Nu pot decît să îngîn:
- Poate că... exageraŃi... în sfîrşit... despre unii... Aprig, sec, s-a întors trîntit spre mine.
- Dumneata ştii ce e poezia ?
- !?
- Atunci ce tot spui prostii cu poeŃii de azi ?
Sunt atît de surprins că nici nu fac gestul să-i dau cu tava-n cap. Pe urmă iau lucrurile aşa cum sunt. Aşa s-o fi vorbind pe aci. Mormăie mereu cu capul într-o parte...
„Auzi, poeŃii de azi ?... au ajuns toŃi proştii să aibă păreri despre poezie..."
Se întoarce apoi brusc spre mine:
- Să-Ńi arăt eu poezie! Şi a început să declame, frumos, mărturisesc sincer: Tăcere este totul şi nemişcare plină,
Un cîntec, sau descîntec pe lume s-a lăsat.
Nici frunza nu se mişcă, nici vîntul nu suspină.
Şi apele dorm duse şi morile au stat.
Ai auzit? „nemişcare plină" şi explică, ridicînd lămuritor un deget, „Un cîntec sau descîntec pe lume s-a lăsat"... Ei, îŃi plac ? Convin sincer:
- Sunt într-adevăr foarte frumoase...
- Ei, ştii de cine sunt ?
Evident, nu mi se pare greu să ghicesc că sunt de el, dar întreb cu admiraŃie voit nesigură:
- De dumneavoastră ? Ridică mîinile uluit în tavan...
- De mine ? şi parcă nu-şi poate reveni. Auzi, de mine! Mama ei de şcoală, că trec prin ea toŃi proştii... Sunt de Ion Heliade Rădulescu, domnule, de Ion Heliade Rădulescu... Şi decît astea nu s-a scris nimic mai bun în romîneşte.
A urmat o tăcere, căci eu eram literalmente copleşit de această izbucnire a lui, iar Penciulescu asculta, se vede, ce se vorbea la masa lungă din fund, căci cafeneaua
dreptunghiulară, cu canapele roşii laviŃele lungi, de jur-împrejur, cu ferestre mari în ziduri groase de închisoare, e destul de mică, încît să se poată vorbi de la orice masă.
S-a întors către mine, arătîndu-mi cu o privire de milă şi de ironie pe cei de la masa din fund şi a vorbit ca să audă toată cafeneaua:
- Auzi! dumnealui, fost deputat şi economist! şi, răstit, către Englejii, domnule, au născocit numai cuvîntul warrant. Dar procedeul e vechi şi străvechi, poate de la fenicieni... În urmă, l-au reintrodus tătarii în veacul al XIII-lea, cînd au cucerit lumea, cînd au înfiinŃat tehnica poştei şi au făcut şi depozitele warrant de-a lungul drumului, Adriatica-Peking. Şi îndesat, încruntat, cu barba nerasă, aspră: Să nu te laşi, auzi, să nu te laşi pînă cînd nu te faci profesor de economie politică... Aşa-i trebuie Ńării... mama lui, lui Apolodor din Damasc, că făcut podul peste Dunăre să ne vie toŃi guşaŃii din Balcani...
A venit picolul cu Ńigările şi mi-a adus şi restul la 500. Penciulescu şi-a aşezat dinainte cutia cu Ńigări, ca proprietate.
- Eh, cum asta ? Bagi hîrtiile, aşa, în buzunar fără să te jenezi? Dă-mi o sută de lei, că nu mai găsesc curînd tin imbecil ca dumneata... Nici măcar n-am zîmbit, căci nici cei de la masa din fund nu răspuseseră nimic şi pe urmă aveam atîta nevoie de el. I-am împins hîrti spre pachetul verzui de Ńigări.
- Domnule Penciulescu, vream să te rog ceva... Aveai un prieten, n domnul Cibănoiu.
S-a încruntat uşor şi grav, ca un pretorian pe gînduri:
- Cibănoiu! ?
- Cibănoiu, fost la Externe... pensionar. Şi net, convins:
- Nu cunosc... Nici n-am auzit de Cionoiu.
- Cibănoiu, am rectificat.
- Cionoiu, Cibănoiu... nu cunosc.
- Dar Bulgăran ?
- Ăsta da... l-am cunoscut.
- Mai vine pe aci, pe la „Capsa"? Mi-a răspuns convins:
- Nu l-am mai văzut de mult... Trebuie să fie închis pentru escrocherie.
A fost întîia şi ultima mea convorbire cu Penciulescu. Adresa lui Cibănoiu am aflat-o de la Niculae, chelnerul cu înfăŃişare de director de minister, al cafenelei. Cîteva nopŃi nici n-am putut dormi de enervare, dorind să ştiu ce-a fost între Ladima şi doamna T. Fostul cancelar de legaŃie nu e un om cu înfăŃişarea de bătrîn, deşi are mustaŃa cărunŃită. Stă pe strada General Angelescu, într-o curte mare cu nişte case vechi, care sunt proprietatea lui. Convinsul teozof trăieşte, după cum am aflat, din pensie şi din ceea ce-i vine de la cei cîŃiva chiriaşi nevoiaşi. Cele două camere-vagon şi antreul în care locuieşte el personal au pereŃii literalmente căptuşiŃi cu cărŃi, pe mai multe rînduri chiar, cum se aşază lemnele în pivniŃă. Pe jos, prin colŃuri, sunt alte cărŃi...
Are de asemeni velinŃe şi scoarŃe rupte, o mulŃime de obiecte vechi, unele de artă... Mi-a servit, pe o tavă de alamă, turcească, o cafea într-adevăr foarte aromată.
- L-aŃi cunoscut pe poetul Ladima, domnule coleg, dacă-mi daŃi voie să vă spun aşa? îl vedeaŃi ades?
- Dar, domnule Vasilescu, eram prieteni foarte buni... Ce groaznică nenorocire, sinuciderea lui.
Adaog cu tristeŃe:
