SituaŃia e atît de brutală, atît de dezbrăcată de orice convenŃie, că mă jigneşte. Sunt mai întîi stingherit ca om, căci nu vreau să mi se ştie momentul exact cînd sunt cu o femeie, cînd sunt în exerciŃiul virilităŃii mele. Şi nu se poate ca femeia de la bucătăria vecină să nu ştie, să nu bănuiască ce se petrece în acelaşi interior cu ea. E penibil să fii închipuit în exerciŃiul funcŃiilor fiziologice, oricare ar fi. Totuşi trecem în dormitor.
Emilia se dezbracă tăcută. A ridicat deasupra capului cu braŃele întinse rochia cafenie, apoi combinezonul şi a rămas goală, cu mijlocul plin, cu o carne molatecă şi puŃin mai fumurie, care nu aşteaptă decît o înclinare a corpului ca să se îndoaie în dungi groase.
Sînii îi sunt prinşi, ca la dansatoare în carapace, în cupele de plasă negre ale brasierei (plase care amintesc de acelea pe care bărbaŃii le pun ca să-şi fixeze părul). O centură
albastră îi presează puŃin pîntecele, şi de ea spînzură lateral jartierele care întind ciorapii. încadrată între centură şi cele două jartiere care coboară în interiorul coapselor, o floare mică bălaie, pe o perniŃă de carne, echilateral triunghiulară din cauza lăŃimii pîntecului tînăr, e centrul magiei ei de femeie. Dezbrăcarea asta mi se pare neverosimil de precisă, e pentru mine un fel de prag trecut, căci ştiu cît de lung e uneori drumul pînă aici, cît de incert. N-am fost însurat, n-am fost nici măcar „colat" şi orice femeie care s-a dezbrăcat simplu, pentru mine, mi-a fixat, uimit, tot ui în mine, cum Ńi se fixează respiraŃia în pragul unei aşteptări. Femeia aceasta voinică, albă, care a simŃit că-mi place să văd o femeie goală, îşi desface de la spate centura, care se desprinde cu tot aparatul de panglici late şi elastice, lăsînd trupul gol, ca spatele unui cal tînăr, după ce i se ridică hamurile. S-au desprins acum şi scufele de plasă de pe sîni. Vede că mă uit la ea şi mă întreabă mirată, aşa cum ai întreba pe cineva dacă nu stă pe scaun, cu ochi mari şi fără strălucire, ca nişte ape verzi stătute: „Nu te dezbraci?" Aşteaptă trîntită pe patul larg, conjugal, de pe care a dat un colŃ al cuverturii verzi la o parte, şi după ce a pus prevăzătoare sub perină un prosop mic. În îmbrăŃişare o simt străină, corp aparte, poate pentru că sunt puŃin obsedat de gîndul ca sora ei din bucătărie să nu descopere evoluŃia acestei vizite (deşi e cert că tocmai de aceea nu va veni, că e o înŃelegere între ele), dar şi pentru că Emilia dă ceva programatic acestui fapt care în această împrejurare îşi merită
termenul de dicŃionar, act.
