- SunteŃi din Bîrlad?

Valeria îmi explică aşezat şi cu oarecare dichis în frază:

- De la Bîrlad chiar nu... De pe lîngă Tecuci... dar bărbatul meu era la prefectură la Bîrlad.

Sunt bucuros, căci de la Bîrlad e prietenul meu, scriitorul.

- Atunci îl cunoaşteŃi pe G...?

- Cum să nu?... Cum să nu? Doar eram prieteni, buni vecini... Şi cu conu NicolăiŃă, şi cu coana Verona... A, parcă-l aud pe conu NicolăiŃă: „Duducă Valeria, mă rog matali, să ne trimiŃi şi nouă din cozonacii matali... că madam G..., aşa-i zicea el nevesti-si, madam G... niciodată nu mi-i rumeneşte aşa." Că aşa cum îi potriveam eu din făină şi aluat, cum presarăm stafidele grase şi aurii... nu orice stafide... Pe urmă, cozonacii, trebuie să ştii...

Şi uitînd că se întorsese la punctul iniŃial al vizitei, răpită, de timp şi de amintiri, duduca Valeria, tot în picioare, a devenit foarte mobilă.

- A, o dată la Sfîntul Grigore... ziua lui bărbatu-meu... Ce-a fost la noi... Dascăli, ofiŃeri... judecătorul... că toată lumea venea bucuroasă... că ni se dusese vestea. Mă rog matale... să mănînci ghiveci făcut de mine... că îl făceam scăzut în oală de pămînt.

Numai aşa merge ghiveciul. Şi trebuie să pui de toate. Unele fac ghiveciul numai cu piept de vacă, dar nu iese bun. Nu-nu-nu. Trebuie să adăogi şi o jumătate de carne de berbec, vreun kilogram de momite, daa!... altfel iese fără grăsime... Nu mai spun că nu trebuie să lipsească nici un fel de legumă şi zarzavat!... fireşte... Şi dacă crezi matale că ajunge! Aş... Trebuie să ştii să-l potriveşti din foc... Dacă-l pui pe un foc prea iute, s-a isprăvit, iese fiertură... Trebuie un foc domol, ca să pătrundă bine, şi laşi patru-cinci ceasuri ca să scadă de tot, că ghiveciul care are zeamă nu mai e ghiveci.

CompetenŃa cu care Valeria vorbeşte de arta culinară nu e de dispreŃuit, şi dacă nu izbuteşte să mă convingă de personalitatea ei (mai e şi divanul acesta deşelat), bănuiesc aci în ecuaŃie o necunoscută pe care nu o găsesc şi las totul nerezolvat, cum facem desigur de atîtea ori în viaŃă.

Cînd Emilia s-a întors, Valeria care (numai mi se păruse mie) nu uitase să plece, nu iese totuşi pînă nu mă invită din prag să vin la ea la masă odată.

Am rămas singur cu Emilia şi simt că, în trei capete, în casa asta, e, neprecisă, cam aceeaşi preocupare. Afară trebuie să fie mereu tare cald, căci soarele e încă foarte sus, trotuarele sunt încinse de dogoare, iar zidurile fierte încă în aer toropitor... Ar trebui să

deschidă puŃin ferestrele, căci mobila şi aerul au ceva de apă încropită... Dar Emilia se gîndeşte la altceva...

E un fel de impresie evidentă că toată conversaŃia de pînă acum a fost doar un epifenomen, iar acum venim la obiect. Gravă, actriŃa mai încercă un capăt de convorbire. Acum înŃeleg cît de lipsită de resurse e... Nimic n-ar fi mai uşor decît o introducere... O glumă, o ameninŃare şăgalnică, un surîs ar fi ca un fir, după care luîndu-ne, am ajunge pînă la pat. Nimic nu mi-ar fi mai uşor decît să fac eu această

tranziŃie, dar nu vreau... ca un examinator rău, care nu vrea să ajute pe candidatul încurcat... Emilia nu ştie să glumească sau, ceea ce e şi mai deplorabil, trebuie să aibă

