Dar ochii mei în mine se întorc,

Să mă cuprind, alt fir încep să torc.

Mai mare sunt decît cei mari, şi mai

Frumos decît un crin în miez de mai.

Spre tine, Doamne, gîndul îmi înalŃ ...

Nici flori, nici aur nu mi-ai pus în smalŃ.

Nici gheare. Tu mi-ai dat în loc de ele

Doar cunoştiinŃa mişeliei mele...

Nu mint cînd spun că e plăcut. Sunt bătăi care aduc cu masajele şi sunt dezgusturi care atrag irezistibil, ca vederea unui şarpe mare, te apasă tristeŃi la care n-ai renunŃa.

Nu mă mai oboseşte nici Emilia, care e încîntată cînd îi spun că-mi place la ea...

- Vrei să mai luăm cîte o cafea cu apă rece?

Ideea cade la timp ca un minutar, mă voi putea părăsi în voia gîndurilor, dar nu văd cum o să avem cafeaua..

- Ai tu aici... maşină şi spirt? îmi spune firesc şi masiv:

- Nu... o face Valeria...

- Atunci trebuie să ne îmbrăcăm?

- De ce? Nu e prea cald? E mai bine aşa... Mă duc eu să-i spun.

Mărturisesc, bănuiam că Valeria nu e într-adevăr plecată... dar cel puŃin se convenea că

ignorează că suntem goi în dormitor... E un minimum pe care-l puteam închipui pentru a salva pudoarea ei de soră. Deci... Spun aşa, fără rost, nu ştiu de unde, rărit, ca un actor abătut: „Bietul Ladima".

Ea s-a dat jos, a îmbrăcat peste şoldurile doldora, care se prelungesc cu coapsele, voiniceşte, într-un spate rotund ca o pîine dublă, care tremură în întregime, cînd calcă

apăsat, pătrunzător, un chimono de satin lucios roşu, imprimat cu flori galbene; şi chiar înainte de a-şi petrece în faŃă o pulpană peste alta, ca să-1 înnoade în şold, a ieşit în sufragerie.

În anul acesta, 1926, în luna aceasta, l-am cunoscut, ca să zic aşa, pe Ladima, într-o seară, către miezul nopŃii, la hotelul „Popovici" de la Movilă... Aci se aduna seara tot tineretul, care se prăjea ziua pe plaja îngustă şi sinuoasă. Femeile, aproape anonime în lumină, cînd dormitau lungite lînced pe cearşafuri albe, în costume de baie, oarecum toate la fel, ca nişte oi într-un obor sau, dacă vreŃi, unele ca nişte flăcăi la recrutare, altele ca nişte „girls" de operetă, deveneau seara „doamne", îmbrăcate, căpătau siluete proprii, o biografie şi un nume de obicei foarte cunoscut, căci pe vremea aceea veneau la Movilă mai toŃi cei care alcătuiau bunăstarea şi mondenitatea bucureşteană... Ograda selectă, mărginită spre maidanul şoselei de un gard viu, cam sălbatecii, avea, la marginea bătăturii de la intrarea hotelului cu aspect de-han de munte, alt gard de soci rari şi şezlonguri de nuia, dincolo de care era spre stînga grădina oarecum Ńărănesc de neîngrijită, cu mesele restaurantului.

Un fel de umbrar-pavilion, şi, mai spre stînga încă, adăpostind într-un colŃ jazul, slujea seara pentru dans. Situat ceva mai sus decît mesele din grădină, era ca o scenă de vară, iar în vreme de ploaie, era, la rîndul său, transformat în restaurant... Ierarhia socială, după anarhia şi devălmăşia senzuală de pe nisip, se restabilea aci...

Numele cu patină aristocratică, şi uneori princiară, se adunau la o parte. Domnii şi doamnele care după siestă jucaseră întreaga după-amiază bridge, în costume albe sau pulovere colorate, după ce terminau masa începută devreme, se retrăgeau, unii în şezlonguri, alŃii plecau să facă plimbări cu maşina, iar cîteva cucoane apăreau la ferestrele deschise ale hanului-vilă, căci toŃi erau pensionarii lui, cu camerele reŃinute cu un an înainte, şi priveau ca la teatru. Consideram toŃi cu aceeaşi curiozitate în fiecare seară pe cei care veneau după masă să ia desert, cafele sau vin; să danseze sau să

privească, şi ei, pe dansatori... Între nouă şi jumătate şi zece şi jumătate, toate celelalte restaurante se goleau, dar grădina „Popovici" era ticsită, căci se adăogau mese pretutindeni, iar cînd nu se mai putea nici aşa, cunoscuŃii îşi cereau îngăduinŃa să se aşeze de nevoie la mesele celor sosiŃi mai din vreme. Ba unii priveau şi de afară, peste gardul viu. Mai ales că în vara asta venea uneori seara, de la ConstanŃa, să ia masa aci şi uneori dansa principele Nicolae.

