Parcă i-am tulburat puŃin limpezimea convingerii ... Acum şovăie îngîndurată.

- Un scriitor fără stil frumos ... fără nimic ?

- Stilul frumos, doamnă, e opus artei ... E ca dicŃiunea în teatru, ca scrisul caligrafic în ştiinŃă.

Acum e revoltată.

Albastrul cald al primăverii a devenit de platină, fixîndu-mă.

- Atunci ce e un scriitor ?

- Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simŃit, ceea ce a gîndit, ceea ce i s-a întîmplat în viaŃa, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleŃite. Fără

ortografie, ără compoziŃie, fără stil şi chiar fără caligrafie.

Surîde, aşezîndu-şi puloverul bleumarin, cu porŃiuni geometrice albăstrii.

- Atunci, dacă înŃeleg bine, oricine e sincer poate fi scriitor ?

- Da, la vreo cîteva ...

-Foarte garv:

- Nu, dar dumneavoastră da.

Îi străluceau ochii ironic şi puŃin cochet.

- Asta ai mai spus-o probabil şi altor femei ?

- Da, la vreo cîteva .

- Al căror nas sau pantof Ńia-u plăcut ?

- Nas şi pantof ca al lor, şi chiar mai frumos, mai întîlnisem ... Nasul şi pantofii lor, de altfel acceptabili, îmi plăceau, însă consecutiv faptului că gîndeam că aceste femei ar avea de exprimat o bogăŃie lăuntrică, o înflorire a sensibilităŃii lor. Doamnă, trebuie să scrie numai acei care au ceva de spus.

I s-a îngreunat privirea, i s-au imobilizat toate gesturile şi pe urmă mi-a spus cu acea voce adîncă şi tulburătoare, cu un soi de închidere de iris peste tot ce e în interior.

Răspicat şi trist:

- Eu n-am nimic de spus.

- Nici chiar brutalitatea cu care mai tîrziiu am publicat – cu mici modificări – fără ştirea şi învoirea ei, într-o revistă puŃin răspîndită, scrisorile acestea, care altfel aveau o destinaŃie strict personală şi le primisem cu cîteva luni înainte, nici buna înŃelegere pe care le-au arătat-o cîŃva critici n-au înduplecat-o.

Oroarea ei de exhibiŃionism, fie şi psihologic, fusese mai tare.

însă a rămas umilit şi cu sufletul ghemuit. Într-o clipă mi-a părut rău de brutalitatea mea şi am căutat acum, după ce mi se părea că pusesem lucrurile la punct şi stabilisem o înŃelegere tăcută între noi, că nu trebuie să mai vie altă dată – să repar puŃin din răul pe care-l făcusem acestui trup cu nervi roşi de suferinŃă ca un lemn de cari – şi am chemat servitoarea, spunînd să prepare ceai. Din nou tot corpul i s-a ridicat în privire o strălucire, ca untdelemnul care se înalŃă din fundul apei. Şi-am fost mulŃumită de mine.

Mă iubea de cincisprezece ani. Ştiam că sunt pasiunea lui rămasă din adolescenŃă, cum rămîne îuŃin ilogică şi copilăroasă mintea bolnavilor după meningită. Acum cincisprezece ani eram, mi se spune şi astăzi, cea mai frumoasă fată din orăşelul nostru.

E foarte important acest „cea mai” în orăşelele mici. Mi-e greu să-Ńi explic de ce. Dar pentru că te-am văzut iubitor de curse de cai, ca şi mine, dă-mi voie să fac o comparaŃie care are să-Ńi dovedească definitiv, dacă mai era nevoie, că nu aş putea deveni niciodată

scriitoare şi te va face, sper, să renunŃi la insistenŃele dumitale. Simt însă că numai aşa aş putea spune exact ceea ce gîndesc. Ştii că sunt, în general, luate, două categorii de cai.

Cei pretendenŃi la marile premii clasice şi cei care se mulŃumesc să-şi încerce norocul numai în handicapuri modeste. Se întîmplă însă în unii ani că se găseşte pe hipodrom cîte un cal cu sînge foarte aristocratic şi cu toŃi muşchii necontenit gata de întrecere, care cîştigă toate premiile mari, nelăsînd celor care sunt abia cu puŃin inferiori lui nici unul.

Fiecare dintre aceşti cai nenorocoşi ar putea cîştiga orice handicap, rareori însă, sau din pricina regulamentelor, sau a mîndriei proprietarilor, aleargă în aceste curse. Aşa că ei nu se aleg în unii ani cu nici un premiu. Ei bine, într-un orăşel de provincie, toate fetele frumoase sunt faŃă de cea mai frumoasă – chiar cînd deosebirea e tot aşa de mică – în situaŃia acestor nenorocoşi candidaŃi. Cea mai frumoasă recolteză toate visurile, toate ambiŃiile adolescenŃilor din oraş. Aş vrea să-Ńi spun că şi mai tîrziu, şi într-altă parte, am văzut că lucrurile se întîmplă tot aşa, dar ar fi nevoie de oarecare precizări şi simt că nu mi-ar mai ajunge respiraŃia, că aş ocoli prea mult. Eram deci, în strîmtul şi proaspătul nostru orăşel de munte, cea mai frumoasă fată iubită de elevii liceului, curtată de tinerii magistraŃi şi obiectul cavalerismului ofiŃerilor din garnizoană.

