Mai mult decît întîmplarea însăşi, care nu poate fi mai extraordinară, orice ai spune, decît un război, m-ar interesa amănunte, mai ales cadrul, atmosfera şi materialul întîmplării... Fireşte că nu-Ńi cer decît o redare, însă e nevoie să fie cît mai amănunŃită... Pe urmă eu voi preface totul într-un roman. (Şi spunînd asta minŃeam, căci nu mă gîndeam chiar să scriu un roman.)

Era mereu frămîntat de vederea lui dinăuntru.

- Ai să fii foarte surprins...

- Nu ştiu; să vedem... Vrei să-mi faci acest mare serviciu? Povesteşte net, la întîmplare, totul ca întrun proces-verbal. (Căci, cu adevărat, bănuiam mai interesante decît întîmplarea însăşi alunecuşurile din condei, digresiile.)

A surîs pe gînduri, descurajat, dar era atît de prins de împrejurare, că pe urmă m-a luat de braŃ.

- Ascultă, am să fac şi asta... Deşi mă întreb dacă nu ai să arunci ce scriu eu la gunoi.

- Îmi vei fi de folos numai dacă îmi vei da material, cît mai mult, chiar cînd Ńi-ar părea încărcat ori de prisos, fii prolix, cît mai prolix. Foloseşte cînd vrei să te explici comparaŃia. încolo nimic.

- Bine, într-o săptămînă am să-Ńi aduc un caiet întreg.

Nu mi l-a adus peste o săptămînă, nici peste două, ci abia peste o lună... Ceea ce nădăjduiam s-a realizat.

Fred Vasilescu s-a „ambalat" şi întîmplarea a luat proporŃii. Mărturisesc că n-am avut nevoie de prea multe modificări, abia ici-colo de am simŃit obligaŃia unor desluşiri, a cîtorva întăriri de imagini, de corijat unele lipsuri (căci multe altele or mai fi rămas) şi mai ales am schimbat cîteva nume şi date, complicînd puŃin lucrurile nude, pe care bănuiesc că el însuşi le mai complicase de asemeni, ca să evit indiscreŃiile.

Abia cînd l-am cunoscut mai de aproape am înŃeles de ce doamna T. l-a iubit atît, de ce a suferit aşa de mult din cauza lui. Nu numai datorită frumuseŃii lui bărbăteşti, sportive, cît mai ales pentru un soi de loialitate şi delicateŃe, un mod de sinceritate a vieŃii, care nu seducea numai femeile, ci cîştiga şi prietenia bărbaŃilor lor, căci puteau să sufere din pricina lui, ca şi ele, dar nu-l urau. Nu jignea niciodată, nici măcar pe cel căruia îi lua nevasta. Cam prea echilibrat, vorbind rar, dar nu fără o privire stăpînă pe sine şi ades ironică.

Am rămas la escadron, spre marele necaz al ordonanŃei care se vedea restabilit la oraş, dar şi spre bucuria roşiorilor mei, care mă iubeau ca pe un frate. Toate le-am făcut în viaŃă, şi tot ce mi-a stîrnit amorul-propriu e trecut în activitatea mea ca într-un memoriu de carieră. Numai scriitor ştiu că oricît aş vrea, orice aş face şi oricît m-aş

stoarce, n-aş putea deveni niciodată, şi de aceea stau cu sfială alături de cei doi prieteni, căci zîmbetele lor mă umilesc puŃin, nu mult, aşa cît s-ar apleca o trestie sub apăsarea vîntului.