Sîmbăta, ca şi duminica de altfel, se mai făcea o nouă schimbare... ToŃi cei care aveau maşini plecau în diverse excursii pentru o zi, două şi apăreau democratic cei de la sat, încît o actriŃă - căci erau aci vreo cinci-şase - vorbea cu dispreŃ de „publicul de sîmbătă

şi duminică", asemănător, pare-se, celui de la teatru... Noi plecasem în sîmbăta asta, un grup întreg, încărcat în Austro-Daimler-ul meu... rabla, cum era poreclită de băieŃi şi fete din spirit de antiteză, căci altminteri, cu cei opt cilindri ai lui, era o torpilă mare, botoasă, de nichel alb-albastru şi piele cafenie la fotolii. Aveam în faŃă, alături de mine, o fetiŃă a unui petrolist american, foarte dulce, foarte descreierată, care bea mai mult cointreau şi whisky într-o seară decît toŃi membrii unui echipaj la un loc. (Noi am crezut multă vreme că e o femeiuşcă neastîmpărată de 21 - 22 de ani, înotătoare şi „nudistă"

pasionată, căci atît ne spunea ea că are, dar tîrziu am aflat de la un servitor că nu a împlinit decît 15 ani). Tot în faŃă, lîngă Mouthy, era actriŃa şatenă - grecoaica - pe care nu putea s-o sufere Emilia în ruptul capului... în spate erau înghesuiŃi trei inşi din cei cinci, care alcătuiau „banda noastră", „băieŃii teribili" ai Movilei... Un fel de gasconi, dansatorii cei mai buni, cu corpuri elastice de atleŃi uşori, băutori strajnici şi destul de scandalagii. (Dar văd că iau lucrurile în serios... Ştii că a început să-mi placă să scriu?...

Voi fi păcătuind cumva împotriva gramaticii, probabil că folosesc mereu unele cuvinte, cum mi se spune că fac şi cana vorbesc, dar altfel nu e greu. Vreau acum să ştii totul.

Povestind în scris, retrăieşti din nou aceleaşi întîmplări bucurii, întocmai, dar parcă le simŃi altfel, apar acum luminate de alt înŃeles, care le face şi mai vii, pentru că ştii şi ce s-a întîmplat în urmă.) Plecaserăm pe la şase după-amiază, după ce făcusem de dimineaŃă

plajă, iar după-masă flirt, toŃi şase grămadă. Mouthy vrea să vadă cămile, pentru că

auzise că într-un sat, în jos, Ńăranii ară în loc de cai şi vite cu cămile... Luasem şi două

sticle de whisky, căci sifoane găseam pe drum la cîrciumi, cîteva pachete de Ńigări

„Caporal", fiindcă nu fumam toŃi decît din astea, şi o pornisem razna, nebuneşte, dînd drumul eşapamentului de înfioram văile moi şi largi, şi mai ales, asta vrea Mouthy, stricam siesta burghezilor... N-am găsit satul cu cămile, de altminteri de la o vreme nici nu mai ştiam pe unde mergeam. Luam pînă la 100 pe oră, treceam vîjîind, urlînd, înjuraŃi de cei cu căruŃe care abia aveau timp să tragă în şanŃ... Opream numai la umbrare de cîrciumi de ceream sifoane... înghesuiala ne încălzea plăcut, căci eram toŃi în haine uşoare. As fi preferat să am lîngă mine pe actriŃa şatenă, care era foarte frumoasă, deşi nici Mouthy nu era mai urîtă, dar prea o cunoşteam bine, chiar dormisem de cîteva ori împreună... Gîndesc că aş fi iubit-o poate dacă nu era atît de nebună, dacă

n-ar fi plictisit-o, cred, să fie iubită, şi dacă nu ar fi fost în viaŃa mea întîmplarea care a fost. Poate din politeŃă faŃă de Mouthy, poate din timiditate, poate fiindcă vrea să evite familiaritatea înghesuielii, căci ne cunoşteam abia de cîteva zile, Lena Core-mati întîrziase să se suie în maşină, iar americana, pentru că Ńinea să fie lîngă volan, se grăbise să se urce lîngă mine, făcînd loc, lîngă ea, pentru actriŃă.

