- Sigur, un poet atît de mare...
- Poet, poate că nu era el... desigur... n-avea talent... Scria şi el aşa... Dar ce om!...
Ce inteligenŃă!... Parcă mi-a murit un frate... Numai că moartea lui mi s-a părut o nelegiuire...
- !?
- Religia condamnă sinuciderea, domnule Vasilescu... Nu ne e îngăduit nouă să
corijăm hotărîrile Domnului... Un foarte mare păcat... Din cauza asta eu nici n-am luat parte la înmormîntarea lui. Sunt uimit. îmi aşez încet ceaşca filigeană pe tavă şi-l privesc serios.
- Dar eu nu ştiam că sunteŃi creştin, domnule Cibănoiu, mi se spunea că sunteŃi unul dintre şefii mişcării teozofice.
Surîde blînd, îşi mîngîie mustaŃa ca a lui Briand.
- Nu, nu, nu... E drept că mai demult m-am interesat de teozofie... Am studiat de asemeni toate religiile. Uite, am aci cărŃi şi dicŃionare de tot soiul, dar am ajuns la convingerea că tot creştinismul ortodox e suprema împăcare a sufletului.
Ceea ce mi-a arătat Cibănoiu m-a îngrozit de admiraŃie, ca să zic aşa. Niciodată n-am văzut, în felul ei, o bibliotecă atît de completă. CărŃi groase cît ceasloavele, sau colecŃii mari, legate, ca enciclopediile franŃuzeşti şi nemŃeşti despre catolicism, despre sfinŃii filozofi, istorici de-ale conciliilor (lexicon iudaic, am descifrat pe o serie de tomuri la fel, în limba germană).
- Vezi dumneata, domnule Vasilescu, ceea ce are necgalat de frumos ortodoxismul e faptul că e singura dintre confesiunile creştine întemeiate pe credinŃa adevărată...
Catolicismul e raŃionalism curat... Dogmele creştin-ortodoxe, prin cuprinsul lor ilogic, şi intenŃionat ilogic, menŃinut aşa după lupte de sute de ani în sinoade ecumenice, înlăturînd orice înŃelegere, arată că ortodoxismul nu e o religie de discuŃie logică, ci de credinŃă totală în creatorul lumii...
- Dar acest creator cum îl înŃelegeŃi, cum vi-l închipuiŃi? A zîmbit blînd.
- Dacă l-am înŃelege, dacă l-am închipui, ar mai fi deasupra noastră? Cînd eşti pe o movilă, o vezi toată, o închipui... dar cînd eşti pe un munte uriaş, care trece de nori, nu vezi nimic. Răspica noastră va fi în viaŃa viitoare, cînd vom vedea şi vom înŃelege nesfîrşit mai mult decît cei care au avut vanitatea ştiinŃei pe lumea aceasta...
- Domnule Cibănoiu, dar după cîte ştiu LadimzJ credea în Dumnezeu...
- Şi, dacă ar fi crezut mai departe, dacă ar fi rămas un bun creştin, ar fi trăit şi azi.
Dar a avut nenorocirea să întîlnească în cale pe diavolul însuşi, sub înfăŃişarea unui prieten.
Arunc chibritul, fără să mai aprind Ńigara.
- Dar Ladima s-a sinucis din pricina unei femei.
- Nu, nu, domnule Vasilescu, a suferit din pricina unei femei, dar s-a sinucis din pricina unui mizerabil, Bulgăran.
N-am nici o tresărire, pentru că mi se pare de necrezut.
- ÎngăduiŃi-mi să vă întreb: Nu s-a sinucis din pricina unei femei, a unei doamne, Măria T. Mănescu, pe care a iubit-o, se pare, ca un nebun ?
îşi răsuceşte, din cutia de „Macedonia" de dinainte, in care sunt puse cîteva felii de cartof ca să păstreze tutunul umed, o pgară groasă, pe care o pune într-un Ńigaret de vişin.
- Ladima a iubit de altfel, domnule, o altă femeie, nu pe aceasta doamnă Măria Mănescu.
- !? Totuşi i-a adresat o scrisoare, în clipa sinuciderii, arătînd fără echivoc că din pricina ei se omoară...
Face un semn blajin, de negaŃie, ca derivat dintr-o binecuvîntare.
- Nu, nu, nu... Şi s-a ridicat, s-a dus la birou, din al cărui dulap a scos o sticluŃă, burtoasă ca o eprubetă, de licheur cafeniu, şi s-a scuzat, turnîndu-mi: îngăduie să te rog sa guşti acest preparat. Eu ies foarte rareori în oraş şi asemenea plăcută născocire sporeşte mea farmecul cărŃilor.
Era, într-adevăr, savuros, cu vreo trei soiuri de gust de drojdie şi arome deodată.
- Domnule Cibănoiu, am vorbit cu procurorul de serviciu... Am văzut fotografia scrisorii lui Ladima.
Nu răspunde nimic, rămîne mult pe gînduri, ca şi cînd, deşi ştie multe, nu ar vrea să spuie... După ce termină Ńigara, scoŃînd mucul din Ńigaret, se decide:
- Domnul Vasilescu, acea doamnă, despre care, de alt tel, ara auzit mult bine, nu e pricina sinuciderii lui Ladima... Pricina acestei sinucideri e numai acel neruşinat de Bulgăran.
- De ce a scris, atunci, Ladima această scrisoare ?
S-a sculat, s-a plimbat puŃin prin fata cărŃilor lui, şi pe urmă s-a aşezat într-altul din jumătăŃile de fotoliu cu catifea roşie, cu ciucuri şi broderii joase.
- Domnule Vasilescu, începu iarăşi cu invocarea numelui meu, ca şi celelalte fraze, mă bucură că vă interesaŃi atît de mult de un om ale cărui merite, a cărui inteligenŃă şi mai ales cuviinŃă creştinească îl îndrituiau spre stima tuturor. Prin urmare, am să vă
spun ce ştiu şi - datorită prieteniei noastre pînă în ceasul sinuciderii - veŃi vedea că ştiu oarecare amănunte. A dus mîna la bărbie ca o babă, mi-a turnat din nou din sticla burtoasă ca o eprubetă. Trebuie să ştiŃi că nefericitul de Ladima a iubit, cu o patimă
nepermisă, de om descreierat, pe o femeie fără suflet, o actriŃă, fire netrebnică, în carnea căreia înflorea numai ochiul diavolului.
Am răsuflat şi totul s-a aşezat din nou în mine.
- Am acasă, domnule Cibănoiu, scrisorile lui Ladima, pe care le-am furat, ca să nu mai rămînă în mîinile ei.
Erau să-i dea lacrimile, îşi agita degetele de la mîini, amuŃit de uimire.
- Ah! domnule Vasilescu, dacă Ladima ar fi avut acele scrisori...