Au bunăvoinŃa să se întrerupă din cînd în cînd, într-o convorbire ale cărei date elementare nu le cunosc şi care tocmai de aceea îmi pare nesfîrşit de interesantă, cum erau convorbirile din biroul tatălui meu, cînd se rosteau familiar şi ca în continuare nume care mi se păreau tot aşa de frumoase ca Trebizonda, sau Valdemar, sau Casablanca, numele misterioase ale copilăriei mele. Tovarăşii mei de masă pronunŃau cînd cu indignare, cînd cu „nu e rău" sau „îmi pare că are culoare", nume de scriitori şi reviste, toate împrumutate de la flori şi în genere de la Ńară, care mă fascinau ca toate lucrurile inabordabile. Aş fi vrut detalii dar nu îndrăzneam să le cer, căci nu mi le-ar fi dat, zîmbind cu indulgenŃă, şi mă mulŃumeam cu sonorităŃi muzicale care mă limitau şi mă sileau să-mi recunosc o reală, netăgăduibilă inferioritate.

Eram strîmtorat, eu atît de sigur de mine de obicei, eram nelalocul meu, nu izbuteam să fiu eu, cum nu izbuteşti să ai mersul şi silueta ta dacă Ńi-a intrat o pietricică

în pantof. Am mîncat în silă o farfurie de salată de vinete cu gust de dovleci tocaŃi şi cu untdelemn unsuros, pentru că tovarăşii mei de masă mîncau cu prea multă poftă şi mi s-ar fi părut inconvenabil ca eu să declar că un fel atît de apreciat de ei nu e comestibil.

Au cerut apoi varză cu carne, dar prudent am aşteptat să le-o aducă întîi lor, ca să văd despre ce e vorba. N- am regretat această prudenŃă, cînd am văzut farfuria cu marginile pătate de sos gălbui (poate din pricină că, grăbit, chelnerul aduce mai multe farfurii o dată, puindu-le unele într-altele ca la pension, şi de aceea uneori fundul farfuriei intră

în sosul celei dedesubt, cînd nu şi degetele celui grăbit). De altfel, am făcut rău că am acceptat să mănînc în grădină. întîi că umbra era călduŃă şi iradia, dar, mai ales, fiindcă

la amiază e totdeauna mai cald afară, chelnerul străbate astfel o porŃiune de grădină

prin soarele dogoritor - iar din pricina asta năduşeşte de-i curg mici şiroaie pe tîmple şi la rădăcina nasului. îndeosebi sosurile, sub proiectorul arzător al nămiezii, devin vii şi calde, capătă un fel de materialitate fiartă care te dezgustă. Caut un refugiu de proaspăt şi răcoritor în ape minerale. Dar mai ales varza cu carne de acum mi se pare o monstruozitate culinară; de obicei se face cu carne de purcel mai grasă, ca să fie fragedă, sau cu piept de văcuŃă, în cazul cel mai rău. Oricum, sosul trebuie să fie scăzut, nu ca în cazul de acum, apos şi revărsat, de mai curînd o ciorbă leşioasă de varză, în care au căzut la întîmplare bucăŃi de muşchi cu fibre lungi, ca nişte sfori roşcate, roşii numai într-o parte şi vinete spre negru, cu o pojghiŃă albă, pe cealaltă parte. Prietenii mei mîncau însă cu poftă, îmi adresau întrebări binevoitoare, cu surîsuri protectoare şi mă

îndemnau să beau din vinul cald, pe care chelnerul, neobişnuit cu preferinŃele mele, nu-l adusese în baterie cu gheaŃă, iar eu acum nu mai aveam curajul să poruncesc îndreptarea lucrurilor. Eram sincer necăjit că nu pot să beau, cînd eram îndemnat cu atîta cordialitate, mai ales că aveam pentru unul dintre comeseni nu numai o admiraŃie extraordinară, dar şi amintiri frumoase din vremea războiului. După ce luptasem călare în tot timpul retragerii, regimentul nostru, în a doua parte a campaniei, a fost băgat în foc descălecat la Sticlărie, pe valea Oituzului, unde am luptat o bucată de vreme. Rănit, am fost evacuat într-un spital dinapoia frontului, într-un tîrg moldovenesc. OfiŃer intendent al spitalului era tocmai cel care acum era în dreapta mea la masă. Băiat de