Rămîn uscat şi simte această neparticipare a mea. Ca să mă antreneze face, rece, exces de zel. Se mişcă sacadat, zvîrcolit, îşi dilată nările, îşi îngreunează respiraŃia pînă la gîfîială. E inutil dramatică, de-mi aminteşte de întîia dată cînd am văzut-o. Dădea concurs la o reprezentaŃie în beneficiu, a unor colegi, la un teatru popular, într-un sfîrşit călduros de primăvară... I se dăduse rolul principal dintr-o dramă şi cred că numai din această cauză primise să joace. Şi atunci, ca şi acum, era pasionată, excesivă, inutil zbuciurnată. Ea m-a făcut să înŃeleg mai bine expresia „lyrisme à froid", pe care mi-o reamintesc şi acum, cînd simt ca o pernă grea, amorfă, pîntecele acestei femei agitate lipit de al meu. E o voluptate „à froid", cum sunt acele fripturi de cauciuc pe care le cumperi ca să faci farse musafirilor. ÎmbrăŃişarea cu Emilia nu mai înseamnă un dialog senzual, în care fiecare gest şi mişcare sunt ca nişte replici ale corpurilor, răspunzîndu-şi într-o piesă bine scrisă şi în care zbuciumarea c uneori o îndoială, o apropiere, un surîs al voluptăŃii, un moment de încordare, o descurajare care primeşte o dojana surîzătoare, o luptă unde fiecare mişcare are precizia unui schimb de lovituri de floretă, o senzaŃie de înfrîngere căreia imediat îi răspunde un va! de duioşie. O îmbrăŃişare adevărată a corpurilor e frumoasă ca o convorbire între două inteligenŃe, în care nici un moment una nu pierde înŃelegerea cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune, în care fiecare
amănunt e priceput şi justificat. ÎmbrăŃişarea Emiliei e însă aproximativă, în contratimp, pierzînd contactul, ca în gestul cînd, punînd agitat mănuşile, le-ar pune greşit, pe cea din dreapta în stînga, şi invers, apoi ar reveni, ar insista şi, fără să-şi dea seama, le-ar schimba din nou tocmai cînd era să le pună bine, din pricină că nu mai are nici un mijloc de control; în sfîrşit, i s-ar părea că tot mai bine erau întîi şi ar pierde totul, şi mai agitată încă. În acest „teatru", Emilia e tot atît de bine intenŃionată, tot atît de excesivă şi de falsă ca şi pe scenă, cînd joacă furios şi prea drastic, cu nădejdea că totuşi „talentul"
ei e apreciat. Aceeaşi lipsă de gradaŃie, aceeaşi extenuare inutilă şi aceeaşi impresie de platitudine. Cred că e preferabilă pasivitatea absolută a unei prostituate clasate acestui joc dezordonat care trădează nu numai sărăcia sufletească, dar şi intenŃia ei de a fi altfel decît ceea ce este în realitate (iubirea Emiliei jigneşte cum jigneşte conversaŃia ei atunci cînd vorbeşte cu importanŃă şi cu „radicale"). Mă cuprinde o silă imensă de mine, o deprimare (care, drept să spun, mă cam îngrijorează, căci mi-e teamă că e şi un semn de bătrîneŃe), mă copleşeşte un fel de seacă tristeŃe pentru virilitatea zadarnic şi josnic risipită. Nu vorbesc. Neştiind ce să mai facă după ce şi-a sfîrşit rolul, Emilia caută să
introducă acum un soi de familiaritate apropiată împrejurării. Are aerul să-mi spună cu un surîs scurt şi cu o şăgălnicie rigidă, rezumată: „Ştrengarule, ce-ai făcut?" şi asta mă
dezmeticeşte. Scăderea care m-a doborît e socotită, după cît îmi pare, de Emilia ca o nivelare, şi ea, care nu îndrăznise să mă sărute, mă sărută acum neconvins, puŃin profesoral... Dar a ales rău momentul, căci dacă înainte de îmbrăŃişare evit să o sărut -
cum aş evita să beau dintr-un pahar strein - acum mi-e şi mai simŃită impresia lipi-coasă
că sunt într-un local josnic, din viŃiu. Nu e acea tristeŃă „post coitum", e mai mult un moment, e o constatare de coborîre, ca o piatră kilometrică pe un drum.
Emilia, după cîteva încercări inutile de a obŃine comunicaŃie cu gîndurile mele, se scoală de lîngă mine, ca să revie peste cîteva clipe, după ce a întîrziat după un paravan.
- La ce te gîndeşti ? ...
Şi parcă dîndu-mi cu mîina în dreptul ochilor, ca după o albină, ar vrea să-mi sfîşie material pînza gînduriloe. Îi zîmbes gratuit şi glacial. Se apropie de mine înşelată de surîs şi o simt caldă ca o mîncare, respiraŃia îi e prea încărcată, faŃa din pricina transpiraŃiei îi e prea lucioasă, iar cînd se apasă pe mine, pielea i se lipeşte de a mea, încît mişcarea devine parcă jupuire. Mă sustrag cu silă încercării ei de a mă săruta.
