudinea-i cu totul specială de a lega împreună alŃi atomi. Atomul de carbon se compune din şase electroni care se învîrtesc în jurul unui sîmbure central ca şase planete gravitînd în jurul unui soare; el pare a nu se deosebi de cei doi vecini ai săi mai apropiaŃi în tabloul de elemente chimice, atomii de bor şi de azot, decît că posedă cu un electron mai mult decît primul şi cu un electron mai puŃin decît al doilea. Totuşi această uşoară
diferenŃă trebuie să explice în ultimă instanŃă toată diferenŃa dintre viaŃă şi absenŃa de viaŃă. Fără
îndoială, raŃiunea pentru care atomul cu şase electroni posedă aceste proprietăŃi remarcabile îşi are originea în vreo lege primordială a naturii, pe care fizica matematică încă n-a ajuns s-o pătrundă.
Chimia mai cunoaşte şi alte cazuri similare. Fenomenul magnetismului permanent apare într-un grad exagerat în fier şi într-un grad mult mai redus la vecinii săi, nichelul şi cobaltul. Atomii acestor elemente posedă cîte 26, 27 şi 28 de electroni. ProprietăŃile magnetice ale celorlalŃi atomi sunt, în comparaŃie, aproape neglijabile. S-ar părea deci că, deşi nici aici fizica matematică n-a lămurit încă chestiunea, magnetismul ar depinde de proprietăŃile particulare ale atomilor cu 26, 27 şi 28 de electroni, şi mai cu seamă de ale celui dintîi. Un al treilea exemplu ni-1 oferă radioactivitatea care se limitează, în afară de excepŃii aproape neînsemnate, la grupul de atomi posedînd de la 83 la 92 electroni; „ici aici nu ştim pentru ce. Astfel singurul lucru ce ni-1 poate spune chimia este că viaŃa trebuie pusă în aceeaşi categorie ca magnetismul şi radioactivitatea. Universul e construit fn aşa fel, încît să funcŃioneze după anumite legi. După aceste legi, atomii care posedă anurne număr definit de electroni, adică 6, de la 26 la 28 şi de la 83 la 92, au anume proprietăŃi speciale care se manifestă în fenomenele vieŃii, ale magnetismului şi ale radioactivităŃii. Un creator atotputernic, pe care nu l-ar fi împiedicat nici o limitare, n-ar fi fost redus la legile care guvernează universul actual; el ar fi putut alege să construiască un univers conform cu oricare din infinita multiplicitate de grupuri de legi posibile. Dacă af fi adoptat un alt ansamblu de legi, alŃi atomi particulari ar fi putut poseda alte proprietăŃi speciale legate de constituŃia lor. Nu putem spune care anume, dar că viaŃa, £a şj magnetismul şi radioactivitatea, poate să nu fie decît o consecinŃă accidentală a gj-upului particular de legi care cîrmuieşte universul actual.
Este adevărat că cuvîntul „accidental" se pretează la discuŃii. Căci pentru ce creatorul universului n-ar fi ales un grup special de legi, tocmai pentru că aceste legi aveau să tragă jupă ele apariŃia vieŃii? De ce n-ar fi fost acesta felul său de a crea viaŃa? Atîta timp cît considerăm pe creator o fiinŃă antropomorfică, animată de sentimente şi de interese asemănătoare cu ale noastre, nu se poate răspunde la obiecŃia aceasta decît cel mult prin observaŃia că, o dată admis postulatul unui astfel de creator, nici o discuŃie nu
poate adăuga mare lucru la ceea ce s-a acceptat dintru început. Dar dacă alungăm din spiritul rtostru orice urmă de antropomorfism, nu mai avem nici un motiv să presupunem că legile ctuale ar fi fost alese înadins pentru a produce viaŃa. Ar fi fost tot atît de raŃional, de jldă, să gîndim că ele au fost alese pentru a produce magnetismul sau radioactivitatea ba chiar mult mai raŃional, fiindcă, după toate aparenŃele, fizica joacă în natură, ncomparabil, un rol mai mare decît biologia. Dacă o considerăm dintr-un punct de edere strict material, extrema neînsemnătate a vieŃii ar putea contribui mult la distrugerea opiniei că viaŃa aceasta ar fi putut interesa cîndva deosebit pe marele arhitect al universului.
