solicit un zîmbet înduioşat numai pentru mine. Dacă din toamna aceasta am făcut atîteaîncercări de a rupe lanŃurile nevăzute care mă Ńin în mizeria mea sufletească mai rău decît cele defier, e că nu mai puteam, creştea în mine, străină de mine, o dorinŃă mai de neînvins decît oricetărie. Nu m-aŃi înŃeles cu adevărat? Toate aceste strigăte mute, disperate, să nu fi fostîntr-adevăr auzite, înŃelese de d-voastră, care aveŃi mai multe simŃuri decît celelalte femei, decîtceilalŃi oameni din lume?
Doamnă, versurile mele nu v-au spus nimic, pentru că ele nu vorbesc niciodată dedragoste, dar substanŃa lor era, toată, iubirea aceasta eterată si otrăvitoare, care astăzi,neînduplecat, îmi apasă Ńeava ucigaşăpe piept.
Căci în ultimul timp cînd am văzut cu ce indiferenŃă dulce, din alt material, răspundeŃinebuniei mele, am înŃeles că în această Ńară, în această lume, eu sunt un paria blestemat, a căruisimplă atingere obligă la abluŃiuni, că am datoria să vă evit.
Doamnă, în clipa morŃii, gîndesc halucinat ce-arfifost iubirea aceasta, despre care nuîndrăznesc să spun „a noastră", şi strig în mine însumi bucuria cumplită că gestul acestadescreierat va scoate în privirea d-voastră alt gînd decît afecŃioasa indiferenŃă de prinŃesă
îndepărtată, pe care aŃi avut-o pentru mine pînă acum.
George Demetru Ladima
Am căutat să schimb imediat subiectul convorbirii. Tot conŃinutul sufletesc mi se clătina în simŃuri ca apa într-un vas purtat. Nu-mi rămînea decît o capitulare neputincioasă, totală ca un leşin. Parcă se despicase o catapeteasmă; parcă se anulase în derîdere o întreagă existenŃă. Am ieşit împreună şi l-am condus cu maşina la „Capsa", unde mi-a spus că-şi ia de ani de zile şvarŃul la ora 1 şi un sfert. Acum cîştigase cîteva minute.
Dacă la început am şovăit mult, gîndindu-mă că trebuie să-i vorbesc doamnei T. -
pe urmă m-am răzgîndit cu disperare. Unde aş fi putut ajunge?... Unde am fi ajuns?
Dar adevărul, sau o parte din el, trebuia să-1 cunosc. Eram prins ca într-un remou circular, din care cu toată rezistenŃa comandelor nu mă puteam desprinde. Am căutat să
cunosc pe cei trei prieteni ai lui Ladima. Cîteva zile de-a rîndul am luat cîte un şvarŃ, la
„Capsa" în cafenea, unde nu intrasem pînă atunci, cred, niciodată, deşi luam în fiecare zi, într-o vreme, aperitivele cu băieŃii şi fetele, la ora 1, dincolo în cofetărie.
Întrebam la început discret, după ce aşteptam singur, şi mai ales încet, pe chelner dacă nu e în cafenea domnul Cibănoiu, de pildă, sau într-altă zi, un altul. Pe urmă, cînd am întrebat anume, cu oarecare hotărîre, chelnerul m-a lămurit prietenos că aceştia nu vin decît între 8 şi 10 seara.
- Aşa sunt clienŃii noştri, ai localului... cei adevăraŃi... Fiecare are ora lui. Unii vin dimineaŃa, să ia cafeaua cu lapte, alŃii la 10 pentru rendez-vous-urile de afaceri, alŃii, cei mai mulŃi, între 12 şi 1 la aperitive. Pe urmă, cei care între 2 şi 4 îşi iau cafeaua şi aşa mai departe... Aproape că unii nu s-au văzut niciodată, între ei, deşi vin de ani de zile, chiar la aceeaşi masă... Domnul Cibănoiu venea la masa de colo, de sub calon-fer, seara între 8 şi 10, cu domnul Penciulescu, cu domnul Bulgăran şi cu domnul Ladima... ăl de s-a sinucis.
- Şi acum?
- Acum, unul e mort, domnul Cibănoiu nu mai vine deloc. Iar domnul Penciulescu s-a certat cu Bulgăran.
- Şi nu mai vine nici unul aci?
- Vine, tot între 8 şi 10 seara, domnul Penciulescu.
L-am cunoscut, căci aci se fac uşor cunoştinŃe, chiar a doua zi. Avea un cap negricios de actor bătrîn, care a jucat numai roluri de senatori romani... El a intrat în vorbă cu mine, fără nici o prezentare, după ce s-a aşezat la aceeaşi masă.
- Ai Ńigări?
Am scos tabachera şi i-am oferit.
- „Bucureşti" cu carton? Are şi chelnerul. Nu fumez din astea-Trimite să-mi ia de la debit „Tomis" fără carton.
PuŃin cam surprins, am chemat pe picolo şi l-am trimis. Nu ştiam de unde să
încep, cum să aduc vorba... M-a întrebat pe urmă el, cu o severitate de judecător de instrucŃie, cu gura lăŃită.
- Dumneata cine eşti? Cum te cheamă?
I-am spus, dar fireşte numele nu i-a spus nimic. Cu fălcile strînse, cu privirea autoritară:
- Vasilescu, Vasilescu... Dar cu ce te ocupi? Ce faci?... Din ce trăieşti?... Din joc de cărŃi?...
În sfîrşit, după ce am lămurit şi asta, am căutat mai tîrziu să aflu ceea ce doream.
- Domnule Penciulescu... L-aŃi cunoscut mi se pare pe poetul Ladima?...
- N-am cunoscut nici un poet Ladima.
- Cum? Nu l-aŃi cunoscut pe Ladima?
- Pe Ladima? Pe dobitocul ăla? L-am cunoscut dacă vrei... şi vag, neglijent, arătînd parcă lămurit că n-avea altceva comun cu el nimic-întorcînd capul în partea cealaltă: Venea pe aici, pe la „Capsa".
- S-a sinucis, nu?...
- Ce vreai să facă altceva?
Rămîn uimit, cu ceaşca de şvarŃ la buze, pe urmă nedumerit.
- Se zice că era un poet foarte mare.
E indignat, ridică braŃele îndoite de la cot a uimire, ca să se apere de un blasfem.
- Poet mare!... auzi, Ladima, imbecilul ăla, poet mare! Ca şi cînd aş călca în călcîie, de nesigur ce sunt:
- În sfîrşit... unul dintre cei mai de seamă poeŃi de azi. Acru, cu gura arcuită ca o scoică:
- Ce-i aia „poeŃii de azi"? Sunt nişte cretini toŃi... n-au nici unul talent...
