(Trebuie să punem în paranteză cazul foarte numeros al sinuciderilor femeieşti din dragoste, în cele mai numeroase împrejurări e vorba de complicaŃii, ca sarcina,
„nenorocirea" sau părăsirea după fugă, fără nici un adăpost material, care deşi sunt consecinŃe ale iubirii, nu înseamnă totuşi că moartea a fost aleasă numai fiindcă
sinucigaşa nu putea trai fără o anumită persoană, cum e în genere cazul bărbaŃilor, sau al tinerilor care se sinucid împreună.)
O femeie superioară „înŃelege" suferinŃa pe care o provoacă, e inflexibilă în cruzimea ei de refuz cînd crede că aşa trebuie, dar nu o vulgarizează, nu o trivializează
prin scene de teatru bărbieresc... BineînŃeles că de multe ori, vrînd să aline fără să se angajeze, ea complică totul, adînceşte rana, dar pune în toate acestea o stranie nobleŃe pentru care victima îi e încă mai recunoscătoare, căci cunoaşte otrăvuri noi... Cine rezistă mult unui asemenea regim tot se vindecă însă. O asemenea femeie nu trimite un bărbat care cerşeşte un surîs, o clipă: „opt şi cu-a brînzei nouă". Obicinuită să fie iubită, nu se laudă în tramvaie şi nu-l face pe eroul (?) căzut, să joace public, exasperîndu-i suferinŃa, nu împinge, prin anularea oricărui răgaz de reparaŃie, pe un om năucit, la gesturi deznădăjduite, exasperate. Focul de revolver de la urmă nu e decît, în genere, un moment din seria ocărurilor dintre doi amanŃi vulgari, a lăturilor zvîrlite-n faŃă, a feselor bătute-n public, a lui „mă-ta şi ta-tu, pricopsitule".
Anumite matroane, care au o singură servitoare, o maltratează în faŃa musafirilor, ca să arate tuturor că sunt stăpîne... Cine are mulŃi servitori în casă nu are nevoie să facă
asta... Cine e mult iubită nu trivializează iubirea, nu îi dă publicitate cu orice preŃ.
Nu mi-a fost greu să aflu, chiar de a doua zi, cine a fost procurorul de serviciu care a făcut sumara anchetă asupra sinuciderii lui Ladima. După cîteva cuvinte schimbate, am aflat, de altminteri, că e şi el tot un poet, care însă, mai prudent decît Ladima, a studiat şi dreptul. L-am rugat să-mi povestească amănunte şi mai ales ce crede despre cauza acestei sinucideri.
- ÎŃi spun drept... Am rămas trăsnit cînd mi s-a telefonat ştirea... Eu îl socoteam drept unul dintre cei mai de seamă poeŃi ai noştri, de la Eminescu încoace, deşi era aproape necunoscut marelui public. Asta a fost însă totdeauna soarta geniilor. Pe la prînz, servitoarea - locuia într-o curte lungă de pe 13 Septembrie - văzînd că e uşa închisă, împotriva obiceiului, căci, spunea ea, nu închidea niciodată, a bătut în geam, a strigat şi cum asta era a doua zi, a chemat pe proprietăreasă... În sfîrşit, cînd m-am dus eu, zăcea într-un pat îngust de tablă, cu capul căzut de pe perină pe umăr. Îşi trăsese un glonte în inimă, lipind Ńeava . Piept şi înăbuşind cu pătura zgomotul... Nu s-a putut afla de unde şi-a procurat revolverul...
De-abia mai puteam respira... Pe pereŃii biroului (îl căutasem pe procuror acasă) erau tot felul de fotografii şi obiecte delicte. Cadavre fotografiate, în coşuri sau pe podea, aşa cum fuseseră descoperite, asasin pociŃi rebegiŃi parcă unii, fălcoşi, alŃii priveau cu pasivitate, dintre jandarmi şi poliŃişti. În cadrul acesta, comentariul morŃii lui Ladima devenea insuportabil de adevărat şi real.