Pe drum, mai ales după ce mai băuserăm puŃin, Mouthy se deda unui fel de aŃîŃare nebunesc. Avea un trup durduliu de mică bacantă, cu picioarele puŃin cam groscioare sus, căci glezna jos era foarte fină, dar tocmai din cauza asta parcă mai pline de poftă, cu talia lungă şi sînul mic... Şedea sprijinită de cotul meu şi potrivită aşa, ca, de cîte ori întorceam volanul, să-i izbesc de sus în jos sînul, care elastic scăpa totuşi zvîcnind deasupra şi păstra un fel de mişcare vibratorie... Cînd întoarcem la loc volanul, izbeam iar sînul viu şi gol sub cămăşuŃa şi rochiŃa de pînză liliachie, acum de jos în sus, şi iar vibra... Corpul şi-l Ńinea puŃin arcuit şi îndepărtat cu socoteală pentru ca toată senzaŃia să aibă un punct de centrare... Mergeam nebuneşte şi aşteptam cu un fel de panică

prilejurile să întorc volanul... Cînd a simŃit că mă tulbură nebuneasca

ei ispravă, mi-a aruncat după gît braŃul gol şi ars de soare, pînă devenise din înnegreală, auriu, de părea de bronz, ca o cariatidă de lampă aurie, aşa cum era toată din cap pînă

în picioare. Încercam diferenŃe de căldură, căci braŃul ei îmi acoperea ceafa şi simŃeam de unde, sfîrşind rochia, începe pieliŃa fierbinte. Eram parcă îmbătat de viteză, de trepi-daŃiile ritmice, nervoase, ale maşinii şi mai ales de fluidul acela care se strîngea în sînul stîng al femeii după ce parcurgea ca într-un circuit amîndouă corpurile... Deşi ameŃiŃi, băieŃii, alarmaŃi, au început să protesteze... Didi Ghenovicescu, foarte îndrăzneŃ la vorbă, dar uluitor de prudent la fapt, a început să strige în ton mîrîit şi să întindă de jacheŃica dejerse pe care o luase cu ea şi o purta pe umăr, Ńinînd-o cu un deget de agăŃătoare:

- A nu se vorbi cu conducătorul... Strict interzis pipăitul în timpul mersului, în persoana şoferului...

Pe urmă era un adevărat hai:

- Mouthy, ai înnebunit?... Lasă băiatul în pace...

Şi o trăgea de moŃul băştii albe, care la trupul ei de bacantă mică îi dădea un cap de gheişă de 6 ani. L.C. era palidă şi surîdea nervos, ca să arate că nu-i e teamă, dar buzele îi deveniseră subŃiri... Părea un căŃeluş sprinten, într-o rochie de olandă albă, tunsă

absolut băieŃeşte, cu ochii castanii, obrajii albi, tari. Avea jumătatea feŃei îngustă, ieşită

puŃin în afară, o dată cu nasul acvilin, ca un botişor aristocratic. Era o frumuseŃe proaspătă şi sfioasă, care contrasta cu tunsul ei de licean, mai ales cînd surîdea dulce şi făcea gropiŃe în obrajii frumos arcuiŃi, căci avea gura mare. Acum nu privea decît înainte. Aprinsă, învăpăiată, Mouthy se agăŃa mai puternic de gîtul meu... deşi Ghenovicescu căuta să-i desprindă braŃul.

Din cînd în cînd şoseaua şerpuia ca să urce vreo coastă, dulce de altfel, dar oricît, mai ales din cauza grămezilor de pietriş, menite reparatului, era cu adevărat pericol să

ne răsturnăm sau să derapăm... La întoarcere, pe dreapta şi pe stînga mea, nu mai vedeam de la o vreme decît linii de întuneric. Deschisesem iar eşapamentul, pentru ca bubuiturile lui de mitralieră să ne facă drumul liber. Farurile foarte puternice, de maşină cu pretenŃii, luminau trei sute de metri înaintea noastră... Dar dacă în stînga şi în dreapta, dacă înaintea mea chiar, la zece metri, nu mai vedeam nimic, îndelungata obicinuinŃă cu maşina Ńinea treze reflexele şi deprinderile strict necesare... Putea Mouthy să se atîrne greuşoară de gîtul meu, să-şi apese sînii de mine, privirea îmi era fixată la două sute de metri înainte... piciorul pe frînă, chiar dacă era strîns între genunchii rotunzi, plinuŃi ai ei... Mîna urmărea strîns volanul, chiar dacă ea îl izbea din cînd în cînd.

Eram parcă o rachetă lansată trepidînd în noapte.

Ghenovicescu se trezise de groază... se ridicase spre spătarul fotoliului nostru şi căuta să Ńie pe Mouthy care întărîtată şi îndrăcită se întindea ca un şarpe încolăcitor să-mi ajungă la gură...

Pietrele de pe şosea trosneau în jerbe de sub roŃi, de parcă ar fi fost simplu noroi.

Mărginoiu, care era mult mai curajos decît Ghenovicescu, îl consola: