I
I I
I I
Luni de zile n-am mai ştiut nimic despre el. Mă întrebam uneori ce s-a făcut - mi se pare că te-am întrebat şi pe dumneata despre el - cred că pe jumătate bucuroasă că nu mă mai sîcîie cu stăruinŃele sale, pe jumătate oarecum neliniştită că s-ar putea să fiu uitată de cineva pentru care ani de zile am fost sensul vieŃii lui, devenită acum indiferentă ca un astru care s-a răcit. Mi se părea că asta ar fi pentru mine însămi o dovadă că într-adevăr poate înceta cineva să mă iubească şi că deci ar putea veni o zi cînd pentru *** aş fi o femeie ca oricare alta, pe care o laşi pe stradă să treacă fără s-o opreşti, adică fără să socoti întîlnirea cu ea un mic eveniment.
Într-o seară, la Teatrul NaŃional, venisem înadins s-o văd pe Lucile jucînd şi-mi era ciudă pe d-ta că ai refuzat să vii s-o asculŃi, pretextînd că te indispun actriŃele care debutează în piesele în versuri. Ea, săraca, stăruise să te fac să asişti la spectacol şi cred că a considerat ca un eşec al meu faptul că nu te-am putut convinge să vii, dar refuzul d-tale n-a fost fără un soi de epilog. Alături de mine, cîteva fotolii mai la dreapta, era D., întovărăşit de o fată drăguŃă, dacă vrei, dar amîndoi deplasaŃi parcă la fotoliul de orchestră, ca doi eroi din teatru care trebuie să ia din sală parte la acŃiune. Nu părea deloc surprins cînd m-a văzut, şi asta m-a enervat puŃin, pe urmă am observat că
vorbea cu insistenŃă şi cu o falsă căldură cu prietena lui. După un timp, ca şi cînd s-ar fi topit în mine o pojghiŃă sufletească, m-am simŃit uşor înduioşată şi m-am hotărît să fac un foarte ciudat soi de serviciu amicului meu. L-am chemat - şi a încremenit cînd a văzut semnul mic pe care i l-am făcut - iar pentru că a trebuit să aştept puŃin pînă să mă
poată asculta, căci după privire simŃeam că îi vîjîie urechile, l-am certat, cu intenŃie, tare, ca să audă fata care îl întovărăşea că m-a uitat cu desăvîrşire şi că nu a venit să mă vadă.
Cu coada ochiului am căutat să ştiu dacă ea ascultă şi am văzut-o urmărindu-ne uimită.
Aş fi vrut cu stăruinŃă ca această atenŃie a mea să-i ridice lui acŃiunile de cuceritor asupra ei, căci cu sinceritate aş fi fost mulŃumită ca o femeie să-l iubească, să-i dea ceea ce nu-i pot da eu, dar asupra iubirii lor, acomodată în lumea posibilităŃilor, să planeze, superioară ca un vis irealizabil, pasiunea lui pentru mine. D. era atît de fericit că toate zbîrciturile feŃei îi dispăruseră, întinse de un val de sînge, gura i se umezise şi ochii îi rîdeau mai învioraŃi. In antractul următor am primit însă prin omul de serviciu un bileŃel al Lucilei prin care remarca mirată lipsa d-tale, îmi închipuisem eu că ai ei erau ochii care cercetau neliniştiŃi prin gaura practicată în cortină şi, declarîndu-se mulŃumită
că D. e în sală, mă ruga stăruitor să-i cer lui să scrie cîteva rînduri despre debutul ei, la gazetă, căci se vede că ea îl crede gazetar influent. Mi s-a oprit o clipă sîngele sub piele; am avut pentru mine însămi un gest de dezolare. Mi-am spus, vorbind în gînd ca un desen pe aceeaşi culoare, că pentru nimic în lume nu aş putea să cer lui D. un serviciu, acum după ce fusesem prietenoasă cu el. Un surîs dăruit e un lucru prea frumos ca să
fie măsurat cu vreun echivalent şi eu îngheŃ uneori, chiar cînd constatarea e ulterioară, la gîndul că ar fi bănuit cineva că un zîmbet al meu e interesat, deşi, e timpul să-Ńi spun, mi se pare că din diferite motive lumea mă crede altfel. Cu mîndria sufocată ca într-o agonie l-am chemat din nou, la sfîrşit, pe D., cerîndu-i, cu glasul dezarticulat, să scrie cîteva rînduri. Într-o gazetă fără tiraj a apărut un articol ditirambic, dar Lucilei nu i-am vorbit luni de zile.
