Emilia nu vrea să mă creadă însă şi-mi spune rece:

- Escrocule, nu te-am văzut eu cum făceai pe cocoşul în jurul ei ?!

Emilia a spus asta cu un glas fals, dezacordat ... Nu e deloc adevărat că „făceam pe cocoşul în jurul ei” acelei femei. Abia dacă aveam atenŃiile impuse de o elementară

politeŃe faŃă de ea. Iar interpelarea „escrocule”, ca să poată fi spusă unui bărbat, trebuie să presupuie oarecare familiaritate, un fel de numitor comun al conversaŃiei. Sună însă

în gura Emiliei ca o insultă între doi străini, şi mai ales adresată mie acum dovedeşte o lipsă de angrenare a convorbirii, stupefiantă.

Emilia a pronunŃat, de altfel, întreaga frază: „Escrocule, nu te-am văzut eu făcînd pe cocoşul în jurul ei”, cu o nesiguranŃă care nu numai că-i da materialitate ( şi-i agrava astfel înŃelesul; aceeaşi nesiguranŃă care face ca unii actori să sporească fără să vrea trivialitatea unor expresii pe scenă ), dar dovedea şi că ea, acum, doar o „experimenta”

în lipsă de altceva. Era o asociaŃie nouă de idei la ea, vrea să imite pe MiŃi Mărculeanu, al cărei stil bănuia că-mi place. MiŃi Mărculeanu, o mahalagioaică frumoasă şi voinică, gen florăreasă, care se specializase în roluri de cocotă şi nu izbutea decît în ele, afecta trivialitatea, convinsă că asta îi dă un frmec irezistibil în ochii bărbaŃilor. Înjura ca soldaŃii, spunea anecdote pornografice şi scatologice şi tranşa multe situaŃii, la cel mai animat supeu, cu o apostrofă pe care un ministru o lansase cu succes vieŃii politice de pe însăşi banca ministerială. Nu pot să-mi dau seama ce efect are asupra altor bărbaŃi vulgaritatea voită (dar voită şi din cauza uşurării pe care i-o aduce femeii ce o speculează, permiŃîndu-i să fie ea însăşi, cum un suflet de spion se simte bine agent de siguranŃă), pe care, de altfel, o sublinia şi printr-o eleganŃă a rochiilor exagerată, dar mie îmi înfăŃişa şi mai mult prostia de acasă a acestei actriŃe. De altfel nu făcea decît să imite şi ea searbăd (cum imita în toate) pe o mare şi frumoasă comediană, după cum aceasta însăşi adoptase o modă -dîndu-i strălucire şi savoare, ca şi toaletelor pe care le adopta -

modă recentă, adusă în teatru, după cîte ştiu, de un celebru actor român, de la Comedia Franceză. În aceşti trei ani, în care am căutat consolare şi pretexte, înverşunîndu-mă să

pătrund în viaŃa actriŃelor şi deci să cunosc şi teatrul, am înŃeles însă că libertatea de a folosi un limbaj verde era proporŃională oarecum cu importanŃa fiecăruia. În plină

scenă, de pildă, aveau dreptul acesta - ştiu de la repetiŃie - numai regizorii şi vedetele.

Aşa cum elevii din şcoala militară îşi fac un ideal din locotenentul instructor şi-1 imită

în oraş cu orice prilej, cu convingerea că în modul acesta dovedesc o reală superioritate, toate actriŃele şi mai toŃi actorii necunoscuŃi căutau să-şi dovedească în cercul cunoscuŃilor lor „cachet-ul profesional" printr-un limbaj degajat. E adevărat, trebuie să

spun, că libertatea cuvîntului şi a gestului nu erau mai niciodată jignitoare la marea comediană. Dar asta are nevoie de o explicaŃie. Un cuvînt sau un gest pot să jignească

sau nu, după felul sufletesc al celui care-l face.