petrecere, harnic la treabă, după cîte se spunea, luptînd voiniceşte cu damigeana cu vin, dar şi izbutind să obŃie totul de la centrele de aprovizionare, aşa încît spitalul nostru nu ducea lipsă de nimic. Toată lumea era încîntată de el, şi mai ales noi, ofiŃerii răniŃi, care puteam părăsi patul. într-un pavilion din fund, unde ocupa două încăperi ofiŃerul intendent, se încingeau nişte grandioase partide de pocher, care Ńineau uneori de la trei după-amiază pînă a doua zi dimineaŃa. Era un bun camarad, cu un limbaj anume al lui, poetic, care de atunci mă umplea de admiraŃie şi pe care, umilit de mărginirea mea, l-am regăsit pe urmă în volumele lui de proză. Dar iată că acum începe o adevărată

dramă pentru mine. în sosul, sau mai bine zis zeama din farfuria celuilalt scriitor, puŃin ascunsă de tăiŃeii de varză, doarme cu aripile strînse, înecată în grăsime, o muscă.

Niciodată, nici chiar în război, cînd am comandat patrule tari de cavalerie, nici cînd am fost însărcinat, ca de atîtea ori, cu misiunea de a conduce prin Ńară diferiŃi oaspeŃi de marcă, nu mi s-a pus o problemă atît de alarmant imediată şi atît de insolubilă parcă. Să

atrag luarea-aminte a domnului, tot atît de reputat scriitor, dar pe care eu îl cunoşteam mai de puŃin timp, şi care tocmai explica un manifest literar, era oarecum prea tîrziu, căci şi mîncase jumătate din farfurie. Şi pe urmă, din acelaşi fel de mîncare îmbuca (acesta e cuvîntul) şi vechiul meu prieten. Ar fi trebuit deci să renunŃe amîndoi la resturile din farfurie şi să caute să-şi împace în stomac cum vor putea: mîncarea consumată cu structura şi imaginea muştei. De altfel, aveam impresia că, deşi mi-ar mulŃumi, ar fi totuşi enervaŃi şi, aşa ca în nu ştiu care filozofie unde realitatea se creează

prin însuşi faptul cunoaşterii, m-ar fi făcut pe mine - care prea văd toate – răspunzător de existenŃa micii vietăŃi decedate în grăsimea din farfurie. Mă simŃeam intimidat ca un elev de şcoală, care n-ar îndrăzni să atragă luarea-aminte profesorului că i se vede rupt ciorapul, deasupra pantofului, la călcîi. M-am hotărît să aştept cu nădejdea că ei vor mînca totul din farfurii şi că o întîmplare fericită va face să rămîie în restul din zeamă

picolului tocmai porŃiunea cu cadavrul muştei. Aşa aşteptam să se apropie ziua de examen cînd eram mic, sau inspecŃia însărcinatului de afaceri cînd eram detaşat.

Nervos, nehotărît, obsedat de imagine. Iar cînd am înŃeles că voi asista la clipa inevitabilă, cînd tovarăşul meu va înghiŃi musca, am devenit palid – cred că mi s-au albit buzele. Între-rupîndu-se atunci din pasionata lor discuŃie despre programul grupării lor, scriitorul bălai, voinic şi plin de voie bună, m-a întrebat dacă nu cumva mi-e rău. Abia am putut să şoptesc, arătînd extenuat cu un vîrf de cuŃit spre muscă.

A surîs, şi cu un gest secundar, de paranteză, a scos cu furculiŃa musca, a aruncat-o jos şi i-a spus prietenului meu, aşa în treacăt, cu binevoitoare ironie: „E gingaş domnul", pe urmă a propus ca manifestul să fie tipărit pe hîrtie mai luxoasă, cu desene moderne.

