Dar acum ştie care e coarda sensibilă.
- E unul care m-a iubit îngrozitor, săracul...
Am zîmbit mirat şi ea a crezut că zîmbesc numai neîncrezător... Pe urmă s-a ridicat în genunchii plini şi cărnoşi cînd erau îndoiŃi şi care, împreună cu pîntecele plat, elastic, cu încă un pîntec turtit de grăsime tînără, suprapus în mijlocul celuilalt, de parcă ar avea un mic început de sarcină, erau tot ce-mi plăcea la Emilia. Stînd pe brînci, fără să se dea jos din pat, s-a întins cît mai mult şi a tras sertarul de sus al toaletei, arătîndu-şi şoldurile pline şi sănătoase, pe care nu le mai ajungea cămă-şuta moale, care spînzura de ele, la întîmplare. Cutia pe care a scos-o era plină de scrisori şi amintiri de tot soiul...
tăieturi din ziare şi alte mărunŃişuri.
- Valeria are grijă să le strîngă toate... Spune că trebuie păstrate...
Emilia are insensibilitatea leneşă, puŃin lălîie, pe cînd Valeria e foarte pedantă şi atentă
la anumite, dar numai la anumite detalii.
Cronicile, mi-am aruncat ochii peste ele, erau din diferite ziare. Unele cu litere şi hîrtia cunoscută a marilor cotidiane... altele cu hîrtie mai scorŃoasă şi litere mai mari...
foile mici, probabil necunoscute... În cele mari, totdeauna numele Emiliei era subliniat cu roşu, într-o listă de alte nume, din interpretarea pomenită îrt treacăt... În celelalte, care păreau în întregime dedicate Emiliei, se vorbea de o mare artistă care în Legea iertărei ¹ a zguduit sala şi a emoŃionat-o, impresionînd-o profund.
„E una din nădejdile teatrului romînesc prin vocea ei clară şi puternică, prin gesturile ei elegante..."
Îmi amintesc că am fost şi eu la teatru o dată, cînd Emilia dubla un rol într-o piesă
originală, căci interpreta se îmbolnăvise... Ea voia să dea „celor de la NaŃional" pesemne
„o lecŃie de ce înseamnă teatru adevărat"... Articula fiecare silabă, făcînd-o să vibreze ca un bob de fier într-o nucă de tablă... łinea umerii drept... şi nu ridica braŃul decît pînă
la înălŃimea lor... Se mişca foarte încet şi majestos... Rolul era însă al unei sărmane croitorese, care, părăsită de iubitul ei, cu un copil, căuta sfioasă de lucru... Din tot rolul Emiliei nu se mai pricepea astfel nici un cuvînt, şi aproape nimic din tot actul acela...
căci nimeni nu înŃelegea de ce doamna solicitată nu dădea afară pe scară o solicitatoare atît de băŃoasă şi arŃăgoasă... şi cu o durere atît de cruntă.
¹ Melodramă de M.Landray
Mai era un program de la spectacolele Emma Gramatica şi, în regulă, diploma de absolvire a Conservatorului, împreună cu certificatul claselor primare... o pipă... într-un loc erau cărŃi de vizită, trimise probabil cu flori...
După ce m-a lăsat cîtva timp să admir cutia... Emilia a scos ea singură un pachet de scrisori, cam gros, legat în cruce cu o panglică roză... Deasupra avea pusă sistematic o fotografie ca un indiciu despre conŃinut, cum se pune la pachetele de pesmeŃi pe deasupra imprimatul reclamă...
- Sunt tot de la logodnicul tău? (Şi de-abia mă reŃineam să nu pun logodnicul între ghilimele.)
- Dar nu e logodnicul meu...
Am privit mai cu luare-aminte şi am îngheŃat, căci deşi semăna în mod surprinzător cu logodnicul ei, chipul din fotografie îmi părea acum cunoscut... Dar cum nu-mi venea a crede, întrebai cu jumătate de glas:
- Cine e?
Şi-a aşezat puŃin o perină sub ea... Întoarsă spre mine, cu mijlocul sucit, accentua o dungă de carne plină, oblică peste coaste, în dreptul coatelor, căci şiretul cămăşuŃei îi lunecase de pe umăr pînă jos, pe braŃ.
- Un tip pe care nu-l cunoşti... Era puŃin cam haloimăs, dar era simpatic.
Surîde strîmt.
- Ce e haloimăs?
- Nu ştii... serios?
- Spune-mi!
- Nu ştiu cum să-Ńi spun... Dar se zice de cineva care e aşa... Şi gîndindu-se, cu buza scurtă: Cum să-Ńi spun? Şi hotărît: Haloimăs!... aşa, cu figuri.
- Parcă l-am văzut undeva, am spus înmuiat, cu nădejdea contractată că totuşi mă
înşel. Ridicînd sprîncenele subŃiate, prea puŃin arcuite, pe orbita desăvîrşit geometrică:
- E unul Ladima... a murit.
Priveam fotografia cu uimirea şi groaza cu care se examinează foaia venită de la un examen - pozitiv - al sîngelui.
- Semăna cu logodnicul meu, dar era blond şi foarte înalt... Pe urmă nu avea mustăŃile aşa în sus decît rareori... Săracul, era mereu necăjit, şi atunci mustaŃa îi cădea pe gură... Nu cred că l-ai văzut vreodată...
Cînd s-a întors, şiretul cămăşii, întins de braŃ, s-a rupt, şi cămaşa i-a căzut toată
într-o parte pe coapse, de a rămas goală.
Are pîntecul prins sus într-un corset de grăsime robustă, ca Venus a lui Rubens, şi care numai cînd e culcată se lărgeşte puŃin.
Ladima să o fi iubit pe femeia cu respiraŃia groasă de lîngă mine, de care mă
încălzesc acum ca de o pernă prea îndesată? Era el în fotografie, aşa cum îl întîlnisem la Movilă... înalt, slab, cu ochi rotunzi şi orbite mari, adîncite... cu o mustaŃă de sergent-major şi cărare de frizer, cu haina lui neagră, de alpaca, iar cămaşa albă, şi cu gulerul totdeauna prea larg, scrobită, cu manşetele mari, rotunde, ca nişte burlane, prinse cu butoni roz de cămaşă, pe cînd ceilalŃi butoni erau mici beŃigaşe, desigur de aur - cine ştie ce amintire... Ar fi fost un cap frumos, de n-ar fi fost atît de demodat... Nu cred ca avea mai mult de 35 - 40 de ani... dar la vîrsta asta cîŃiva negustori mari ştiu să fie aproape la modă, cu faŃa complet rasă, cu cămaşă de mătase, cu manşetele moi strînse pe încheietură, cu cravate tinereşti, strict înnodate, sus sub guşă, iar părul pieptănat lipit pe spate şi totdeauna tuns cu grijă, ca să le dea un aer sprinten.
Acum îl vedeam în fotografia veche, deşi murise numai acum trei luni, ca pe o cruce de marmoră, încadrată în ramă de sîrmă galbenă. Dar tot nu-mi vine să cred că