Gest trivial, propriu-zis, nu există, numai feluri de a fi triviale. O întîmplare mi-a limpezit cu totul această presupunere... Pe la sfîrşitul lui april, într-o seară călduroasă ca de vară, m-ara dus cu prietenul R. (şeful de cabinet al NaŃionalului) în cabină să luăm la masă, căci vream să mergem cu maşina la o grădină afară, Ia Şosea, pe MiŃi Mărculeanu şi pe o camaradă a ei. Jucau amîndouă în ultimele zile ale stagiunii la un teatru particular. N-aveam subiect de vorbă, sosisem prea devreme şi, în timp ce se îmbrăcau pentru primul act, cele două actriŃe, care aveau aceeaşi cabină, „ne dădeau o şuetă de bîrfeală", după cum declarau ele însele. în timp ce colega făcea glume cu o invidie vulgară (glume care întîlnind acelaşi fond de invidie vulgară la auditor aveau totdeauna succes) pe socoteala unei colege, MiŃi Mărculeanu a scos de sub masă un soi de cutie de tinichea (ca aceea din care se dă de băut la raŃe) şi ne-a invitat net: „IeşiŃi afară, că vreau să mă..." Şi spune cuvîntul pe nume, aşa cum eu nici între prieteni la vespasiană nu-l pot spune. E adevărat că şi marea comediană, într-altă împrejurare, tot la acest teatru, ba cînd afară de noi mai era în cabina ei directorială şi MiŃi Mărculeanu -

venită aici, de la ea, ca în salonul de musafiri al cabinelor - ne invitase afară pe toŃi, îmi amintesc că aproape cu aceeaşi frază. Dar gestul ei se integra unui alt fel decît aceluia al unei actriŃe imitatoare... Pe ea o ştiam, e drept, familiară, şi amatoare de expresii neocolite, dar mai ştiam şi cît de mult suferise din cauza unei iubiri dezinteresate, în care jucase totul, carieră şi mijloace materiale; ştiam că de multe ori punea în situaŃii

disperate pe directorul teatrului, anunŃînd că nu joacă din motive ridicole (ca să facă o escapadă sentimentală, într-un rînd invocase o indispoziŃie strict femeiască), dar mai ştiam că, fără urmă de rivalitate, îşi sprijinea camaradele, le obŃinea roluri, că un mic roi de fete se foloseau de garderoba ei, de la ciorapii de mătase pînă la mantoul de blană, că

într-un rînd, ca acei comandanŃi de vas care se salvează în urmă, deşi nu era obligată, nici măcar moralmente, acceptase să nu fie plătită ea, ca să-şi primească salariul actorii din-trupă - deşi circula pe seama ei anecdota că în ziua cînd un extrem de înalt personaj nu i-a trimis cadoul, bizuindu-se pe extrem de înalta lui situaŃie, care ar fi trebuit s-o măgulească pe strălucita comediană, ea îl silise cu ajutorul unei fotografii dedicate să se execute numaidecît. Ceea ce n-a împiedicat-o odată să-şi vîndă casa aproape pe nimic, dacă nu chiar pe nimic, unei rude sărace. Pe cînd felul MiŃii Mărculeanu era altul; ştiam că acasă îşi controlează servitoarea, acru, pînă la centimă, că în vremea de la începutul crizei monetare îşi alegea amanŃii după capacitatea lor de a-i da indicaŃii la Bursă.

(Drept e că după ce făcuse vreo două milioane din joc, dar mai ales din afaceri, soluŃionate în dormitorul ei, pierduse tot, absolut tot, ca şi Emilia - am aflat mai tîrziu -

în falimentul unei bănci mici, ale cărei dobînzi mari le tentaseră lăcomia, că luase amantul unei prietene prin intrigi şi lămuriri de amănunte fizice, care îl despărŃiseră de iubita lui.) Cît despre condiŃiile de plată, atît de incerte la micile trupe neconsolidate, se spunea despre ea că e plătită întotdeauna înaintea servitorilor şi a maşiniştilor chiar, că

e singura pe care „n-o păcăleşte nimeni" din cauza îndîrjirii plate cu care obŃine tot ce i se cuvine.

