Am simŃit un val de căldură, în piept, în obraji, n-am mai putut respira nici eu şi mi s-au mărit şi îngreuiat ochii. Pe urmă. am simŃit că gura mi se strîmbă într-un surîs involuntar şi trist. M-am apropiat de el şi i-am luat mîna, spunîndu-i pe nume. Din tot corpul acela îmbătrînit înainte de vreme, sucit în el însuşi ca o foaie veştedă, s-a pornit un plîns zguduitor, de parcă toată viaŃa din el s-ar fi revărsat lichidă, în lacrimi. Ochii inundaŃi nu i se mai vedeau, doar sprîncenele, îmbinate acum într-un unghi uşor, accentuau că acolo s-a concentrat totul.

L-am luat în braŃe şi, plîngînd mereu, s-a lipit de mine ca un înecat de cel care vrea să-l salveze. Pe braŃul gol simŃeam acum şi gura lui, şi lacrimile fierbinŃi. L-am sărutat pe ochi, i-am spus vorbe de mîngîiere, mă înlănŃuia tot mai strîns şi, cum eram acum amîndoi pe divan, el mi-a răspuns lipindu-şi gura de gîtul meu, de obrajii mei.

Atîta suferinŃă, prin simpatie, ca acele forŃe recent descoperite, a înmuiat în mine tot scheletul mîndriei. Şi mai ales era un gînd care acum mi se întindea în sînge, drept, cum se întinde culoarea vărsată în apă. Cînd eu am suferit atît, cînd eu am fost îndurerată că *** n-a putut face un gest de prietenie şi loialitate, cum pot eu lăsa lîngă

mine atîta deznădăjduită durere din cauza mea?

M-am dezmeticit tîrziu. Eram pe jumătate goală, dar puŃin îmi păsa de asta. El aştepta alături de mine şi am simŃit, deschizînd ochii, că nu m-a acoperit pentru ca, o dată revenită, să nu trec peste un fapt evident împlinit, să se creeze între noi o realitate care să-şi caute continuarea. In orice caz îi era teamă să nu regret, considerînd totul ca o uitare de o clipă, care niciodată nu va reveni. I-am zîmbit însă fără să fac un gest măcar şi atunci, în lumina slabă pe care o trimitea prin fereastră un bec din stradă, l-am simŃit mai mult decît l-am văzut cutremurat de bucurie. Mi-a vorbit mult, tot mai încălzit, de această realizare a visului lui, de zigzagul cumplit al zilei acesteia după cincisprezece ani. S-a întrerupt din povestire, adică din această descărcare de gînduri, ca să-şi muşte pumnul încremenit: „Dacă n-aş fi venit astăzi?..." Şi numai gîndul ăsta l-a împietrit de groază, de părea în lumina slabă o coloană de lavă stinsă.

SimŃeam o mulŃumire potolită că am făcut o faptă bună. Mi-a fost milă de el şi i-am luat obrajii în palme: „O să rămînem împreună toată noaptea". S-a lipit de mine, înlănŃuitor, recunoscător.

Am trecut apoi în camera de baie şi apropierea unei deprinderi igienice m-a străbătut toată cu un fior, ca un pumnal înfipt în cel mai ascuns colŃ al trupului meu:

„Dacă aş rămîne mamă?" Eu, mama unui copil al acestui.om? Şi am simŃit că mă doare capul, că mi-e rău ca după dezmeticirea dureroasă din visul dat de cocaină. Am întîrziat mult, căutînd să înlătur orice posibilitate.

Cînd am revenit, am reaprins lumina, pentru că în întunerec omul acesta căruia mă

dădusem lua contururi de moluscă uriaşă. A venit şi m-a luat lîngă el, sărutîndu-mi braŃele, în timp ce eu, regretînd cumplit uşurinŃa cu care-i promisesem noaptea, mă

gîndeam cum să-mi reiau făgăduinŃa.

„Ştiam cît eşti de bună. întotdeauna am gîndit că eşti bună şi cred că este ceea ce am iubit în tine... nesfîrşita ta bunătate."