Fără să fim vecini, casa judecătorului D. tatăl era în apropierea noastră, pe o stradă

bolovănoasă, care urca spre coastă, în pădure la stînga. Grădinile noastre comunicau una cu alta, şi un pîrleaz scurta drumul noaptea vecinilor noştri, cînd se întorceau de la noi, de la cărŃi, acasă. Oarecare dificultate era, pentru că doamna D. era destul de durdulie şi cu greutate, de aceea, ziua prefera înconjurul pe cele două străzi.

E de prisos să-Ńi mai spun că D. era mai toată ziua la noi. Ştiam de la o soră a lui –

erau două – cît mă iubeşte, şi poate că iubirea lor pentru mine venea din faptul că era alimentată de pasiunea importană a fratelui pentru mine. Ceea ce am ştiut mai tîrziu –

după ce m-am măritat am aflat de la un coleg al lui – e că D. era invidiat de tot liceul, că

avea un fel de nevăzută şi emoŃională aureolă, pentru că toŃi colegii lui îl vedeau pe stradă, la tenis, la conferinŃele Cercului militaro-civil, în apropierea şi tovărăşia mea şi a lor. Ele erau însă urîte. E adevărat că plătea destul de scump această distincŃie. Îl puneam să-mi scrie lecŃiile, să-mi reŃină bilete la teatru, să ducă scrisorile direct la gură

şi să ia răspunderea tuturor lucrurilor prin casă, căci mama era cu mine foarte severă.

Mai tîrziu, a venit în orăşelul nostru, întors din Germania, un tînăr inginer, cu care după cîteva luni m-am măritat. Aveam optsprezece ani şi D. nouăsprezece. Cînd a auzit că s-a hotărît logodna mea, a venit şi mi-a spus întîia oară ceea ce ştiam de la sora lui, că

mă iubeşte şi că are şă se omoare. Am fost mirată cînd am aflat cîtă poezie făcuse pînă

atunci fără să ştiu, m-a mişcat durerea lui, am plîns amîndoi, dar m-am măritat cu celălat, care, după cum îmi explica mama, avea o frumoasă carieră. D. însă nu s-a omorît şi, deşi mi-a trimis în ajunul zilei de nuntă o poezie tradusă din nemŃeşte de Iosif

– ah nu mai stau acum să-mi amintesc autorul, Heine, nu ? – n-a venit la nuntă în giulgiu de strigoi, ci într-un smoching nou, din garderoba pe care ai lui i-o dăduseră şi cadou, şi pentru că îi era necesară la terminarea liceului. N-aş fi vrut să se omoare, o, deloc, dar m-am gîndit uneori ce impresie ar fi făcut în orăşelul nostru sinuciderea lui din cauza mea.

Eu am plecat cu soŃul meu în Germania. D. s-a dus să-şi facă Dreptul la Bucureşti.

Din cînd în cînd mama îmi transmitea în post-scriptumuri de scrisori ecouri din necazurile familiei D. Fetele s-au măritat prost, şi vechiul meu tovarăş, din vremea cozilor pe spate, nu-şi dădea examenele la Universitate, îşi petrecea timpul prin cafenele şi lucra noaptea la o gazetă. Acasă, în timpul acesta, bătrînul D. îşi părăsise nevasta şi avea o amantă mai tînără, cu care îşi cheltuia în escapade amoroase la Bucureşti tot ce cîştiga, ba chiar rupea şi din mica avere pe care o agonisise pînă atunci, din care însă

apucase să dea zestre fetelor. A urmat o afacere nelămurită, bătrînul a murit, dar să

trecem peste asta.

Multe s-au întîmplat de la divorŃ şi de la întoarcerea mea din Germania. Într-o zi de primăvară ieşeam pe strada uscată de vîntul nou şi inundată alb de lumina proaspătă. Era plînă lume bucuroasă că a părăsit paltoanele şi blănile, ca nişte şopîrle cu pielea nouă. Se purtau buchete de violete şi toate privirile erau vii. Coboram pe bulevard spre Cişmigiu, uşoară cercetînd interesată rochiile deschise ale femeilor, în tonuri îndrăzneŃe, aşa cum nu eram obicinuită să văd în Germania. Moda cerea mult un galben de culoarea lămîii, care la început mă jignea, dar, cînd îl vedeam purtat de mai toate femeile frumoase, lăudam croitoreasa care-mi impusese culoarea. În dreptul hotelului „Palace”, văd că la doi paşi înaintea mea se opreşte cineva împietrit şi atît de brusc, că m-am oprit şi eu în loc, ca un răspuns reflex. Aveam dinainte un tînăr într-un palton prea mare, cu buzunarele roase şi lăbărăŃate, cu gulerul soios şi decolorat.

Aveam maxilarele aproape dreptunghiulare, neras de multe zile, gura ştearsă şi uscată

dispărea în figura palidă şi brăzdată, cum dispar desenurile pe o batistă murdară. Dar cînd i-am întîlnit ochii, i-am recunoscut nu pe ei, ci privirea.

Era D., devenit bărbat şi precoce îmbătrînit. Îşi frămînta figura, îşi trecea limba peste buze ca să şi le umezească, dar nu putea articula nici o vorbă. M-am apropiat şi i-am luat mîna, atunci l-am auzit pronunŃînd, mai mult gîfîit: „Tu!" Dar mîna nu mi-a strîns-o, şi a lui rămăsese inertă într-a mea, ca şi cînd toate puterea din ea se consuma în respiraŃia sacadată şi în privire. Îşi trecea mereu limba peste buzele uscate ca să poată

spune „Tu!"

La doi paşi de noi se opriseră doi domni cărora primăvara le oferea prilejul să