O comparaŃie familiară va limpezi poate mai bine situaŃia. Un marinar fără imaginaŃie, obicinuit a face noduri, nu ar putea crede în posibilitatea trecerii oceanului dacă n-ar exista posibilitatea de a face noduri. O funie însă nu se poate înnoda decît într-un spaŃiu cu trei dimensiuni: nici un nod nu e susceptibil de a se realiza într-un spaŃiu de 1,2, 3, 4, 5, sau orice alt număr de dimensiuni. De aci marinarul nostru fără imaginaŃie ar putea deduce că un creator binefăcător trebuie să fi luat pe marinari sub protecŃia sa deosebită; că acest creator a voit ca spaŃiul să aibă trei dimensiuni, anume pentru ca în universul creat de dînsul să se poată face noduri şi să se treacă oceanul - cu un cuvînt, că spaŃiul are trei dimensiuni pentru ca să poată exista marinari. Acest raŃionament pare a avea aceeaşi valoare la argumentul de mai sus; într-adevăr viaŃa, considerată în ansamblul ei, şi facultatea de a face noduri au cam aceeaşi importanŃă; şi una şi cealaltă nu alcătuiesc decît o fracŃiune cu totul fără însemnătate a activităŃii totale a universului material.
Deci, după actualele date ale ştiinŃei, în acest fel surprinzător»am ajuns să existăm. Iar mirarea noastră nu poate decît să sporească, îndată ce căutăm să trecem de la foblema originilor la aceea a scopului existenŃei noastre, adică dacă încercăm să prevedem ce rezervă rasei noastre destinul.
ViaŃa, aşa cum o cunoaştem, nu poate exista decît fn condiŃii convenabile de lumină şi căldură; noi înşine nu existăm decît pentru că pămîntul primeşte de la soare exact cantitatea necesară de radiaŃie; dacă
s-ar rupe echilibrul într-un sens sau altul, exces sau lipsă, viaŃa ar dispărea inevitabil de pe globul nostru.
Şi trăsătura esenŃială a situaŃiei este că echilibrul se poate rupe foarte lesne.
Omul primitiv trăind în zona temperată a pămîntului a trebuit să vază cu un fel de groază epoca de gheaŃă coborînd peste aşezările lui; în fiece an gheŃarii ajungeau mai jos în văi; în fiecare an soarele părea mai puŃin capabil de-a furniza căldura pe care o reclama viaŃa. Pentru el, ca şi pentru noi, universul părea a fi ostil vieŃii.
Noi, care trăim acum în zona îngustă temperată din jurul soarelui şi care căutăm să străbatem depărtările viitorului, vedem că suntem ameninŃaŃi de o epocă de gheaŃă cu totul diferită. întocmai precum Tantal, stînd în picioare într-o apă destul de adîncă încît aproape să-l înece, era totuşi condamnat să moară de sete, la fel este destinul tragic al rasei noastre de a fi condamnată să moară de frig în timp ce cea mai mare parte a substanŃei universului va rămîne atît de arzătoare că în ea viaŃa nu se va putea adăposti. Soarele, neavînd nici o sursă exterioară de căldură, va emite fatal din ce în ce mai puŃine radiaŃii generatoare de viaŃă şi prin aceasta chiar zona temperată a spaŃiului în care viaŃa poate exista va trebui să
se reducă încetul cu încetul şi să alunece spre frig şi spre întunecimile exterioare.
Pe cît putem prevedea ele vor continua să activeze pînă cînd frigul va fi ucis viaŃa pe pămînt afară
dacă vreo ciocnire sau vreun cataclism nu vor interveni şi nu vor distruge viaŃa mai curînd printr-o moarte mult mai rapidă. Acest destin în perspectivă nu e rezervat numai pămîntului nostru; alŃi sori vor muri ca şi al nostru şi viaŃa care ar putea exista pe alte planete va avea şi acolo acelaşi sfîrşit fără glorie.