- CredeŃi că s-a sinucis din cauza mizeriei?
- Fie că se sinucid sau nu, mizeria e mai totdeauna cauza adevărată a morŃii poeŃilor români, domnule Vasilescu. Cam toŃi evoluează între spital şi ospiciu.
Mă apăsa ca o mînă grea ceva pe inimă.
- Domnule procuror, credeŃi că Ladima s-a sinucis într-adevăr pentru că nu mîncase de cîteva zile ?
Cu capul aplecat într-o parte, ca să gîndească parcă, probabil un tic, şi-a lărgit gura, puŃin amară, cu un accent cricomflex de mustaŃă tunsă, într-un zîmbet greu.
- De foame ? Asta nu … În buzunarul hainei, în ziua sinuciderii, avea o mie de lei, în două hîrtii de cîte cinci sute. Nu e însă nevoie ca un om de patruzeci şi ceva de ani să
îndure chiar foamea pentru ca să se spună că totuşi a murit din pricina mizeriei.
Domnule Vasilescu, poetul Ladima s-a sinucis însă din cauza unei femei.
Am încremenit, într-o privire întrebătoare. El, fără să se uite la mine, a mai aranjat puŃin tocurile şi tamponul de pe masă şi pe urmă, limpede:
- A lăsat pe masa lui cu cărŃi o scrisoare adresată unei doamne.
- !?
- O femeie tînără şi elegantă, dacă vrei frumoasă, deşi mie nu mi se pare.
Aştept mereu.
- Pare-se că o iubea de ani de zile, cu un soi de deznădejde înăbuşită.
- Se poate spune cine e această doamnă ?
- Desigur că pentru istoria literară nu va fi un secret. Am însă impresia că, din motive pe care nu le înŃeleg, doamna aceasta n-a vrut să se dea publicităŃii această
întîmplare. Cel puŃina şa am înŃeles din exagerat de prefăcuta ei nedumerire. Avea aerul că nu ştie … că nu pricepe absolut nimic.
- Nu e o actriŃă ?
- Nu… nu… E cu totul altcineva… E proprietara unui magazin de mobile. Dacă
îmi daŃi cuvîntul dumneavoastră că veŃi păstra oarecare discreŃie, deşi în definitiv doamna nu e măritată, vă pot spune şi numele. Într-un aviator secret şi secretar de legaŃie cred că se poate avea încredere.
- AveŃie cuvîntul meu …
- Doamna se numeşte Maria Mănescu şi e o proprietara unui magazin de mobile din Calea Victoriei…
În craniul meu se mişcă spetezele unei mori de vînt.
- AveŃi motive să credeŃi că era o scrisoare de dragoste ?
Caută într-un sertar, scoate o cheie şi descuie cu ea alt sertar.
- Cînd vă spun ce admiraŃie am pentru geniul lui Ladima, vă înhipuiŃi că am avut şi dorinŃa de a păstra măcar o copie fotografiată după scrisoarea în care-şi lămurea pricina hotărîrii de a se sinucide.
Mi-am copiat-o şi eu, năucit, cu o absenŃă de histeric.
Mă gîndeam, doamnă, că această parafă a iubirii mele va mai putea fi amînată. Socoteamchiar că aşa cum dragostea mea s-a mişcat în apropierea dv. ani de zile, neştiută, ca o felină
domestică, va continua să se mişte ca o umbră vie, indefinit, de aci încolo. Să viu un ceas, două,pe zi în refugiul din fundul magazinului, să vă privesc, să vă ascult, reŃinut, neînŃeles, erapentru mine strict necesar, ca o gravă dietă sufletească. Pentru versurile mele, de ce nu v-aş
spune azi ? această prezenŃă a fost raŃiunea şi însuşi procesul naşterii lor. Ce demon m-aîndemnat atunci spre răzvrătire, cine mi-a spus că am dreptul să pretind şi eu bucuria de amîngîia o mîină subŃire, iubită, că aş avea dreptul să cuprind nişte umeri care-mi sunt dragi, să
