triunghiular de carne bogată, albă şi molatecă. Solicitată de privirea mea, Emilia îmi dă

lămuriri cu grija cu care ar face o prezentare: „E logodnicul meu".

Sunt într-o clipă năpădit de un sentiment uitat, care mă pătrunde tot, ca o erupŃie pe întreaga piele... îmi amintesc de cînd cu confraŃii mei liceeni frecventam bordelurile cele mai mizere, aşa cum numai înfr-o capitală orientală pot fi murdare şi mizere nişte bordeie.

CăsuŃe mici cu porŃi de lemn întredeschise, prin faŃa cărora treceam de cîte cinci şase ori, pînă cînd mă decideam să intru, ca să nu fiu văzut, nu de vreun cunoscut, dar nici măcar de trecătorii necunoscuŃi şi indiferenŃi... În casele astea nu atingeam nici un obiect căci toate îmi dădeau aceeaşi impresie pe care de copil o aveam, cînd mi se spunea despre carnea de cal că e spurcată... Îmbrăcat, şi femeia de asemenea îmbrăcată

în capot, ritualul amorului venal se reducea la gesturile şi vorbele strict necesare. Ei bine, adeseori întîlneam în aceste odăi cărŃi poştale ilustrate şi fotografii, pe care multă

vreme le-am crezut aşa, adunate de pe stradă, răpite destinatarilor, numai ca să

împodobească odaia femeii, dîndu-i iluzia vieŃii de familie. Dar într-o zi am descoperit că aceste ilustrate erau adresate chiar femeilor la care veneam, cuprinzînd date autentice de familie: „Să trăieşti şi să-Ńi dea Dumnezeu sănătate şi Ńie, şi lui Costică", sau agramat şi insistent: „Salutări de la GalaŃi, ceai făcut cu ceam vorbit...; despre haine nu spune nimic... eu cum iau concediu viu acolo, vezi trimiteŃi vorbă Marii". Era o lume care nu numai că nu intra stînjenită pe poartă, ci şi scria, avea legături de viaŃă normală

cu aceste femei şi aceste camere; atîŃia, nu numai că nu căutau să distrugă orice urmă că

au trecut pe acolo, dar se recunoşteau prieteni sau rude în scris. Aveam impresia că

descopăr un tărîm nou al simŃirii. Fotografia cu dedicaŃie a logodnicului îmi amintea de toată această lume, cu femei care, dacă, extrem de rar ziua, treceau în trăsuri şi le cunoşteai, nu numai că nu le salutai, fireşte, dar le priveai străin, de parcă ar fi fost deŃinute plimbate sub escortă la tribunal.

- Şi unde e acum logodnicul tău? AŃi rupt cumva?...

Emilia e extrem de sigură de ea, încît uitînd că e în cămaşă udă, are o privire orgolioasă.

- E acum detaşat în Ardeal, la o administraŃie financiară... dar ne scriem foarte des.

Tresar, căci aud că a intrat cineva alături în sufragerie, însă numai mi s-a părut. O

privesc pe femeia de lîngă mine şi mă întreb ce fel de cap şi simŃire ar putea avea un om

care o iubeşte... cum ar putea fi construit... dacă atunci cînd scrie pe o carte poştală, stă

la masă, palid, dacă zîmbeşte, ce sens are la el „bună ziua", sau „la revedere"? Gîndirea îmi relaxează trăsăturile, şi femeia mă crede mai abordabil. Începe să-mi sărute adîncitura molatecă dintre umăr şi muşchii pieptului.

Întreb cu o nuanŃă de uimire, căci îmi e peste putinŃă să cred că Emilia poate fi iubită, convins, de altfel, că are să-mi dea, chiar ea, un răspuns abil, ocolit.

- Logodnicul tău te iubeşte?

- Te cred... îmi scrie mereu de acolo... Şi e de o gelozie teribilă. Cînd ies cu el pe stradă, se uită bănuitor la toată lumea... e mereu pornit pe ceartă.

Ascult cu interes de poveste americană, şi Emilia e foarte sigură că mă interesează în ipoteza de femeie iubită... Se încălzeşte puŃin, descoperă că mă impresionează mai mult succesele ei de femeie cu alŃii decît săruturile de bumbac pe umeri.

- Şi te iubeşte cu adevărat?

- Parcă e singurul... Pe mine m-a iubit foarte mulŃi.

Spune asta fără nici o emfază. Şi cred că e sinceră, din cauza greşelii de gramatică...