Mai tîrziu a trebuit să ne retragem, cu masă cu tot, mai înspre salonul cel mare, căci cortul întins deasupra se încinsese de tot. Mărturisesc că am recurs la un procedeu destul de inelegant, dar am toate scuzele. Cînd am propus, prevăzător, schimbarea mesei, eram sigur că prietenii scriitori vor accepta bucuros propunerea mea. Şi iată de ce: cam pe la sfîrşit, cînd se goliseră cea mai mare parte din mese, veneau să dejuneze preşedintele Camerei cu fata lui, una dintre cele mai frumoase fete din societatea bucureşteană. Dar cînd m-au văzut salutînd, cei doi scriitori m-au şi întrebat în grabă şi cu o mimică extrem de indiscretă, ca şi cînd ar fi fost vorba de o pensionară a localului, cine e domnişoara. Nu puteam nici să nu răspund şi nici să răspund, pentru că fata observase întrebarea simultană a celor doi şi ar fi ghicit după mişcarea buzelor răspunsul meu. De-abia am aşteptat plecarea.

Ne-am despărŃit foarte cordial în faŃa restaurantului, rugîndu-i să-mi trimită şi mie revista pe care voiau s-o scoată. Cred că am făcut şi o supremă impoliteŃă întrebînd cum

pot plăti abonamentul, ba încă ducînd şi mîna la portvizit. A fost numai o precipitare mintală. Eu, care sunt dat în cercurile noastre drept model de atitudine degajată şi linişte de spirit (pentru că totdeauna mă consider cel puŃin egalul celor cu care vorbesc, dar nu în orice caz din aceeaşi lume cu ei), sunt timid şi îmbrăcat în haine prea strîmte în faŃa celor pe care-i admir. Acum, de pildă, dacă aş fi început aşa: „Vă rog să mă

consideraŃi şi pe mine abonat la revistă", nu m-aş mai fi simŃit obligat să schiŃez un gest precis, ducînd vag mîna la portvizit. Dar pentru că începusem numai aşa: „Vă rog să-mi trimiteŃi şi mie revista", mi-era teamă ca ei să nu înŃeleagă cumva că doresc să mi se trimită revista gratuit, mai ales că, deşi mai puŃin prieten cu unul dintre ei, îmi permisesem totuşi să achit eu toată socoteala. A trebuit să fac un gest care să arate cum vreau şi am Ńinut să mă explic, repede. Dar e ceva atît de încurcat, că toate virtualitătile astea mă enervau tot mai mult, tocmai pentru că nu puteam exprima nimic, erau fără

coadă şi cap, înghesuite în cîteva clipe, cum ai vîrî cu sila şi ai înghemui pe cineva, care s-ar zbate, într-un sac. Nu ştii dacă nu-i apeşi genunchiul pe gît, nu ştii unde-i e capul, nu ştii să dai formă unitară sacului, în sfîrşit. Şi eu, cînd sunt nelalocul meu, stau în clipă (aruncat în grabă) ca vîrît în sac. Nu găsesc nici explicaŃia pe care o caut disperat şi nici echilibrul după care mă chinuiesc cu îndîrjire. Am fost aproape recunoscător scriitorului voinic şi bălan, care m-a bătut pe umăr şi mi-a explicat că voi plăti mai tîrziu. Mi-a însemnat apoi adresa în carnet.

Am luat-o în jos, spre dreapta, cu toată căldura, să văd cum se dărîmă casele pentru deschiderea bulevardului Brătianu. Eram nerăbdător, căci nu fusesem pe acolo din ajun. Casei din dreptul străzii Regale îi ridicaseră acoperişul şi rămăsese acum aşa, cu pereŃi tapetaŃi între care fusese viaŃa de familie, de s-ar fi putut uita cineva de la etajul casei Visante să vadă înăuntru, ca într-un corp omenesc, deschis pe masa de operaŃie. Negreşit, mobilier nu mai era, dar albastrul tapetului închisese scene de viaŃă: iubire, necazuri, naşteri, vizite; era întreagă soba la gura căreia stătuse desigur vreo femeie gînditoare, alăturea era soneria mică în perete. Şi acum era un gol de nămiză

pînă în adîncurile luminoase, arzătoare ale cerului.