Emilia simte că nu o apreciez, iar gravitatea ei caligrafică e jignită, pasionată cum e în vanitate ( căci asta-i e, socot, caracteristica, pentru că numai asta explică şi aerul ei important, şi faptul că preŃuieşte prea mult lumea bună, ba, mai ales, dovedeşte asta chiar faptul anume că s-a făcut actriŃă ). Caută deci să mă intereseze cu orice preŃ. Mă
apostrofează, ca un picior dat mingii, la fotbal, greoi, şăgalnic:
- Te-am văzut la „Chateaubriand” cu MiŃi Mărculeanu. ÎŃi place ?
Întorc puŃin capul spre ea, mirat, căci MiŃi Mărculeanu nu-mi place deloc, iar dacă
eram cu ea la restaurant ² pentru că, din motive pe care am să le spun altă dată, simt de vreo doi ani nevoia să fiu văzut totdeauna cu cîte o femeie.
Emilia nu vrea să mă creadă însă şi-mi spune rece:
- Escrocule, nu te-am văzut eu cum făceai pe cocoşul în jurul ei ?!
Emilia a spus asta cu un glas fals, dezacordat ... Nu e deloc adevărat că „făceam pe cocoşul în jurul ei” acelei femei. Abia dacă aveam atenŃiile impuse de o elementară
politeŃe faŃă de ea. Iar interpelarea „escrocule”, ca să poată fi spusă unui bărbat, trebuie să presupuie oarecare familiaritate, un fel de numitor comun al conversaŃiei. Sună însă
în gura Emiliei ca o insultă între doi străini, şi mai ales adresată mie acum dovedeşte o lipsă de angrenare a convorbirii, stupefiantă.
Emilia a pronunŃat, de altfel, întreaga frază: „Escrocule, nu te-am văzut eu făcînd pe cocoşul în jurul ei”, cu o nesiguranŃă care nu numai că-i da materialitate ( şi-i agrava astfel înŃelesul; aceeaşi nesiguranŃă care face ca unii actori să sporească fără să vrea trivialitatea unor expresii pe scenă ), dar dovedea şi că ea, acum, doar o „experimenta”
în lipsă de altceva. Era o asociaŃie nouă de idei la ea, vrea să imite pe MiŃi Mărculeanu, al cărei stil bănuia că-mi place. MiŃi Mărculeanu, o mahalagioaică frumoasă şi voinică, gen florăreasă, care se specializase în roluri de cocotă şi nu izbutea decît în ele, afecta trivialitatea, convinsă că asta îi dă un frmec irezistibil în ochii bărbaŃilor. Înjura ca soldaŃii, spunea anecdote pornografice şi scatologice şi tranşa multe situaŃii, la cel mai animat supeu, cu o apostrofă pe care un ministru o lansase cu succes vieŃii politice de pe însăşi banca ministerială. Nu pot să-mi dau seama ce efect are asupra altor bărbaŃi vulgaritatea voită (dar voită şi din cauza uşurării pe care i-o aduce femeii ce o speculează, permiŃîndu-i să fie ea însăşi, cum un suflet de spion se simte bine agent de siguranŃă), pe care, de altfel, o sublinia şi printr-o eleganŃă a rochiilor exagerată, dar mie îmi înfăŃişa şi mai mult prostia de acasă a acestei actriŃe. De altfel nu făcea decît să imite şi ea searbăd (cum imita în toate) pe o mare şi frumoasă comediană, după cum aceasta însăşi adoptase o modă -dîndu-i strălucire şi savoare, ca şi toaletelor pe care le adopta -
modă recentă, adusă în teatru, după cîte ştiu, de un celebru actor român, de la Comedia Franceză. În aceşti trei ani, în care am căutat consolare şi pretexte, înverşunîndu-mă să
pătrund în viaŃa actriŃelor şi deci să cunosc şi teatrul, am înŃeles însă că libertatea de a folosi un limbaj verde era proporŃională oarecum cu importanŃa fiecăruia. În plină
scenă, de pildă, aveau dreptul acesta - ştiu de la repetiŃie - numai regizorii şi vedetele.
Aşa cum elevii din şcoala militară îşi fac un ideal din locotenentul instructor şi-1 imită
în oraş cu orice prilej, cu convingerea că în modul acesta dovedesc o reală superioritate, toate actriŃele şi mai toŃi actorii necunoscuŃi căutau să-şi dovedească în cercul cunoscuŃilor lor „cachet-ul profesional" printr-un limbaj degajat. E adevărat, trebuie să
spun, că libertatea cuvîntului şi a gestului nu erau mai niciodată jignitoare la marea comediană. Dar asta are nevoie de o explicaŃie. Un cuvînt sau un gest pot să jignească
sau nu, după felul sufletesc al celui care-l face.
