gîndeam să nu-l primesc sau să-i spun să mă aştepte într-o odăiŃă pe care o am sus la etaj. Dar imediat mi-era ruşine de mine însămi că am avut acest gînd.
Am încercat să-l fac să-şi schimbe viaŃa, să-l transform aşa cum spălăcita Thea transformase pe Löwborg, dar n-am izbutit. E iremediabil ratat şi, cred, într-adevăr mediocru. Multă vreme am socotit că numai din cauză că eu îl intimidez e aşa, dar pe urmă am citit cîteva poezii dedicate iniŃialelor mele, într-o revistă de mîna a şaptea, curente şi patetice ca nişte sorcove.
łi-aduci aminte că m-ai privit surprins cînd te-am întrebat despre el chiar din ziua cînd te-am cunoscut şi cînd, de altfel, te-am întrebat atît de multe„. Dar cîndva am să-Ńi povestesc mai multe întîmplări din vremea asta. în timpul pasiunii mele pentru *** a trebuit, şi ce greu mi-a venit, să-i interzic să mai vină la mine. *** îmi spunea „că-l plictiseşte". Mi-a trimis scrisori disperate şi fără înŃeles, flori puŃine în fiecare zi, căci era singurul lucru pe care îi mai îngăduisem să mi-l trimită, îl ghiceam la colŃul străzii şi mă
pîndea noaptea cînd veneam acasă. De la o vreme i-am permis din nou să vină, dar atrăgîndu-i luarea-aminte să evite să întîlnească pe ***.
N-am văzut însă niciodată pe cineva mai „malencontreux" decît el. E adevărat că şi eu uitam uneori că trebuie să vie, dar de cele mai adeseori, tocmai cînd veneam cu prietenul meu acasă, îl găseam aştep-tîndu-mă. Evident că ar fi putut spune că mi-a adus o carte sau că a venit să-mi facă un comision, dar nu spunea nimic. Avea un aer speriat, bîlbîia lucruri neînŃelese, se ascundea cînd era inutil, compromiŃător şi ridicol.
Şi el făcea asta ca să-mi evite mie nemulŃumirile, căci gîndul că e incomod, mai tîrziu am ştiut, îl durea.
Ca şi acum, cînd mă întreba dacă mă supără că a aşteptat în salonaş.
Cînd am cerut de ceai, toată figura lui îmbătrînită s-a iluminat de bucurie, ca o movilă veche pe care cade soarele. Se învîrtea în jurul meu împiedicîndu-mă, îmi ajuta să prepar ceaiul, zăpăcit. Ne aşezasem pe treptele divanului, care face colŃ, dinainte cu ceştile tăiate-n felii alb şi albastru - nu scosesem pentru el ceşti japoneze - pe tava mare de aramă veche bătută, care e transformată în măsuŃă.
Îi rîdeau ochii.
- Ce bine-mi pare că nu l-ai găsit acasă. Am încremenit cu ceaşca în mînă.
- De unde ştii că am fost la el?
- Deşi n-aŃi vorbit de aproape o jumătate de an, ştiu că azi ai fost la el...
Îl întrebam cu ochii mari şi buzele oprite.
S-a dus la biroul mic, la miniatura de birou de domn care Ńi-a plăcut atît de mult, şi dintr-un sertar mi-a scos o scrisoare a mea neterminată. Toată dimineaŃa mă întrebasem dacă să mă duc sau nu la ***. În mine lupta dorinŃa de a-mi da, numai, întîrziind o oră
în garsoniera care m-a văzut de atîtea ori înflorită de bucurie, prilej de amintiri mai precise, aşa cum unii iau opium, ştiind că îşi procură doar iluzie trecătoare, dar căutînd ca măcar în vis să se simtă aproape de cineva dorit - şi teama că are să fie o greşeală, că
el, lipsind cum de atîtea ori a făcut-o, ar putea transforma acest proiect într-o întîmplare dezagreabilă. Îi scrisesem deci: „Prietene, iartă-mă dacă nu voi veni. După-amiază va trebui să mă duc neapărat..." Şi aci ezitasem: să-i pui un motiv serios ca să fie o adevărată justificare, sau să pun dinadins unul fără însemnătate, ca să-i dau impresia că
acum, pentru mine, a mă duce să-l văd are mai puŃină importanŃă decît o probă la croitoreasă, un ceai la o prietenă „care nu poate fi refuzată", sau altceva în felul acesta?
Nehotărîtă, m-am întrerupt şi am lăsat scrisoarea pe masă. Am ocolit-o toată ziua, iar pe la patru, cînd m-am hotărît s-o completez, mi-am spus că acum e prea tîrziu ca s-o mai trimet. N-am putut măcar să respect nici o altă hotărîre pe care o luasem, aceea de a mă duce cu întîrziere, ca să-1 fac să mă aştepte, dovedindu-i că-i fac o concesie acceptînd invitaŃia.
În mine totul se accelera însă, mai întîi domol, dar o dată coborîtă în stradă, atît de violent, că mi se părea că trăsura merge prea încet, numai la gîndul că voi fi acolo.