IndispoziŃia acestei întîmplări, insensibilitatea mea faŃă de D., chiar acum, cînd era întovărăşit de o femeie, au fost apoi, după ce şi-a pierdut din acuitate, pentru gîndurile care m-au frămîntat pe drum spre casă, ca o injecŃie care prepară un corp pentru
operaŃie. Era în mine o durere amorŃită la constatarea pe care o făceam acum că nici gelozia, că nimic nu poate stimula o dragoste inexistentă, că nici mijlocul acesta recomandat de atîŃia autori de maxime şi de piese de teatru nu mi-ar putea fi de nici un folos dacă aş încerca vreodată să-mi recîştig preŃul în ochii lui***.
Într-o zi, D. s-a achitat însă de serviciul pe care am încercat să i-l fac, şi încă în mod princiar, deşi fără să ştie. înainte de Paşte plecam cu acceleratul la mătuşa mea. Ştiu că
Ńine mult să mă aibă de sărbători, pentru că venirea mea e un adevărat eveniment în orăşelul lor. Casa mătuşi-mi capătă o deosebită importanŃă, devine centrul vizitelor pas-cale şi mai toate familiile îşi dau întîlnire în casa în care mergem noi. Cum mătuşa mea este o nevinovată cochetă a primirilor gospodăreşti, e fericită cînd mă duc la ei. Mă
aşezasem deci confortabil pe locul meu, lîngă fereastră, cu pardesiul încheiat şi o tocă
uşoară de drum trasă aproape pe ochi. Examinam curioasă pe tovarăşii de compartiment, cînd a apărut în uşă, chemînd că a găsit loc, recenta metresă a lui ***.
Am încremenit cu buzele întredeschise şi inima îmi palpita ca o pasăre ce se zbate ca să
zboare, în mîna cuiva, şi nu izbuteşte. Crisparea gîtului îmi împiedica respiraŃia. M-am ghemuit mai mult, ca să nu fiu recunoscută, şi mi-am întors cu totul privirea pe fereastră. El a apărut primăvăratec - l-am simŃit fără să-l văd pe cînd aşeza geamantanul în plasă, pe urmă s-au aşezat alături şi atunci am întors şi eu capul. M-a salutat surprins şi amabil, dar era o amabilitate evident voită. Am înŃeles mai tîrziu că mergeau să facă
Pastele la Sinaia, am înŃeles din întrebările ei nerăbdătoare, dar şi din geamantanul care dusese cîndva şi sărmanele mele cămăşuŃe la Sighişoara, tot de Paşte. Era o durere pe care nu o mai puteam stăpîni, care îmi măcina corpul ca un voltaj prea mare, un aparat.
La fel mergea acum cu o altă femeie, reedita funcŃional ca un conductor un drum care în amintirea mea era un refugiu unic de bucurie trecută, căci socoteam cele trei zile petrecute în vremea dragostei noastre, în orăşelul săsesc cu aspect medieval şi cu cetate, incomparabile în viaŃa lui şi a mea. După o examinare amănunŃită în care desprinsesem acest episod de tot ceea ce în Bucureşti fostul meu prieten putea reedita cu alte femei, alesesem din trecut această călătorie, cum ai alege o mobilă care a mai rămas bună
printre ruinele lăsate de un incendiu. Am simŃit zădărnicia oricărei iluzii, dar abia tîrziu am putut să surîd pentru mine însămi, şi surîsul acesta m-a liniştit cum trebuie să-l liniştească pe oratorul care şi-a pierdut penibil şirul, o întorsătură de frază fericită, bună
de final. Liniştea mi-a fost însă de scurtă durată, căci peste cîteva clipe s-a mai urcat în compartimentul nostru un domn care Ńi-e prieten şi d-tale, şi lui ***, şi mie, dar care are un oribil aer de mizantrop, cu ochelarii care îi cad atît de des pe nas în jos, că a ajuns să
aibă un adevărat tic al gurii. Ei bine, cînd l-am văzut, cînd am înŃeles că studiază
penibila întîlnire ca o vulgară dramă şi că face în gînd ipoteze asupra sentimentelor mele, m-am simŃit într-adevăr părăsită şi mizerabilă. Cu puŃin înainte de plecarea trenului a intrat însă în compartiment un comisioner, cărunt, înalt şi cu mustaŃa tunsă
pe gura cocoloşită, pe care-l cunoşteam de cînd îmi aducea flori de la D. Avea acum în braŃe un vas, un fel de strachină înŃesată de viorele, ca o floarea-soarelui albastră, închisă în smalŃ verde. Pe un carton alb D. îmi scria că socoate că-mi va fi călătoria mai plăcută dacă voi avea dinainte grămada de flori. Un domn de vizavi a şi fixat orizontala mescioară a compartimentului, de am pus pe ea vasul cu minunea de fraged albastru care îŃi împrospăta respiraŃia, ca şi privirea, ca şi gîndurile. Pe urmă darul venea, aparent, din lumea tuturor posibilităŃilor şi făcea impresie. Cel puŃin ştiam acum că nu mai sunt compătimită.