Toate astea n-o împiedicau să fie pentru Emilia un fel de ideal, căci şi idealurile sunt ierarhizate pe o adevărată scară a valorilor. Fără îndoială însă că Emilia ar fi putut să nu aleagă indicele abia superior ei, ci un altul mai înalt - sărind în modul acesta cîteva trepte; dar inteligenŃa ei era prea mărginită, nu vedea nimic mai departe decît vecinătatea şi

pe MiŃi.

Dar lunga mea absenŃă, deşi sub pretextul fumatului, o nelinişteşte. Nu mai are curajul, după insuccesul frazei de adineaori, să mai spuie ceva şi simt, aşa cum stau cu faŃa în sus, cu mîinile sub cap, că mă spionează... Că urmăreşte în fixitatea privirii mele, în jocul imperceptibil al mimicii, să ghicească la ce gîndesc. întorc privirea şi-i surîd binevoitor, dezolat parcă de caracterul definitiv şi aproape involuntar al dispreŃului meu, cum medicul zîmbeşte în treacăt unui bolnav incurabil. Apoi revin la marea comediană şi prin asociaŃie de idei la alte întîmplări în apa gîndurilor mele...

Emilia încearcă din nou seducŃia fizică. Se lipseşte de mine, dar, fără să vreau, fac o bruscă mişcare într-o parte; nu s-a şters bine după paravan şi cămaşa pe care a pus-o îi e udă de apă, la mijlocul corpului... Se apropie de urechea mea, e caldă şi hotărîtă, dar tot fără simŃul realităŃii, fără ocol, ca în teatru cînd joacă.

- Nu mai vrei?

Nu pot spune: nu; ar fi o brutalitate, nu prea dureroasă pentru ea, dar pentru felul meu de a fi obicinuit... A început să se dea unui calcul vulgar de excitare metodică, îmi gîdilă sfîrcul cît o boabă de linte al pieptului, şi nu simte că ori de la cine ar veni - şi mai ales de la ea -mi-e dezagreabilă această mîngîiere. Nu i-o spun însă, ea de asemeni nu simte, nu pricepe, şi repetarea acestei neplăceri mă face să-mi simt toată pielea corpului, din picioare pînă la rădăcina părului, străină de această femeie greoaie de lîngă mine.

Ca să creeze un fel de alibi, sau mai curînd ca să devieze într-o justificare cel puŃin tăcerea mea, Emilia ia de pe mescioara de lîngă căpătîi două Ńigări, din care una mi-o

potriveşte mie între buze, deşi abia aruncai Ńigarea, iar alta o aprinde pentru ea... Acum cel puŃin tac pentru că fumez, deci demnitatea Emiliei e relativ împăcată.

łigarea e plăcută, în căldura după-amiezii mă simt încă bine, gol şi lungit în patul foarte comod, care se bucură de atenŃia deosebită a stăpînei casei, ca o sculă profesională, deşi cearşafurile străine mă enervează. E larg, conjugal, cu tăblii gălbui, imitaŃie de palisandru. Trebuie să-i spun ceva plăcut femeii de lîngă mine... Examinez puŃin odaia... În dreptul patului e un şifonier mare, tot gălbui, cu oglindă. De-a lungul marginii din stînga, între cadru şi oglindă, cîteva fotografii: o actriŃă prietenă, deasupra un actor de cinematograf, a treia e un domn cu mustăŃi gen sergent-major, scrie pe ea cîteva rînduri, de dedicaŃie, greu de descifrat de aci. Ultima, sepia, e o femeie, pe care nu o pot recunoaşte din cauză că nu-i văd decît jumătatea de sus a capului, restul e acoperit ca şi jumătatea oglinzii de tăblia gălbuie a patului... Îmi ridic ochii spre abajurul din colŃ, suspendat pe un picior mare aproape cît o umbrelă de soare. E de mătase galbenă, pictată, şi seara, cînd e aprinsă, lumina trebuie să cadă într-o difuziune conică, pe o parte din cameră şi pe covor, dînd musafirilor culcaŃi ai Emiliei impresia unui interior poetic. Mint dintr-o inexplicabilă perversitate (nu- cumva e acea ieşire din personalitate pusă în contul viŃiului meu care zăpăceşte totul, şi nu cumva sunt şi eu tot atît de incapabil ca şi Emilia, în felul ei, de a găsi unitatea de simŃire salvatoare?).