O casă fără acoperiş, vara, nu e o casă din care chiriaşii se mută ca să vie alŃi chiriaşi. E ca o violare. Nu ar trebui să se permită oricui să vadă o casă căreia i se ridică

acoperişul, cum metresa care iubeşte nu lasă slugile să facă patul în care au fost îmbrăŃişările ei, ci îl strînge şi-l aranjează singură, în clipa plecării.

Făcuseră un scoc şi coborau pe el cărămizile roase şi uruitoare, ca buştenii pe jgheabul de munte. Din cauza prafului şi a molozului, toŃi trecătorii se alipeau cît mai mult de gardul de fier al caselor de vizavi (strada veche nu avea mai mult de şapte metri lăŃime) şi îşi Ńineau cît puteau respiraŃia. Dărîmăturile acestea de case au fost calamitatea bucureştenilor după război, ca şi construcŃiile neîngrădite de scînduri protectoare măcar. în dreptul unei clădiri, descompusă în zidărie veche, bîrne şi fier, trotuarul era desfăcut, trăsurile şi automobilele intrau unele într-altele, de nu mai conteneau claxoanele şi înjurăturile şoferilor. Eu veneam însă în fiecare zi. Mă duc oriunde se deschide o stradă nouă. Aştept perspectiva viitoare cu pasiunea cu care jucătorul filează

cartea. întîi nu se vede nimic şi de aceea în fiecare zi nu întîrzii prea mult. E mai mult o enervare că lucrurile merg prea încet. Dacă urmează o duminică sau o zi de sărbătoare, mi se pare că un proces de naştere s-a suspendat. Mă opresc şi fac tot soiul de ipoteze asupra aspectului pe care îl va avea noua stradă după reconstituirea pavajului. Ştiu bine că un moment nou se va crea. Dar va dispărea unul vechi, iar această tranziŃie n-am putut s-o prind niciodată, cum, cînd eram mic, nu pricepeam cum din hîrtie şi boabe negre pe ea ieşea cînd un cîntec sprinten, cînd un oftat lung, cînd o grindină de sunete.

Mă ascundeam după uşă şi ascultam cum cînta mama la pian. Toată casa era plină de sunete ca un clopot şi eu ştiam că ea cîntă privind, dar cum din boabe negre ca piperul poate să iasă sunet n-am priceput niciodată. În viaŃa mea am rămas cu pasiunea şi neliniştea schimbărilor, a trecerilor. Ştiam deci că acum va fi o stradă nouă, desigur ca orice altă stradă nouă, dar atunci nu va mai fi şi cea veche, ca să le poŃi compara, pentru că ar trebui să fie chiar în locul acesteia; iar imaginile, ca obiectele, sunt impenetrabile.

Şi noutatea, momentul inedit ar fi tocmai în examinarea comparativă a celor două

imagini simultane. Mai bate un vag vînt de mijloc de august, liniştit şi fiert parcă, asemeni „porumbelului fierbinte" pe care o Ńigancă îl oferă oamenilor care dărîmă casa, într-o copaie, în care desigur au fost culcaŃi copiii (după ce a fost fiert, neîndoios, în cazanul cu rufe). Mă acoperă praful cînd mă îndrept spre strada Batiste. încet, trebuie să

ocolesc, căci într-o curte e un depozit improvizat de benzină. „For-duri" vechi de tinichea, jerpelite ca nişte haine de salahori, modele aproape comice, revîndute şoferilor, vin să se aprovizioneze, căci parcă ele singure (cele de lux fac siestă) mai lucrează în nămiaza asta de august, împreună cu acei paria care asfaltează, între dogoarea cazanului cu smoală şi a cerului arzător albastru. Strada e pustie şi înaintea mea e, singur drumeŃ, o foaie de hîrtie, care, luată de vînt, se tîrăşte cu paşi mărunŃi de şoarece, încercînd întîi parcă să traverseze, dar se loveşte de muchia trotuarului, cu care aleargă

apoi paralel departe, pe urmă spre capăt, unde strada ocoleşte puŃin, saltă ca o gîscă, încercînd să zboare. Dintr-acolo vine cu grabă întinsă un automobil cu geamantane aşezate ca nişte turnuri oblice alături de şofer, altele turtind genunchii domnului şi doamnei, care mai vor, cine ştie, să prindă trenul de Sinaia sau de ConstanŃa, unde e prospeŃime şi răcoare.

