Tot ce am găsit mai bun în piaŃă...
Nu mă costă nimic să întreb:
- Dar vă pricepeŃi să faceŃi dulceaŃă? Naivitatea întrebării mele amuză sincer pe Valeria.
- Vai de mine... dulceaŃă? Păi asta, pe care aŃi luat-o, nu-i făcută de mine?... Şi, ducîndu-se la bufet, scoase foaia de hîrtie îndoită de sub micile uşi care, amîndouă, se desfac brusc ca nişte aripi de lemn, lăsînd să se vadă înăuntru, aliniate ca la cofetărie, o serie de borcane, roşii, galbene, roze, toate etichetate. Să-Ńi fac eu dulceaŃă... Ia uite ici...
şi Valeria le prezintă ca un căpitan al dulceŃurilor, pe fiecare muşchetar în parte, după
ce mai întîi le citeşte etichetele. Desigur că ea le cunoaşte şi pe dinafară, dar mai mult ca să-mi arate mie că e vorba de ceva sistematic şi destul de preŃios. Uite aici dulceaŃă de cireşi amare... şi iar citeşte, asta-i de vişini... borcanele astea sunt de caise crude.
- Dar astea care le faceŃi acum?
Valeria e şi mai amuzată de naivitatea mea, iar Emilia intervine doctoral:
- Or fi de caise coapte... Astea-s de caise crude... E foarte pricepută Valeria la gospodărie... şi fără să ia notă de aprecierea mea elogioasă: A, să fi văzut la Bîrlad ce cămară, ce casă aveam.
Acum sunt sincer surprins, şi cum Emilia a trecut alăturea, unde ştiu că e camera de dormit:
- SunteŃi din Bîrlad?
Valeria îmi explică aşezat şi cu oarecare dichis în frază:
- De la Bîrlad chiar nu... De pe lîngă Tecuci... dar bărbatul meu era la prefectură la Bîrlad.
Sunt bucuros, căci de la Bîrlad e prietenul meu, scriitorul.
- Atunci îl cunoaşteŃi pe G...?
- Cum să nu?... Cum să nu? Doar eram prieteni, buni vecini... Şi cu conu NicolăiŃă, şi cu coana Verona... A, parcă-l aud pe conu NicolăiŃă: „Duducă Valeria, mă rog matali, să ne trimiŃi şi nouă din cozonacii matali... că madam G..., aşa-i zicea el nevesti-si, madam G... niciodată nu mi-i rumeneşte aşa." Că aşa cum îi potriveam eu din făină şi aluat, cum presarăm stafidele grase şi aurii... nu orice stafide... Pe urmă, cozonacii, trebuie să ştii...
Şi uitînd că se întorsese la punctul iniŃial al vizitei, răpită, de timp şi de amintiri, duduca Valeria, tot în picioare, a devenit foarte mobilă.
- A, o dată la Sfîntul Grigore... ziua lui bărbatu-meu... Ce-a fost la noi... Dascăli, ofiŃeri... judecătorul... că toată lumea venea bucuroasă... că ni se dusese vestea. Mă rog matale... să mănînci ghiveci făcut de mine... că îl făceam scăzut în oală de pămînt.
Numai aşa merge ghiveciul. Şi trebuie să pui de toate. Unele fac ghiveciul numai cu piept de vacă, dar nu iese bun. Nu-nu-nu. Trebuie să adăogi şi o jumătate de carne de berbec, vreun kilogram de momite, daa!... altfel iese fără grăsime... Nu mai spun că nu trebuie să lipsească nici un fel de legumă şi zarzavat!... fireşte... Şi dacă crezi matale că ajunge! Aş... Trebuie să ştii să-l potriveşti din foc... Dacă-l pui pe un foc prea iute, s-a isprăvit, iese fiertură... Trebuie un foc domol, ca să pătrundă bine, şi laşi patru-cinci ceasuri ca să scadă de tot, că ghiveciul care are zeamă nu mai e ghiveci.
CompetenŃa cu care Valeria vorbeşte de arta culinară nu e de dispreŃuit, şi dacă nu izbuteşte să mă convingă de personalitatea ei (mai e şi divanul acesta deşelat), bănuiesc aci în ecuaŃie o necunoscută pe care nu o găsesc şi las totul nerezolvat, cum facem desigur de atîtea ori în viaŃă.
Cînd Emilia s-a întors, Valeria care (numai mi se păruse mie) nu uitase să plece, nu iese totuşi pînă nu mă invită din prag să vin la ea la masă odată.
