Căci e într-adevăr gravă, impozantă în atitudine, nu ştiu cum să spun, are ceva de profesoară, un fel de aer sărac cu duhul şi sigur de el. Priveşte serios, aprobator sau dezaprobator, se plictiseşte, are veleităŃi să conducă discuŃia, crede în sfîrşit că discută.
De aci e poate toată drama ei, căci de la înălŃimea asta trebuie să treacă la atitudinea femeii pe care o aşezi pe pat, dar, fără resurse sufleteşti, ea nu poate găsi tranziŃia necesară... Poate că acei din jurul ei nu pot s-o aibă numai din cauza asta (dar nici nu e obligată faŃă de ei), cînd însă e nevoită de interes, sau din dorinŃă pur şi simplu, să se dea, atunci între femeia îmbrăcată şi cea goală e o succesiune de momente neangrenate, precipitate, indiscrete pentru deficienŃa raportului sufletesc dintre cei care vor fi împreună în pat. Totul apare ca un şir de concesii şi abandonări al căror mobil adevărat se iveşte indiscret, jignitor şi urît. De aci şi dispreŃul cu care vorbesc cele ca ea de act.
- N-aŃi mai fost de mult pe la noi? întrebă sora Emiliei, o femeie ca de patruzeci de ani, căci poate nici nu ştie numele celui pentru care s-a revoluŃionat toată casa.
- Valeria, fă nişte cafele, domnului îi place cafeaua dulce şi bine fiartă.
łine minte din seara restaurantului în grădină. Dacă o femeie care m-ar iubi ar Ńine minte un amănunt ca acesta, aş fi cald măgulit, dar la Emilia n-are "nici o semnificaŃie, ca un accident de memorie, sau ca o bună organizaŃie practică. îi explic că am impresia că „am deranjat-o", că am provocat prin venirea mea neaşteptată o reală perturbare.
- O, nu, deloc. Îmi face plăcere.
Spune asta rece şi plat din lipsă de vocabular analitic. Eu ştiu bine că e încîntată (aş
spune, dar Emilia nu poate fi chiar „încîntată", căci asta presupune o anumită fluiditate interioară). E satisfăcută întîi pentru că ştie că mîine mă va conduce abil, atît cît poate ea să fie abilă, să-i achit o pereche de pantofi sau, cine ştie, se va găsi o formulă să-i las, ca rîndul trecut, două mii de lei pe mescioară. De altfel, şi în afară de asta, Emilia caută
contactul - e un cuvînt din vocabularul ei - cu băieŃi din lumea bună. Căci ei „lansează"
femeile, adică le duc la petreceri unde au şansa să dea peste bancherul bătrîn şi decrepit care le va subvenŃiona apoi lunar. Am un coleg care face, oarecum cu metodă, astfel de aranjamente şi e plătit în natură de fetele recunoscătoare.
- Nu ştiu, mi s-a părut că tînărul fusese cam stingherit puŃin.
Emilia mă lămuri cu oarecare grabă, atît cît poate ea să se grăbească, dar mai ales cu importanŃă, ca să înlăture un moment mai degrabă posibilitatea de a fi bănuită că ar putea fi a celui plecat...
- A, nu, e un coleg...
... şi spunea aşa, ca şi cum coleg ar fi însemnat un eunuc sau un servitor, la care o femeie ca ea nu se poate coborî.
- Mi-a adus o piesă de cetit. L-am rugat pe el să-mi caute ceva, că anul acesta nu mai merge. Dacă nu mi-o da un rol, îi las şi plec. Cu şase mii de lei ai lor pe lună de-abia îmi plătesc pantofii pe care-i stric ducîndu-mă Ia repetiŃie. Băiatul ăsta citeşte cărŃi, că e şi pe la o gazetă, nu ştiu care...