gluma atît de vulgară, încît, intimidată de aşa-zisa mea situaŃie mondenă, nici nu îndrăzneşte să fie ea însăşi... De surîs Emilia nu surîde, căci e prea gravă. FrumuseŃea ei caligrafică e, hotărît, injectată să rămînă tare. Într-un anumit sens, e dezarmată, căci nu are nici una din acele arme ale feminităŃii menite să mascheze intenŃii materiale şi să

coloreze situaŃii delicate. Sau, nu, desigur că le are, însă brutalitatea cu care eu îi îngreuiez situaŃia, cruzimea cu care m-am agăŃat în gînd de masca ei gravă şi de sentimentul ei de adineaori mă fac să rămîn amorf, silind-o pe ea să fie ea, adevărata ea, aceea care se dă fără nici o justificare sufletească... din mobile cu totul străine iubirii.

Mai încearcă vreo două întrebări care nu duc la nimic.

- L-ai mai văzut pe Vasiliu?

Mă joc cu cărŃile de joc (şi ea ar putea porni de aci), răspunzînd calm:

-Nu.

- Nici eu... şi acum mă fixează.

Nu numai capul, ci toată e alcătuită din rotunjimi ca o pisică mare, plină şi bălană, dar fără gratia pisicii, căci e prea gravă. Umerii îi sunt şi ei frumos arcuiŃi în jos. Poartă o rochie cafenie, decoltată la gît în formă de elipsă, mare, croială chimono. însă pe spinarea umerilor şi a braŃelor lipseşte din mîneci o fîşie longitudinală, iar marginile sunt prinse numai prin cîteva şuviŃe transversale. Aşa că rotunjimi şi piele albă, umăr şi braŃ încadrate lung sunt oferite ca mostre din trupul ei îmbelşugat. Hai s-o ajut.

- Cînd începeŃi repetiŃiile?

Ar putea răspunde cu o frază răsturnată şi provocatoare, cum răstorni o femeie cu poalele în sus, dar Emilia e normală ca un scris de dictando.

- La 15...

Mai tace puŃin... eu mai privesc capacul de la sobă, „covorul" de pe divan... S-a sculat de pe scaun, a rînjit puŃin, căci, vrînd să zîmbească, pielea scurtă de deasupra buzei nu i-a permis, nu mai găseşte nimic, şi mi s-a trîntit pe genunchi, îndesat ca să-i simt toată greutatea feselor, în cupa coapselor... Vrea să fie şăgalnică, se pare, şi, simŃindu-mă excitat, după ce se convinge, cuprinzînd cu mîna, se întoarce, atin-gîndu-mi cu bărbia obrazul, şi îmi dă o palmă de profesor care glumeşte cu elevul lui, prins în flagrant delict. Mereu cu schema ei de surîs.

Asta e Emilia.

E în mine o lămurire mare şi egală ca într-o sală vastă de muzeu. îmi arată spre camera de dormit de alături, îi răspund cu un gest din aceeaşi gamă, arătînd cam înspre

bucătărie... (oricum e acolo soră-sa, probabil atentă), ridică din umeri şi mi se scoală de pe genunchi, întîi cu un picior şi, întîrziat, apoi cu celălalt.

SituaŃia e atît de brutală, atît de dezbrăcată de orice convenŃie, că mă jigneşte. Sunt mai întîi stingherit ca om, căci nu vreau să mi se ştie momentul exact cînd sunt cu o femeie, cînd sunt în exerciŃiul virilităŃii mele. Şi nu se poate ca femeia de la bucătăria vecină să nu ştie, să nu bănuiască ce se petrece în acelaşi interior cu ea. E penibil să fii închipuit în exerciŃiul funcŃiilor fiziologice, oricare ar fi. Totuşi trecem în dormitor.

Emilia se dezbracă tăcută. A ridicat deasupra capului cu braŃele întinse rochia cafenie, apoi combinezonul şi a rămas goală, cu mijlocul plin, cu o carne molatecă şi puŃin mai fumurie, care nu aşteaptă decît o înclinare a corpului ca să se îndoaie în dungi groase.