Şi nici prietenii mei nu sunt acasă. Ferestrele au hîrtie albastră, pe uşă este scris cu creionul un bilet. Urc trei trepte ca să-l descifrez: „Omul care vine din partea domnului Vasiliu să întrebe la uşa din dos, la bucătărie, că are un pachet şi o scrisoare". Nu Ńineam prea mult să-i văd, deşi femeia e agreabilă cînd e familiară, după-masă veneam numai aşa, ca să am ce face, dar faptul că găsesc acum uşa închisă mă scade sufleteşte ca o părăsire, ca o neşansă disproporŃionată. PrezenŃa lor de-abia îmi devine necesară. La întoarcere, puŃin amărît, descopăr şi reŃin toate casele care au geamurile astupate cu hîrtie albastră. Casa din colŃ are obloane moderne cu lame paralele, care se ridică şi se lasă ca la birourile americane. Ca să apuc pe strada Enei, căci viu spre „Capsa", ocolesc un hotel, în etajele căruia sexualitatea e condensată şi toropită în după-amiaza asta de vară, ca gazele care se tîrăsc în fundul unei mine. Iată, după un croitor sărac, o legătorie de cărŃi. Vitrina e prea sus, ca pe un podium, dar tot disting neverosimilele adunături de poze. Un portret al arhiducelui Rudolf, rupt din vreo revistă ilustrată, veche, din vremea cînd se încerca la ilustrate desenul imitînd fotografia, trei caricaturi colorate de Jiquidi: un cap mare de general cu mustăŃi enorme pe un trup cît un deget, alta cu un cap cît un măr pe un trup. tot cît arătătorul: Eugen Stătescu şi nu mai ştiu cine. CărŃi poştale gălbejite, înşirate pe sfoară ca mînătărcile, cu muzicieni celebri: Chopin, Schumann, Bizet, Wagner. Cîteva femei goale. Una - din ce vreme? - cu fusta ridicată în faŃă, dansează cancanul, îndoind picioarele cu pulpele excitante între jartiere, azvîrlite din maldărul de dantelărie albă a „dessous"-urilor. E blondă, grăsuŃă, cu sînii prezentaŃi pe dantelă, ca perele mari de lux în cutii cu vată. Trebuie să fie faimoasa „La Goulue"

sau vreuna din şcoala ei. E cald, şi după-amiaza asta de august ! e calmă şi îmbîcsită, ca în orele de siestă un harem adormit. încep să-mi simt corpul, aş mînca piersici şi aş vrea să văd o coapsă de femeie frumos arcuită, cu pieliŃa albă, ca să Ńi se lipească de podul palmei. Opresc o trăsură cu cai deşiraŃi şi osoşi.

Pe lîngă strada Plevnei şi bulevard e o curte lungă cît o stradelă şi acoperită, cu etaje adăogate, cîrpit fiecare cu scăriŃe de lemn strîmbe. Sunt locuinŃe studenŃeşti şi menajuri boeme. La cişmeaua din curte e noroi, pentru că toată ziua trebuie să vie lumea să ia apă. Cutia cu gunoaie, enormă, e în faŃă, şi alături de ea cîteva căruŃe de lemne, aşa că toată casa pare un tren de marfă cu tenderul înainte.

Mă gîndeam cu enervare că s-ar putea ca uşa de lemn, toată, a Emiliei, către care mă duceam, să fie închisă cu cheia, iar la repetatele mele bătăi, întărite, uşa aceasta să

rămîie definitiv calmă, egală, ca o barieră între mine, cel de afară, şi interiorul baricadat.