Gest trivial, propriu-zis, nu există, numai feluri de a fi triviale. O întîmplare mi-a limpezit cu totul această presupunere... Pe la sfîrşitul lui april, într-o seară călduroasă ca de vară, m-ara dus cu prietenul R. (şeful de cabinet al NaŃionalului) în cabină să luăm la masă, căci vream să mergem cu maşina la o grădină afară, Ia Şosea, pe MiŃi Mărculeanu şi pe o camaradă a ei. Jucau amîndouă în ultimele zile ale stagiunii la un teatru particular. N-aveam subiect de vorbă, sosisem prea devreme şi, în timp ce se îmbrăcau pentru primul act, cele două actriŃe, care aveau aceeaşi cabină, „ne dădeau o şuetă de bîrfeală", după cum declarau ele însele. în timp ce colega făcea glume cu o invidie vulgară (glume care întîlnind acelaşi fond de invidie vulgară la auditor aveau totdeauna succes) pe socoteala unei colege, MiŃi Mărculeanu a scos de sub masă un soi de cutie de tinichea (ca aceea din care se dă de băut la raŃe) şi ne-a invitat net: „IeşiŃi afară, că vreau să mă..." Şi spune cuvîntul pe nume, aşa cum eu nici între prieteni la vespasiană nu-l pot spune. E adevărat că şi marea comediană, într-altă împrejurare, tot la acest teatru, ba cînd afară de noi mai era în cabina ei directorială şi MiŃi Mărculeanu -
venită aici, de la ea, ca în salonul de musafiri al cabinelor - ne invitase afară pe toŃi, îmi amintesc că aproape cu aceeaşi frază. Dar gestul ei se integra unui alt fel decît aceluia al unei actriŃe imitatoare... Pe ea o ştiam, e drept, familiară, şi amatoare de expresii neocolite, dar mai ştiam şi cît de mult suferise din cauza unei iubiri dezinteresate, în care jucase totul, carieră şi mijloace materiale; ştiam că de multe ori punea în situaŃii
disperate pe directorul teatrului, anunŃînd că nu joacă din motive ridicole (ca să facă o escapadă sentimentală, într-un rînd invocase o indispoziŃie strict femeiască), dar mai ştiam că, fără urmă de rivalitate, îşi sprijinea camaradele, le obŃinea roluri, că un mic roi de fete se foloseau de garderoba ei, de la ciorapii de mătase pînă la mantoul de blană, că
într-un rînd, ca acei comandanŃi de vas care se salvează în urmă, deşi nu era obligată, nici măcar moralmente, acceptase să nu fie plătită ea, ca să-şi primească salariul actorii din-trupă - deşi circula pe seama ei anecdota că în ziua cînd un extrem de înalt personaj nu i-a trimis cadoul, bizuindu-se pe extrem de înalta lui situaŃie, care ar fi trebuit s-o măgulească pe strălucita comediană, ea îl silise cu ajutorul unei fotografii dedicate să se execute numaidecît. Ceea ce n-a împiedicat-o odată să-şi vîndă casa aproape pe nimic, dacă nu chiar pe nimic, unei rude sărace. Pe cînd felul MiŃii Mărculeanu era altul; ştiam că acasă îşi controlează servitoarea, acru, pînă la centimă, că în vremea de la începutul crizei monetare îşi alegea amanŃii după capacitatea lor de a-i da indicaŃii la Bursă.
(Drept e că după ce făcuse vreo două milioane din joc, dar mai ales din afaceri, soluŃionate în dormitorul ei, pierduse tot, absolut tot, ca şi Emilia - am aflat mai tîrziu -
în falimentul unei bănci mici, ale cărei dobînzi mari le tentaseră lăcomia, că luase amantul unei prietene prin intrigi şi lămuriri de amănunte fizice, care îl despărŃiseră de iubita lui.) Cît despre condiŃiile de plată, atît de incerte la micile trupe neconsolidate, se spunea despre ea că e plătită întotdeauna înaintea servitorilor şi a maşiniştilor chiar, că