Am rămas singur cu Emilia şi simt că, în trei capete, în casa asta, e, neprecisă, cam aceeaşi preocupare. Afară trebuie să fie mereu tare cald, căci soarele e încă foarte sus, trotuarele sunt încinse de dogoare, iar zidurile fierte încă în aer toropitor... Ar trebui să
deschidă puŃin ferestrele, căci mobila şi aerul au ceva de apă încropită... Dar Emilia se gîndeşte la altceva...
E un fel de impresie evidentă că toată conversaŃia de pînă acum a fost doar un epifenomen, iar acum venim la obiect. Gravă, actriŃa mai încercă un capăt de convorbire. Acum înŃeleg cît de lipsită de resurse e... Nimic n-ar fi mai uşor decît o introducere... O glumă, o ameninŃare şăgalnică, un surîs ar fi ca un fir, după care luîndu-ne, am ajunge pînă la pat. Nimic nu mi-ar fi mai uşor decît să fac eu această
tranziŃie, dar nu vreau... ca un examinator rău, care nu vrea să ajute pe candidatul încurcat... Emilia nu ştie să glumească sau, ceea ce e şi mai deplorabil, trebuie să aibă
gluma atît de vulgară, încît, intimidată de aşa-zisa mea situaŃie mondenă, nici nu îndrăzneşte să fie ea însăşi... De surîs Emilia nu surîde, căci e prea gravă. FrumuseŃea ei caligrafică e, hotărît, injectată să rămînă tare. Într-un anumit sens, e dezarmată, căci nu are nici una din acele arme ale feminităŃii menite să mascheze intenŃii materiale şi să
coloreze situaŃii delicate. Sau, nu, desigur că le are, însă brutalitatea cu care eu îi îngreuiez situaŃia, cruzimea cu care m-am agăŃat în gînd de masca ei gravă şi de sentimentul ei de adineaori mă fac să rămîn amorf, silind-o pe ea să fie ea, adevărata ea, aceea care se dă fără nici o justificare sufletească... din mobile cu totul străine iubirii.
Mai încearcă vreo două întrebări care nu duc la nimic.
- L-ai mai văzut pe Vasiliu?
Mă joc cu cărŃile de joc (şi ea ar putea porni de aci), răspunzînd calm:
-Nu.
- Nici eu... şi acum mă fixează.
Nu numai capul, ci toată e alcătuită din rotunjimi ca o pisică mare, plină şi bălană, dar fără gratia pisicii, căci e prea gravă. Umerii îi sunt şi ei frumos arcuiŃi în jos. Poartă o rochie cafenie, decoltată la gît în formă de elipsă, mare, croială chimono. însă pe spinarea umerilor şi a braŃelor lipseşte din mîneci o fîşie longitudinală, iar marginile sunt prinse numai prin cîteva şuviŃe transversale. Aşa că rotunjimi şi piele albă, umăr şi braŃ încadrate lung sunt oferite ca mostre din trupul ei îmbelşugat. Hai s-o ajut.
- Cînd începeŃi repetiŃiile?
Ar putea răspunde cu o frază răsturnată şi provocatoare, cum răstorni o femeie cu poalele în sus, dar Emilia e normală ca un scris de dictando.
- La 15...
Mai tace puŃin... eu mai privesc capacul de la sobă, „covorul" de pe divan... S-a sculat de pe scaun, a rînjit puŃin, căci, vrînd să zîmbească, pielea scurtă de deasupra buzei nu i-a permis, nu mai găseşte nimic, şi mi s-a trîntit pe genunchi, îndesat ca să-i simt toată greutatea feselor, în cupa coapselor... Vrea să fie şăgalnică, se pare, şi, simŃindu-mă excitat, după ce se convinge, cuprinzînd cu mîna, se întoarce, atin-gîndu-mi cu bărbia obrazul, şi îmi dă o palmă de profesor care glumeşte cu elevul lui, prins în flagrant delict. Mereu cu schema ei de surîs.
Asta e Emilia.
E în mine o lămurire mare şi egală ca într-o sală vastă de muzeu. îmi arată spre camera de dormit de alături, îi răspund cu un gest din aceeaşi gamă, arătînd cam înspre
bucătărie... (oricum e acolo soră-sa, probabil atentă), ridică din umeri şi mi se scoală de pe genunchi, întîi cu un picior şi, întîrziat, apoi cu celălalt.
