- De ce ?
Şi izbucnind într-un surîs, căci nu rîdea aproape niciodată, şi încă, întotdeauna, oricît de vesel, surîsul ei avea în el un reziduu de tristeŃe.
- Dar eu nu şitu să scriu ... Mă întreb dacă n-aş face greşeli de ortografie ?
- Arta n-are de-a face cu ortografia ... Scrisul corect e pîinea profesorilor de limba română. Nu e obligaŃia decît pentru cei care nu sunt scriitori. Marii scriitori sunt mai abundenŃi în greşeli de ortografie decît bancherii. Eminescu a scris mai puŃin ortografic decît oricare dintre poeŃi care l-au urmat şi l-au imitat ... E îndreptat, cînd e tipărit, de editorii lui critic. Ortografia o poate cunoaşte orice elev premial în clasa a cincea de liceu.
Se gîndi o clipă şi, ca şi cînd nu putea asimila ideea, a respins-o:
- Nu pot ... Cum o să scriu ? ... N-am talent.
- Dacă aş vrea să fac o glumă ieftină, aş răspunde: tocmai de aceea ... Dar îŃi spun serios: nici unul dintre marii scriitori n-au avut talent.
- !? ...
- E purul adevăr ... Să zicem că a fost o excepŃie. Flaubert. Poate şi Maupassant. Să adăogăm fără
îndoială pe Anatole France. Dar nici nu sunt chiar dintre cei mai mari.
Parcă i-am tulburat puŃin limpezimea convingerii ... Acum şovăie îngîndurată.
- Un scriitor fără stil frumos ... fără nimic ?
- Stilul frumos, doamnă, e opus artei ... E ca dicŃiunea în teatru, ca scrisul caligrafic în ştiinŃă.
Acum e revoltată.
Albastrul cald al primăverii a devenit de platină, fixîndu-mă.
- Atunci ce e un scriitor ?
- Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simŃit, ceea ce a gîndit, ceea ce i s-a întîmplat în viaŃa, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleŃite. Fără
ortografie, ără compoziŃie, fără stil şi chiar fără caligrafie.
Surîde, aşezîndu-şi puloverul bleumarin, cu porŃiuni geometrice albăstrii.
- Atunci, dacă înŃeleg bine, oricine e sincer poate fi scriitor ?
- Da, la vreo cîteva ...
-Foarte garv:
- Nu, dar dumneavoastră da.
Îi străluceau ochii ironic şi puŃin cochet.
- Asta ai mai spus-o probabil şi altor femei ?
- Da, la vreo cîteva .
- Al căror nas sau pantof Ńia-u plăcut ?
- Nas şi pantof ca al lor, şi chiar mai frumos, mai întîlnisem ... Nasul şi pantofii lor, de altfel acceptabili, îmi plăceau, însă consecutiv faptului că gîndeam că aceste femei ar avea de exprimat o bogăŃie lăuntrică, o înflorire a sensibilităŃii lor. Doamnă, trebuie să scrie numai acei care au ceva de spus.
I s-a îngreunat privirea, i s-au imobilizat toate gesturile şi pe urmă mi-a spus cu acea voce adîncă şi tulburătoare, cu un soi de închidere de iris peste tot ce e în interior.
Răspicat şi trist:
- Eu n-am nimic de spus.
- Nici chiar brutalitatea cu care mai tîrziiu am publicat – cu mici modificări – fără ştirea şi învoirea ei, într-o revistă puŃin răspîndită, scrisorile acestea, care altfel aveau o destinaŃie strict personală şi le primisem cu cîteva luni înainte, nici buna înŃelegere pe care le-au arătat-o cîŃva critici n-au înduplecat-o.
Oroarea ei de exhibiŃionism, fie şi psihologic, fusese mai tare.
însă a rămas umilit şi cu sufletul ghemuit. Într-o clipă mi-a părut rău de brutalitatea mea şi am căutat acum, după ce mi se părea că pusesem lucrurile la punct şi stabilisem o înŃelegere tăcută între noi, că nu trebuie să mai vie altă dată – să repar puŃin din răul pe care-l făcusem acestui trup cu nervi roşi de suferinŃă ca un lemn de cari – şi am chemat servitoarea, spunînd să prepare ceai. Din nou tot corpul i s-a ridicat în privire o strălucire, ca untdelemnul care se înalŃă din fundul apei. Şi-am fost mulŃumită de mine.
Mă iubea de cincisprezece ani. Ştiam că sunt pasiunea lui rămasă din adolescenŃă, cum rămîne îuŃin ilogică şi copilăroasă mintea bolnavilor după meningită. Acum cincisprezece ani eram, mi se spune şi astăzi, cea mai frumoasă fată din orăşelul nostru.
E foarte important acest „cea mai” în orăşelele mici. Mi-e greu să-Ńi explic de ce. Dar pentru că te-am văzut iubitor de curse de cai, ca şi mine, dă-mi voie să fac o comparaŃie care are să-Ńi dovedească definitiv, dacă mai era nevoie, că nu aş putea deveni niciodată
scriitoare şi te va face, sper, să renunŃi la insistenŃele dumitale. Simt însă că numai aşa aş putea spune exact ceea ce gîndesc. Ştii că sunt, în general, luate, două categorii de cai.
Cei pretendenŃi la marile premii clasice şi cei care se mulŃumesc să-şi încerce norocul numai în handicapuri modeste. Se întîmplă însă în unii ani că se găseşte pe hipodrom cîte un cal cu sînge foarte aristocratic şi cu toŃi muşchii necontenit gata de întrecere, care cîştigă toate premiile mari, nelăsînd celor care sunt abia cu puŃin inferiori lui nici unul.
Fiecare dintre aceşti cai nenorocoşi ar putea cîştiga orice handicap, rareori însă, sau din pricina regulamentelor, sau a mîndriei proprietarilor, aleargă în aceste curse. Aşa că ei nu se aleg în unii ani cu nici un premiu. Ei bine, într-un orăşel de provincie, toate fetele frumoase sunt faŃă de cea mai frumoasă – chiar cînd deosebirea e tot aşa de mică – în situaŃia acestor nenorocoşi candidaŃi. Cea mai frumoasă recolteză toate visurile, toate ambiŃiile adolescenŃilor din oraş. Aş vrea să-Ńi spun că şi mai tîrziu, şi într-altă parte, am văzut că lucrurile se întîmplă tot aşa, dar ar fi nevoie de oarecare precizări şi simt că nu mi-ar mai ajunge respiraŃia, că aş ocoli prea mult. Eram deci, în strîmtul şi proaspătul nostru orăşel de munte, cea mai frumoasă fată iubită de elevii liceului, curtată de tinerii magistraŃi şi obiectul cavalerismului ofiŃerilor din garnizoană.
Fără să fim vecini, casa judecătorului D. tatăl era în apropierea noastră, pe o stradă