N-am mai căutat să născocesc nimic, căci simŃeam că n-aş fi avut curajul să i-o spun.

Dar toată noaptea n-am avut decît un singur gînd. Să-mi feresc gura de a lui. La început n-a observat, pentru că făceam aceasta cu oarecare abilitate. Dar mai tîrziu n-am mai putut ascunde nimic. Îi simŃeam buzele şi calde, şi cleioase, ca un corp de melc tîrîndu-se de-a lungul corpului meu... pe gît în sus. Nu ştiu dacă mă lăsasem cu totul dezbrăcată, dintr-o inconştientă cochetărie - cei doi bărbaŃi îmi spuseseră că am un corp

„neasemănat", de „fausse maigre", ca şi prietenele mele care mă vedeau uneori goală -

sau pentru că el mă rugase asta, lipindu-şi obrajii de pulpele mele: „Ah, dacă ai şti cum mi-am ars timp de cincisprezece ani închipuirea, ca să mi te văd în minte, în toată

intimitatea ta de femeie! Cum nimic, nimic, pe lume nu mi se părea mai neajuns!" Dar poate că era şi nădejdea că se va mulŃumi cu atît. într-un tîrziu, săruturile lui au devenit mai stăruitoare şi gura lui lipicioasă şi moale îmi căuta buzele. Am avut o crispare a întregului corp. I-am respins toată faŃa, punîndu-i mîinile parapet în dreptul gîtului.

Din nou am crezut că se rupe ceva în el, o arteră, un organ vital. S-a oprit uimit: „De ce?

De ce asta?"

Şi iar n-am avut tăria să i-o spun. Am minŃit: „Am o respiraŃie îmbibată de acid fenic. Am fost azi la dentist." Şi încă o dată, la o încercare, mi-a simŃit braŃul oprindu-i gîtul. Atunci s-a mulŃumit cu corpul. Dar eu simŃeam că tot ce eram „eu" mi se refugiase în ochi, în obraji; în linia strînsă a gurii, cum se refugiază cineva dintr-o cameră

inundată, într-un colŃ oarecare, pe o mobilă mai ridicată. Îl priveam, simŃeam zgîriindu-mi pieptul hainele lui care încă mă dezgustau, şi atunci, nădăjduind prin absurd că

poate gol îmi va stîrni prin deviere un interes oarecare, i-am spus să se dezbrace. Dar am făcut mai rău. Avea toată pielea palidă şi neagră de-am îngheŃat.

Tot corpul mi-a înŃepenit, refuzîndu-se. DificultăŃile pe care le spoream cu atît dezgust îl făceau penibil de stîngaci şi, fără să vrea, brutal. Un cot rău plasat îmi tăia respiraŃia, un genunchi îmi zgîria pielea. Extenuat, s-a ridicat tîrziu şi şi-a apropiat figura de a mea.

- Nu mă iubeşti?

Atunci, ca unui frate, cu vocea îndurerată, cu o sinceritate de început de viaŃă, i-am răspuns:

-Nu.

Abia cînd l-am văzut devenit livid şi cu gura întredeschisă am înŃeles că el mă

întrebase cu nădejdea unei protestări de negaŃie din partea mea. Dar simŃeam că n-aş

putea reveni, şi el s-a ridicat ameŃit. S-a aranjat în grabă şi a plecat, după ce cu privirea mi-a cerut, din uşă, un vag da. I-am răspuns cu un surîs dezolat, rigid, ca de lemn.

A revenit după trei zile într-un hal de nedescris. Era dimineaŃă, eram în pat încă şi a îngenuncheat lîngă căpătîiul meu. M-aşteptam să se plîngă, să ameninŃe, deşi mă

rugase să-1 primesc, spunînd că va fi cuminte. Mi-a spus cu vocea potolită, ca o lumină

egală, cu o privire frumoasă cum n-a avut el niciodată, că înŃelege că nu pot să-1 iubesc, că niciodată n-are să uite cît am fost de bună cu el. SimŃeam în mine un suflet de soră. I-am luat mîinile şi i le-am mîngîiat. Rîdea mai pe urmă frumos, dar am simŃit cum mîna lui mă căuta, sub cuvertura de lînă moale şi fină, ca un şarpe care-şi joacă limbile.