D. mă privea înmărmurit acum, pironit de ochii mei, aşteptînd pentru întîia dată
de la mine vorba tăioasă de mînie.
- Ai umblat în hîrtiile mele?
Mi se părea că nu mi se poate aduce o jignire mai gravă... că omul acesta abuza de delicateŃea mea. E adevărat că era atît de alarmat, că nu mai îndrăznea nici să respire, că
îşi trecea limba numai peste buzele uscate ca să şi le umezească.
M-am sculat de jos înfuriată şi m-am dus la sertar, în care am recunoscut, cu un capăt de dovadă în mîini, că umblase la toate scrisorile.
- Să plec?
Atît a putut articula, scos din tiparele lui.
Nu m-am mai putut stăpîni, căci gîndul că libertatea mea, la care am Ńinut atît, e în joc, mă scotea din sărite.
- Da, şi imediat!
Din ochii care nu puteau fixa nici un gînd s-a lăsat pe pleoapele înroşite o rouă de lacrimi, pe urmă două şiroaie s-au scurs de-a lungul nasului osos, pe gura fără sînge şi fără contur, ca o floare veche de cîrpă decolorată.
Am simŃit un val de căldură, în piept, în obraji, n-am mai putut respira nici eu şi mi s-au mărit şi îngreuiat ochii. Pe urmă. am simŃit că gura mi se strîmbă într-un surîs involuntar şi trist. M-am apropiat de el şi i-am luat mîna, spunîndu-i pe nume. Din tot corpul acela îmbătrînit înainte de vreme, sucit în el însuşi ca o foaie veştedă, s-a pornit un plîns zguduitor, de parcă toată viaŃa din el s-ar fi revărsat lichidă, în lacrimi. Ochii inundaŃi nu i se mai vedeau, doar sprîncenele, îmbinate acum într-un unghi uşor, accentuau că acolo s-a concentrat totul.
L-am luat în braŃe şi, plîngînd mereu, s-a lipit de mine ca un înecat de cel care vrea să-l salveze. Pe braŃul gol simŃeam acum şi gura lui, şi lacrimile fierbinŃi. L-am sărutat pe ochi, i-am spus vorbe de mîngîiere, mă înlănŃuia tot mai strîns şi, cum eram acum amîndoi pe divan, el mi-a răspuns lipindu-şi gura de gîtul meu, de obrajii mei.
Atîta suferinŃă, prin simpatie, ca acele forŃe recent descoperite, a înmuiat în mine tot scheletul mîndriei. Şi mai ales era un gînd care acum mi se întindea în sînge, drept, cum se întinde culoarea vărsată în apă. Cînd eu am suferit atît, cînd eu am fost îndurerată că *** n-a putut face un gest de prietenie şi loialitate, cum pot eu lăsa lîngă
mine atîta deznădăjduită durere din cauza mea?
M-am dezmeticit tîrziu. Eram pe jumătate goală, dar puŃin îmi păsa de asta. El aştepta alături de mine şi am simŃit, deschizînd ochii, că nu m-a acoperit pentru ca, o dată revenită, să nu trec peste un fapt evident împlinit, să se creeze între noi o realitate care să-şi caute continuarea. In orice caz îi era teamă să nu regret, considerînd totul ca o uitare de o clipă, care niciodată nu va reveni. I-am zîmbit însă fără să fac un gest măcar şi atunci, în lumina slabă pe care o trimitea prin fereastră un bec din stradă, l-am simŃit mai mult decît l-am văzut cutremurat de bucurie. Mi-a vorbit mult, tot mai încălzit, de această realizare a visului lui, de zigzagul cumplit al zilei acesteia după cincisprezece ani. S-a întrerupt din povestire, adică din această descărcare de gînduri, ca să-şi muşte pumnul încremenit: „Dacă n-aş fi venit astăzi?..." Şi numai gîndul ăsta l-a împietrit de groază, de părea în lumina slabă o coloană de lavă stinsă.
SimŃeam o mulŃumire potolită că am făcut o faptă bună. Mi-a fost milă de el şi i-am luat obrajii în palme: „O să rămînem împreună toată noaptea". S-a lipit de mine, înlănŃuitor, recunoscător.
Am trecut apoi în camera de baie şi apropierea unei deprinderi igienice m-a străbătut toată cu un fior, ca un pumnal înfipt în cel mai ascuns colŃ al trupului meu:
„Dacă aş rămîne mamă?" Eu, mama unui copil al acestui.om? Şi am simŃit că mă doare capul, că mi-e rău ca după dezmeticirea dureroasă din visul dat de cocaină. Am întîrziat mult, căutînd să înlătur orice posibilitate.
Cînd am revenit, am reaprins lumina, pentru că în întunerec omul acesta căruia mă
dădusem lua contururi de moluscă uriaşă. A venit şi m-a luat lîngă el, sărutîndu-mi braŃele, în timp ce eu, regretînd cumplit uşurinŃa cu care-i promisesem noaptea, mă