Sînii îi sunt prinşi, ca la dansatoare în carapace, în cupele de plasă negre ale brasierei (plase care amintesc de acelea pe care bărbaŃii le pun ca să-şi fixeze părul). O centură

albastră îi presează puŃin pîntecele, şi de ea spînzură lateral jartierele care întind ciorapii. încadrată între centură şi cele două jartiere care coboară în interiorul coapselor, o floare mică bălaie, pe o perniŃă de carne, echilateral triunghiulară din cauza lăŃimii pîntecului tînăr, e centrul magiei ei de femeie. Dezbrăcarea asta mi se pare neverosimil de precisă, e pentru mine un fel de prag trecut, căci ştiu cît de lung e uneori drumul pînă aici, cît de incert. N-am fost însurat, n-am fost nici măcar „colat" şi orice femeie care s-a dezbrăcat simplu, pentru mine, mi-a fixat, uimit, tot ui în mine, cum Ńi se fixează respiraŃia în pragul unei aşteptări. Femeia aceasta voinică, albă, care a simŃit că-mi place să văd o femeie goală, îşi desface de la spate centura, care se desprinde cu tot aparatul de panglici late şi elastice, lăsînd trupul gol, ca spatele unui cal tînăr, după ce i se ridică hamurile. S-au desprins acum şi scufele de plasă de pe sîni. Vede că mă uit la ea şi mă întreabă mirată, aşa cum ai întreba pe cineva dacă nu stă pe scaun, cu ochi mari şi fără strălucire, ca nişte ape verzi stătute: „Nu te dezbraci?" Aşteaptă trîntită pe patul larg, conjugal, de pe care a dat un colŃ al cuverturii verzi la o parte, şi după ce a pus prevăzătoare sub perină un prosop mic. În îmbrăŃişare o simt străină, corp aparte, poate pentru că sunt puŃin obsedat de gîndul ca sora ei din bucătărie să nu descopere evoluŃia acestei vizite (deşi e cert că tocmai de aceea nu va veni, că e o înŃelegere între ele), dar şi pentru că Emilia dă ceva programatic acestui fapt care în această împrejurare îşi merită

termenul de dicŃionar, act.

Rămîn uscat şi simte această neparticipare a mea. Ca să mă antreneze face, rece, exces de zel. Se mişcă sacadat, zvîrcolit, îşi dilată nările, îşi îngreunează respiraŃia pînă la gîfîială. E inutil dramatică, de-mi aminteşte de întîia dată cînd am văzut-o. Dădea concurs la o reprezentaŃie în beneficiu, a unor colegi, la un teatru popular, într-un sfîrşit călduros de primăvară... I se dăduse rolul principal dintr-o dramă şi cred că numai din această cauză primise să joace. Şi atunci, ca şi acum, era pasionată, excesivă, inutil zbuciurnată. Ea m-a făcut să înŃeleg mai bine expresia „lyrisme à froid", pe care mi-o reamintesc şi acum, cînd simt ca o pernă grea, amorfă, pîntecele acestei femei agitate lipit de al meu. E o voluptate „à froid", cum sunt acele fripturi de cauciuc pe care le cumperi ca să faci farse musafirilor. ÎmbrăŃişarea cu Emilia nu mai înseamnă un dialog senzual, în care fiecare gest şi mişcare sunt ca nişte replici ale corpurilor, răspunzîndu-şi într-o piesă bine scrisă şi în care zbuciumarea c uneori o îndoială, o apropiere, un surîs al voluptăŃii, un moment de încordare, o descurajare care primeşte o dojana surîzătoare, o luptă unde fiecare mişcare are precizia unui schimb de lovituri de floretă, o senzaŃie de înfrîngere căreia imediat îi răspunde un va! de duioşie. O îmbrăŃişare adevărată a corpurilor e frumoasă ca o convorbire între două inteligenŃe, în care nici un moment una nu pierde înŃelegerea cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune, în care fiecare