T.
ÎNTR-O DUPĂ – AMIAZĂ DE AUGUST
Luasem masa la restaurantul de pe strada Regală, în-grădină, cu doi scriitori.¹ Am mîncat tot timpul, enervat, feluri de mîncare sălcie, am băut apă călduŃă şi leşioasă, vin cu gust de limonada. Toate acestea, pentru că n-am avut curajul să declar celor doi scriitori, cu care sunt prieten de altfel, că eu nu pot sta la altă masă decît la aceea la care sunt obişnuit, că nu mă pot înŃelege cu alt chelner decît cu cel care mă slujeşte de obicei.
Unii cred că asta e un început de manie (cum mi se spune), oricum, mi-a fost frică să le spun celor doi că nu-mi place să schimb masa la restaurant, căci ar fi zîmbit indulgent şi zîmbetul acesta indulgent mi-ar fi tăiat toată pofta de mîncare. Ei sunt doi scriitori cunoscuŃi tuturor acelor care călătoresc cu trenul şi profesorilor de limba romînă, au un fel de certitudine în calmul şi în politeŃea lor indiferentă şi comodă, care contrastează cu graba şi excesul de zel pe care-l vădesc eu în fiecare gest cînd vorbesc cu ei. îmi spun cu un ton îndepărtat şi deferent: „Diplomatule", „Aviatorule". Ştiu că şi ei sunt măguliŃi să
stea la masă cu mine, din cauza numelui şi a situaŃiei mele în Ministerul de Externe, dar e în asta ceva gratuit, aşa cum cei care îmbracă un frac de închiriat îl dispreŃuiesc şi îl afişează totuşi. La rîndul meu, am pentru ei stima pe care o ai pentru lucrurile pe care n-ai să le poŃi face. Admiram pe cei care joacă tenis şi cu destulă trudă am devenit campion regional de tenis, am Ńinut să se vorbească, să se amestece în convorbire fraze despre modul în care dansez, iar fetele mă anunŃă la telefon să viu negreşit la bal „şi să
dansez numai cu ele". Fac box, am trei cai de curse, dintre care unul a luat premiul
„Solon", premiu fără însemnătate bănească prea mare, desigur, dar pe care îl ambiŃionează toŃi proprietarii, din cauză că a fost cucerit de cai iluştri în trecut. Cu atît mai mare e meritul meu că l-am putut cuceri cu un grajd de trei cai numai. Am avut două accidente de automobil despre care a vorbit toată presa şi îndeosebi Le Progrès (organ al partidului conservator, fondat în 1918 de A.Marghiloman) la cronica mondenă. Am încercat trei recorduri cu avionul, numai după doi ani de pilotaj, căci abia de atunci încoace m-am decis, cu toate că aş fi avut prilejul încă din timpul războiului, cînd am fost cerut la un centru de aviaŃie, dar era tocmai în timpul unor lupte grele de cavalerie la Sticlărie, şi cînd colonelul mi-a arătat, zîmbind cu dispreŃ
perfect ascuns, ordinul Marelui Cartier, parcă ar fi plouat cenuşă pe mine, aşa mă
simŃeam de prost.
- Du-te, te mai odihneşte la poarta Cartierului, că de zburat nu prea se zboară
acolo. Aci e greu... mîine divizionul dumitale trebuie să atace Coşna.
¹ Dacă m-am convins că într-adevăr D. „nu forma nici pe departe centrul preocupărilor"
corespondentei mele, n-aş putea tăgădui că acel enigmatic *** nu îmi aŃîŃa curiozitatea într-un mod aproape de neîngăduit. Cu scuza vagă a unui interes scriitoricesc, nu m-am lăsat pînă cînd, nu numai că
l-am identificat, dar l-am cunoscut chiar personal, ba încă, după cum se va vedea, curînd am devenit şi prieteni. Era fiul acelui mare industriaş pe care l-am numit convenŃional în romanul meu Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război Tănase Vasilescu. Avea acel timbru deosebit, acea vibraŃie melodioasă, calmă, pe care o au toŃi oamenii, fruntaşi adevăraŃi în activitatea lor, oricare ar fi ea: artă, politică, militărie, acrobaŃie, dans modern, destin de Don Juan sau box.