SimŃeam că sunt limite peste care n-aş putea trece. Nu mi-am putut feri decît capul, căci am înŃeles că toată liniştea lui este liniştea care precede un eveniment neobicinuit, moartea sau nebunia.

Şi el a frămîntat, exasperat, în braŃe un trup a cărui inerŃie îi înnebunea simŃurile, voluptate cumplită pe care şi eu de atîtea ori am cunoscut-o.

Peste cîteva zile, înfrînt, umilit, mi-a ieşit înainte jos, în stradă, căci spusesem servitoarei să-i spună că nu sunt acasă.

- Ştiam că eşti acasă şi că trebuie să ieşi. Aseară am văzut lumină în cameră la tine şi nu m-am mişcat de la poartă! Nu m-aş fi mişcat niciodată înainte de a te vedea, căci mă asigurasem că eşti sus şi că trebuie odată şi odată să cobori. De ce nu mă primeşti ca mai înainte sus?... numai să stau acolo să te privesc.

M-a înfiorat o tresărire de indignare, ca şi cînd mi-ar fi trecut de-a lungul şirei spinării un postav aspru. Cererea asta în rate şi perfidă m-a revoltat.

- Pentru că sus n-ai să te mulŃumeşti cu atît... M-a privit cu ochii albi.

- Te dezgust atît de mult?

Am simŃit din nou că mă întreabă cu nădejdea absurdă că-i voi răspunde tăgăduind.

Dar nici n-am putut să-i confirm brutal primul răspuns. Alături de noi locuia o vecină

greu bolnavă de tuberculoză, care întreba pe toată lumea cum o găseşte, dar toŃi primiseră cuvînt de la doctor să nu-i spuie adevărul, căci asta ar fi omorît-o.

Dar am obosit azi, altă dată am să-Ńi scriu mai mult.

T.¹

I I

Să-Ńi mai scriu despre D. mi-ar fi greu, căci îŃi mărturisesc că el nu formează nici pe departe centrul preocupărilor mele de acum, iar efortul la care mă supui este asemeni acelui care e impus unui convoi, obligat să se abată ca să ia un trecător izolat. De altminteri, nici n-a mai venit la mine decît de puŃine ori. Ne-am întîlnit multă vreme numai pe stradă şi am făcut totdeauna aşa ca, deşi i-am răspuns cu amabilitate la salut, să nu mă poată opri să stăm de vorbă. Cînd mi s-a părut că sentimentele şi mai ales dorinŃele lui şi-au pierdut din acuitate, i-am făcut din nou posibilă venirea în salonaşul cu divan care face colŃ, cu birou în miniatură şi mese din tipsii de aramă bătută.

E adevărat că de cînd intra, chiar de la uşă, căuta să-mi surprindă privirea, ca să

vadă ce intenŃii am. Şi pe urmă, punîndu-mi întrebări obicinuite, mă supraveghea continuu, ca un judecător de instrucŃie care, fumînd amabil cu cel bănuit, îl examinează

atent. Vream să plec îndată, dar gestul mi se părea brutal şi atunci exageram în întrebări binevoitoare, al căror răspuns nu-1 aşteptam niciodată. Pînă cînd, în cele din urmă, el mă întreba, vrînd să pară degajat: „Vrei să pleci?" Şi aşteptînd răspunsul meu pe care îl ştia inevitabil şi penibil prietenos: „Trebuie să mă duc să încerc o rochie, însă n-are decît să mai aştepte croitoreasa". Dar abia acum plecarea era hotărîtă, căci peste cîteva momente, după ce îl mai întrebam ceva fără rost, îmi puneam pălăria: „Mă conduci pînă

la o trăsură?" ConştiinŃa mea era acum împăcată, căci aveam chiar aerul - şi asta era important - că am făcut un sacrificiu pentru el, întîrziind.