amănunt e priceput şi justificat. ÎmbrăŃişarea Emiliei e însă aproximativă, în contratimp, pierzînd contactul, ca în gestul cînd, punînd agitat mănuşile, le-ar pune greşit, pe cea din dreapta în stînga, şi invers, apoi ar reveni, ar insista şi, fără să-şi dea seama, le-ar schimba din nou tocmai cînd era să le pună bine, din pricină că nu mai are nici un mijloc de control; în sfîrşit, i s-ar părea că tot mai bine erau întîi şi ar pierde totul, şi mai agitată încă. În acest „teatru", Emilia e tot atît de bine intenŃionată, tot atît de excesivă şi de falsă ca şi pe scenă, cînd joacă furios şi prea drastic, cu nădejdea că totuşi „talentul"

ei e apreciat. Aceeaşi lipsă de gradaŃie, aceeaşi extenuare inutilă şi aceeaşi impresie de platitudine. Cred că e preferabilă pasivitatea absolută a unei prostituate clasate acestui joc dezordonat care trădează nu numai sărăcia sufletească, dar şi intenŃia ei de a fi altfel decît ceea ce este în realitate (iubirea Emiliei jigneşte cum jigneşte conversaŃia ei atunci cînd vorbeşte cu importanŃă şi cu „radicale"). Mă cuprinde o silă imensă de mine, o deprimare (care, drept să spun, mă cam îngrijorează, căci mi-e teamă că e şi un semn de bătrîneŃe), mă copleşeşte un fel de seacă tristeŃe pentru virilitatea zadarnic şi josnic risipită. Nu vorbesc. Neştiind ce să mai facă după ce şi-a sfîrşit rolul, Emilia caută să

introducă acum un soi de familiaritate apropiată împrejurării. Are aerul să-mi spună cu un surîs scurt şi cu o şăgălnicie rigidă, rezumată: „Ştrengarule, ce-ai făcut?" şi asta mă

dezmeticeşte. Scăderea care m-a doborît e socotită, după cît îmi pare, de Emilia ca o nivelare, şi ea, care nu îndrăznise să mă sărute, mă sărută acum neconvins, puŃin profesoral... Dar a ales rău momentul, căci dacă înainte de îmbrăŃişare evit să o sărut -

cum aş evita să beau dintr-un pahar strein - acum mi-e şi mai simŃită impresia lipi-coasă

că sunt într-un local josnic, din viŃiu. Nu e acea tristeŃă „post coitum", e mai mult un moment, e o constatare de coborîre, ca o piatră kilometrică pe un drum.

Emilia, după cîteva încercări inutile de a obŃine comunicaŃie cu gîndurile mele, se scoală de lîngă mine, ca să revie peste cîteva clipe, după ce a întîrziat după un paravan.

- La ce te gîndeşti ? ...

Şi parcă dîndu-mi cu mîina în dreptul ochilor, ca după o albină, ar vrea să-mi sfîşie material pînza gînduriloe. Îi zîmbes gratuit şi glacial. Se apropie de mine înşelată de surîs şi o simt caldă ca o mîncare, respiraŃia îi e prea încărcată, faŃa din pricina transpiraŃiei îi e prea lucioasă, iar cînd se apasă pe mine, pielea i se lipeşte de a mea, încît mişcarea devine parcă jupuire. Mă sustrag cu silă încercării ei de a mă săruta.

Emilia simte că nu o apreciez, iar gravitatea ei caligrafică e jignită, pasionată cum e în vanitate ( căci asta-i e, socot, caracteristica, pentru că numai asta explică şi aerul ei important, şi faptul că preŃuieşte prea mult lumea bună, ba, mai ales, dovedeşte asta chiar faptul anume că s-a făcut actriŃă ). Caută deci să mă intereseze cu orice preŃ. Mă

apostrofează, ca un picior dat mingii, la fotbal, greoi, şăgalnic:

- Te-am văzut la „Chateaubriand” cu MiŃi Mărculeanu. ÎŃi place ?

Întorc puŃin capul spre ea, mirat, căci MiŃi Mărculeanu nu-mi place deloc, iar dacă

eram cu ea la restaurant ² pentru că, din motive pe care am să le spun altă dată, simt de vreo doi ani nevoia să fiu văzut totdeauna cu cîte o femeie.