dedesubt în pachet e cu adevărat îngropat misterul lui, căci a fi iubit pe femeia de lîngă
mine e a fi îngropat sufleteşte. Poate că Emilia exagerează, cine ştie. Ea desface funda roză cu oarecare grijă.
- Valeriei nu-i place neregula... Le-a aranjat cu grijă, în ordine, după date... Spune că o femeie trebuie să păstreze totul...
E cu adevărat scrisul ştiut... Mare, aplecat spre dreapta, cu literele subŃiate puŃin ca să
încapă mai multe. Literele mari sunt făcute din linii trase lung, dar fără colaci. Cozile termină mereu spre dreapta, apăsat, de parcă fiecare rînd ar sfîrşi într-o parafă. Îmi dă o impresie de halucinant acest scris subŃire, aplecat mult spre dreapta, aproape foarte mare şi în acelaşi timp cu literele foarte înghesuite... E, cel mai adesea, un scris cu cerneală violetă.
Mă uit peste tot teancul mare, gînditor. Emilia vrea acum să le dea la o parte.
- Pierdem timpul ... Lasă-le ...
A întins mîna şi, cînd s-a aplecat, sînul mic atîrnă sub braŃ ca o gutuie molatecă.
Îmi aprind, pe gînduri, căutînd să nu răsară deasupra cît sunt de abătut, o Ńigară, şi zîmbesc fals, de teamă să nu trădez un prea mare interes.
Întreb nemişcat, ironic, punînd între ghilimele:
- Sunt „pasionante"?
- Te cred, numai citeşte una dintre ele. Da spuneai că eşti grăbit? Sunt gol, lungit pe spate. Ea e lîngă mine, aproape de tot, întreagă,
mai sus, ca să-şi poată petrece mîna în jurul gîtului meu... Sînii i se apropie acum voinici, fără să se diformeze prea mult... Banul cel mare, cafeniu, uşor bulbucat din jurul sfîrcului drept, e pe din două tăiat de marginea de sus a cămăşii pe care a ridicat-o, din nou, doar într-o parte. E în jurul cafeniului, ca o aureolă alburie, vizibilă numai cînd priveşti atent, irizată mai în alb încă decît restul pielii.
Scot teancul de scrisori surîzînd.
Le măsor cu privirea, le resfir ca pe un pachet de cărŃi de joc, jucînd teatru.
- Multe sunt, dragă... n-ai pierdut din ele? Emilia e flatată.
- Era cam aiurea, scria mereu...
Am desfăcut panglica, gînditor, cu teama că voi face o greşeală, dar cu dorinŃa abia stăpînită de a citi.
- Dă-mi să-Ńi dau eu dacă vrei să citeşti una... de pe la mijloc. Tresar în mine şi îi fac semn gînditor:
- Lasă, că citesc vreo două... de la început.
Una... două?... Le voi citi absolut pe toate, cu pasiunea cu care surprinzi prin fereastra de vizavi o discuŃie mută, fireşte, între vecina aproape goală şi amantul ei. Nu vrei să pierzi nimic. Dar acum, cînd o lume nebănuită mi se va dezvălui?...
Domnişoară,
Ştiam că primăvara asta o să-mi aducă numai bucurii... M-aŃi căutat - ieri si alaltăieri laredacŃie... înşelat acum o săptămînă de soarele prea timpuriu al acestui început de martie,ieşisem din casă fără palton (nu pot să-l sufăr mai ales că e cam vechi). M-a surprins însă zăpadamoale de alaltăieri şi am răcit, a trebuit să stau în casă... Am fost destul de pedepsit, pentru că
nu v-am putut admira la noi în redacŃie... şi nu m-am putut ameŃi de parfumul...
Fumează, dintr-un portŃigaret lung de două palme de baga, roşiatic, şi mă lămureşte grav:
- Era un „Coty” ... îl primisem cadou de la Zăgănescu.
...atît de rar al mîinilor d-voastră... Tot zîmbetul de azi nu mă poate consola de surîsuldumneavoastră pierdut...
Îmi scrieŃi că v-arfi de folos, la clasă, piesa între amor şi prietenie... Că aŃi vrea să daŃi producŃia cu ea... Nu-mi spuneŃi însă autorul... Si, cum probabil e tradusă... titlul exact în franŃuzeşte...
Dacă s-apublicat... eposibil s-o găsim sau la FundaŃie, deşi acum, cu greva studenŃilor, mi-eteamă că FundaŃia e închisă, sau la Academie... Mîine voi fi pe la 10 la redacŃie... Nu îndrăznescsă vă deranjez acasă. Dacă veŃi trece pe la ora 1 să mă luaŃi... am putea lua aperitivul împreună
la vreuna din bodegi.
Să sper? Cu respectuoase sărutări de mîini,
G. D. Ladima
- Cînd era asta?
A întors spre mine ochii mari, verzoşi, care nu spun, din pricina gurii de manechin, nimic.
- Acum doi ani, cînd am dat producŃia.
Aşez scrisoarea pe noptieră şi parcă-mi rămîne pe degete o pulbere ca de la un cadavru de fluture. Sunt nerăbdător să iau alta, căci vreau să ştiu ce-i putea scrie Emiliei, dar nu trebuie să mă trădez, deci, ocolind, mai fac gesturi gratuite. Apoi: Domnişoară,
A plouat întreaga săptămînă şi n-am ieşit din casă... Cînd plouă zile întregi, e cevaîntunecat şi humos în mine, de parcă îmi umblă rîme pe tot corpul... Fireşte că v-am tradus actulpe care mi l-aŃi cerut... tmile Fabre nu e un autor care să-mi placă, dar gîndul că textul acesta vafi interpretat de d-voastră a mai luminat pentru mine pustiul ceasurilor de ploaie. (Din păcatestau cu camera şi prea sus, sub streaşină, de văd cum se scurge apa.) La redacŃie n-am fost decîto jumătate de oră pe zi să-mi scriu articolul, deşi mi-e silă să scriu cu picioarele în ghetele plinede noroi, ca în bandage ude.
V-am văzut ieri trecînd cu o maşină mare, albastră, pe Calea Victoriei. AŃi ocolit-o pestrada Regală... Era o maşină de casă, albastră, şi v-am făcut semne disperate ca să vă atragluarea-aminte, dar nu m-aŃi văzut.
Cu oarecare dispreŃ domestic:
- Îl văzusem, dar am întors capul, că eram grăbită... Era maşina lui Berdiceanu, trimisese să mă ia, şi el mă aştepta.