Nu cunosc, nu pricep prea mult teatrul, deşi e una din pasiunile mele, prin culisele lui, dar Emilia spunea firesc şi detaşat de obiect „l-am rugat pe el să-mi caute ceva" cum ne spunea odată un suplinitor rătăcit la liceu: „Napoleon este foarte important fiindcă a avut mai multe războaie", sau plutonierul-major, cînd era escadronul în marş: „CîntaŃi cîntecul ăla, cum îi spune, cu soldatul, sau ăla, cum îi zice, cu doamna învăŃătoare. Hai
cîntaŃi!" Teatrul e pentru ea ceva necunoscut întîmplător, de unde îŃi vine aplauze, flori şi automobil, în care, „dacă ai noroc", ai şi succes, că piesele Ńi le aduc, aşa, prietenii, cum Ńi-aduc ciorapi de la Paris. „N-ai auzit de-o piesă... aşa, pentru mine?" Ea spunea că
„aşa nu mai merge", pentru că se socotea mereu nedreptăŃită, că directorii teatrului şi regizorii o persecutau, nerecunoscîndu-i meritele. Aştepta să i se dea un rol, în realitate prin rol ea înŃelegea un succes, căci roluri i se dăduseră cîteva, dar fusese dezastruoasă, ca o bucătăreasă patetică. Nimic în lume n-ar fi făcut-o să convie că ea n-a priceput cumva rolul, că era vulgară în el, ci dimpotrivă că „ce, ăla era rol?" Acum aşteaptă
întîmplarea de la „băiatul" de adineaori. Cred că în realitate Emilia nu citea nici gazeta cu anunŃuri.
- Toate rolurile mele le dă Mărioarei S...
Marioara S... era o actriŃă destul de tînără, care trecea drept foarte frumoasă cînd privea languros, căci îşi „făcea" bine capul. N-avea nici un fel de feminitate, oricum însă era şi mai vioaie şi mai subŃire decît Emilia. Nu era lipsită iarăşi (cînd nu vorbea) de o graŃie reală. Numai faptul că femeia din faŃa mea nu-şi dădea seama ce deosebire e între ea şi Marioara S... şi tot devenea concludent pentru lipsa ei de bun-simŃ, pentru incapacitatea ei de a avea impresii cît de puŃin întemeiate, de a descoperi nuanŃe.
- Crezi că Ńi-ar fi convenit rolurile Marioarei S...? am întrebat-o înmuiat şi din cauza căldurii, deşi ferestrele erau în umbră, căci soarele trecuse înspre dreapta, dar moleşit mai ales din cauza descurajării de a găsi vreodată vreun punct de înŃelegere cu femeia asta.
Sora Emiliei tocmai intrase cu o tavă pirogravată pe care erau două ceşti de cafea, una verde şi alta albă, cu dungi aurite, iar alături de ele două dulceŃuri, pe farfurioare în formă de frunză de vie.
- Cum, n-aŃi auzit-o pe Emilia niciodată?... Aaa! Te face să plîngi. N-aŃi fost la teatru? Ia spune, Emilio, scena din Modelul. ¹
Era totuşi cald, iar sufrageria asta săracă, veche, cu faŃa de masă cu pătrate alb-roşii, cu un bufet de stejar cu florile sculptate, dezghiocate, cu uşile fixate, ca să nu se deschidă
singure, prin bucăŃi de hîrtie vîrîte sub ele, cu pomiere cu mere noduroase, oricum nu te predispune să asculŃi scene declamate. în colŃ, un patefon de lemn, model vechi, lîngă
un divan deşelat, acoperit cu velinŃe romîneşti, mă îndemna să mă trîntesc pe el, deşi perinele, una pictată avea culoarea cojită acum, iar alta deformată şi cu conŃinutul grămădit într-un colŃ, arătau nu numai că gazdele sunt relativ neatente cu nimicurile materiale ale existenŃei, dar şi că destulă lume se mai trîntise pe acest divan. Am rămas deci pe scaun, şi-am îngînat vag în contrast cu preciziunea invitaŃiei...