Observă cineva că evreii au accent numai cînd se înfurie... Emilia, ' care de obicei vorbeşte corect, greşeşte, se vede, cînd e mai cu plenitudine ea însăşi.

- Şi cum te-au iubit?

Nu înŃelege şi mă priveşte mirată, fără să încrunte sprîncenele desenate, cu ochii mari, verzi... Dar e bucuroasă că mă interesează ceva.

- Aşa cum se iubeşte, cum să mă iubească?...

încearcă acum, cînd vede că a găsit ceva care să mă intereseze, să mă sărute din nou...

Sunt mai răbdător, căci vreau să ştiu cu adevărat cum poate fi iubită Emilia... Îi mîngîi culcuşul frămîntat ca o gutuie, de carne, pe care-l face genunchiul mare al piciorului ei stîng îndoit sub ea.

Are ca o lucire bucuroasă de explorator... A găsit ce poate trezi în mine dorinŃa.

Căci e ceva care depăşeşte bunăvoinŃa mea. Oricît de mult aş fi aŃîŃat şi tulburat cînd viu pe drum, a doua oară, parcă trezit, dezmeticit, simt că n-aş putea-o avea. Fără îndoială

că ea speră însă că un fel de gelozie bărbătească m-ar putea face s-o doresc din nou... Cu destul dispreŃ, de altfel, căci socot că Emilia nu preŃuieşte pe nimeni, însă, cînd are nevoie, se pretează la ce e necesar, îmi spune că logodnicul ei „nici n-a atins-o", fără să-şi dea seama că expresia asta circulă înzestrată cu anume sens, căci ea îi dă înŃelesul nefigurat: că o adoră ca pe o icoană. Asta mă uimeşte şi mai mult...

- I-am spus într-o seară cînd mă conducea acasă... de la cinematograf, lămurit:

„Mai întîi pe la biserică... O sărutare, două, acolo, treacă meargă..."

Parcă aş descoperi o lume nouă... Această delimitare... această măsurare în pasiune...

mă uimeşte... Cum o acceptă el? Ce crede? O socoate pe Emilia fată?... Mi-e cu neputinŃă

să cred... Toată sensibilitatea mea se cabrează.

Pînă la capăt o asemenea presupunere mi se pare de necrezut... Trebuie s-o întreb...

- Ascultă, Emilia, el crede, şi aici şovăi în glas puŃin, că eşti fată?

- Treaba lui... PuŃin îmi pasă... I-a lăsat Valeria să înŃeleagă că directorul teatrului m-a necinstit... Dacă-i place... Dacă nu...

Ea păstrează gravă, academică, un desăvîrşit echilibru şi nu-l Ńine, inutil, la curent cu întîmplările ei sentimentale.

- Nu e bine să spui tot bărbaŃilor... Treaba lor dacă află... Eu tăgăduiesc totdeauna...

Nu mă costă nimic... Dacă se supără, pleacă... şi cu o metodică filozofie: Ce vrei să le fac?...

Încep să am un fel de sensibilizare a propriei mele puteri... Femeia aceasta care minte pe toŃi bărbaŃii... e sinceră cu mine, vreau să zic indiscretă, palavrageşte numai din cauză

că nepăsarea mea a scos-o din făgaşul ei... Altfel, dispreŃul ei pentru ceilalŃi oameni trebuie să fie nemărginit, căci e aşa de convenabil voinică şi grea, că pare nutrită cu dispreŃ pentru lume... Pe mescioara-toaletă din faŃa oglinzii mari (tot gălbuie, garnitură

cu patul), alături de periuŃa de rimei, de pensă, de maşina de ras, de cutioara cu roş de obraz, o sticlă de „Origan Coty", şi apa de colonia, toate aliniate, e şi purgativul „Grain de Vals" Ńinut acolo, căci Emilia nu concepe că poate fi ceva de dispreŃuit la ea... De altfel, e convinsă că numai „intrigile" o împiedică să fie cea mai mare artistă a Romîniei.

E adevărat că instinctul ei nu se înşală... E în mine un început de dorinŃă, o vagă

sensibilizare.

Din cauza căldurii suntem năduşiŃi amîndoi... Cînd a vrut să mă îmbrăŃişeze, grea şi udă, s-a frecat de piciorul meu, de am crezut că-mi juleşte pielea... Asta m-a potolit iară... căci senzaŃiile nu erau de acelaşi fel.