- Foarte elegant abajur... Trebuie să fie o frumuseŃe, seara, cînd se aprinde becul şi se văd picturile de pe el.

Deşi era un paravan în genul unei mode perimate, Emilia fu foarte mulŃumită că

am găsit ceva care să-mi placă în casa ei.

O privesc cu indiferenŃa degajată cu care priveşti de sus o omidă mişcîndu-se pe potecă. Un reflex, numai din simpla constatare a situaŃiei, mă îndeamnă să-i mai spun ceva agreabil şi gratuit de stupid:

- Ia uite cîte cărŃi ai... Le-ai citit pe toate?

Şi mă întind peste largul patului pînă la noptiera gălbuie de la căpătîi, care formează

garnitură cu patul: Jertfa de Rădulescu-Niger în ediŃia „Biblioteca pentru toŃi". Emilia e mereu satisfăcută că mă interesează lucruri din dormitorul ei şi mă lămureşte cu o importanŃă neglijentă: „Jertfa o citeşte Valeria, eu am citit-o..." Cobor pînă la etajera cu cărŃi şi, uitînd că sunt gol, din pricină că femeia de lîngă mine mi se pare atît de puŃin femeie, caut să descifrez broşurile care stau strîmb, într-o rînă, din cauză că nu sunt destule ca să umple rafturile.

Două feerii, desigur, de la clasă: Trandafirii roşii ¹ şi însir-te mărgărite ², două volume din Anna Karenina, în traducere de domnul Brateş... Un roman moldovenesc, din biblioteca „Minerva", Farmecul iubirii, versuri de Orthansa Constantinescu, Ce este monismul? de dr. Leon, ProducŃia petroliferă în anii 1922 - 1923, Romînii la Mărăseşti de Gh.

Ştefănescu... şi încă altele la fel.

Anna Karenina ajunsă pînă în dormitorul Emiliei... Privesc din nou din pat, acum cu o melancolie uscată, neangajată cu nimic, volumul fără copertă, numai cu pagina de faŃă, îndoită la colŃuri, de parcă ar fi uscată de singurătate.

- Ti-a plăcut?

¹ Poemul dramatic a lui Zaharia Bîesan (1878 – 1948 )

² Feeria lui Victor Eftimiu ( 1889 - 1972 )

Emilia stă rezemază într-un cot, cu sînii întinzîndu-i cămaşa, ca nişte punguŃe albe în care ai turnat apă; are, grav, o grimasă:

- Are sfîrşitul trist, nu-mi plac cărŃile care se sfîrşesc rău...

Cînd luasem cărŃile, smulsesem şi fotografia tipului brun cu mustăŃi războinice din marginea oglinzii, ca să citesc dedicaŃia... Cu cerneală violetă, pe partea mai albă, dedicaŃia are patru rînduri cursive, aproape caligrafice, dar repede scris, şi relativ mare:

„Drăgălaşei domnişoare Emilia Răchitaru, în semn de simpatie din partea mea, V.

Constantinescu". Toate majusculele dunt bogate în curbe şi ochiuri ca la dictando, iar parafa e atît de abil întortocheată, încît îŃi face impresia că autorului i-a fost frică să nu i se imite iscălitura pe o fotografie dedicată.

Privesc fotografia, o fixez şi pe ea.

Stă alături într-o rînă, voinică şi cu piciorul dedesubt îndoit în aşa fel, încît nu-l mai încape cămaşa care s-a ridicat întinsă deasupra lui, cam pînă în dreptul unde vine de obicei prins ciorapul de jartiere, împins spre mine, genunchiul apare gol, formînd cu piciorul de deasupra lui, lungit, descoperit şi el de sub cămaşă, dar mai puŃin, un culcuş