- A, nu! Nu am auzit-o niciodată în Modelul. Era să adaog „deşi mă duc des la teatru", numai aşa dintr-o nevoie de reacŃiune ironică la întrebarea Valeriei, care bănuia că nu merg la teatru dacă n-am văzut-o pe soră-sa în Modelul.
- A ieşit acum cinci ani, la producŃie cu ea... Emilia, haide, fă scena cu prinŃesa.
După ezitări şi surplus de invitaŃii, de altfel destul de reci, Emilia s-a ridicat în picioare, a dat scaunul la o parte, a lipit coatele de corp, strîngînd pumnii, a făcut o grimasă de durere şi dispreŃ şi, aruncînd energic capul în profil, pe cînd corpul era cu faŃa la noi, a început:
¹ La femme nue, tradusă Modelul, melodrama în patru acte de Henry Bataille (1872 - 1922), poet, dramaturg mult reprezentat, cu opere originale sau dramatizări, pe diverse scene romîneşti, în perioada interbelică.
- „Nu, doamnă, este amantul meu... amantul meu - o, cît am suferit pentru el... Aa! Ce ştii dumneata? în timp ce dumneavoastră, femeile de lume, trăiaŃi în vîrtej (Emilia ezită), vîrtejul luxului ameŃitor, eu petreceam nopŃi întregi deasupra maşinii de cusut, ca să poată cumpăra a doua zi pînză şi vopsele pentru tablouri... (Şi din gît, sec:) Ce ştii dumneata, doamnă, ce e amorul?"
S-a oprit subit şi s-a aşezat scurt şi liniştit la masă.
- Nu sunt în nervi azi.
Am început să mint gratuit şi neconvins.
- Dar nu, dar nu, era foarte bine...
Valeria, corpolentă şi cu sînii aproape turtiŃi unul de altul în strîn-soarea brasierei, s-a grăbit, luînd notă de aprobarea mea oarecum.
- A, păcat că n-ai auzit-o... a fost aplaudată mai mult decît celelalte şi i-au aruncat flori pe scenă.
Acest „i-au" care ar corespunde anonimului „on" etc. nu era totuşi chiar atît de anonim, căci am fost şi eu o dată la o producŃie cu prietenul R., şef de cabinet al teatrului, şi ştiu că fetele şi prietenele lor îşi aruncau flori din sală una alteia, dar nu e mai puŃin adevărat că şi aci era un soi de ierarhie: cantitatea era în raport oarecum şi cu meritul celei omagiate, căci chiar manifestările acestea au limite. Cinematografiştii, de pildă, ştiu că nu pot face reclamă mare oricărui film. De altfel, cred că multă lume socoate că Emilia are talent. Ba mulŃi o cred şi frumoasă. Are capul rotund de tot, ceea ce e încă mai subliniat fiincă poartă părul pieptănat lipit şi despărŃit în două printr-o cărare din creştet pînă în mijlocul frunŃii. La spate e răsucit puternic într-un coc mare, ceea ce înseamnă că e deci o coafură grecească. Fruntea ei, fragment de sferă, e aşa de limpede, de parcă nici unul dintre milioanele ei de strămoşi n-a încretit-o vreodată din cauza vreunui gînd.
Jos e mărginită de arcade inginereşti de geometrie, mai ales că sprîncenele smulse cu trudă sunt trase ca de un penel sigur. Orbitele nete, desăvîrşite şi ele, ca nişte scheme de peştişori cărora li s-au retezat capetele şi sunt puse frumos faŃă-n faŃă, nu s-au adîncit niciodată de suferinŃă. Ochiul verzui, mare, le umple perfect. Pleoapa de jos, cu genele făcute cu rimei, se pierde aproape imediat în obrazul plin, iar cea de sus e foarte apropiată de sprîncene, ceea ce dă impresia că Emilia e mereu încruntată (fără nici o dungă totuşi). Nasul e oarecare, dar buza de sus subŃire, cu tot şănŃuleŃul ei, pare că e într-o piele prea scurtă; din pricina asta, se vede, Emilia nu poate surîde. De altfel, toată
