e singura pe care „n-o păcăleşte nimeni" din cauza îndîrjirii plate cu care obŃine tot ce i se cuvine.
Toate astea n-o împiedicau să fie pentru Emilia un fel de ideal, căci şi idealurile sunt ierarhizate pe o adevărată scară a valorilor. Fără îndoială însă că Emilia ar fi putut să nu aleagă indicele abia superior ei, ci un altul mai înalt - sărind în modul acesta cîteva trepte; dar inteligenŃa ei era prea mărginită, nu vedea nimic mai departe decît vecinătatea şi
pe MiŃi.
Dar lunga mea absenŃă, deşi sub pretextul fumatului, o nelinişteşte. Nu mai are curajul, după insuccesul frazei de adineaori, să mai spuie ceva şi simt, aşa cum stau cu faŃa în sus, cu mîinile sub cap, că mă spionează... Că urmăreşte în fixitatea privirii mele, în jocul imperceptibil al mimicii, să ghicească la ce gîndesc. întorc privirea şi-i surîd binevoitor, dezolat parcă de caracterul definitiv şi aproape involuntar al dispreŃului meu, cum medicul zîmbeşte în treacăt unui bolnav incurabil. Apoi revin la marea comediană şi prin asociaŃie de idei la alte întîmplări în apa gîndurilor mele...
Emilia încearcă din nou seducŃia fizică. Se lipseşte de mine, dar, fără să vreau, fac o bruscă mişcare într-o parte; nu s-a şters bine după paravan şi cămaşa pe care a pus-o îi e udă de apă, la mijlocul corpului... Se apropie de urechea mea, e caldă şi hotărîtă, dar tot fără simŃul realităŃii, fără ocol, ca în teatru cînd joacă.
- Nu mai vrei?
Nu pot spune: nu; ar fi o brutalitate, nu prea dureroasă pentru ea, dar pentru felul meu de a fi obicinuit... A început să se dea unui calcul vulgar de excitare metodică, îmi gîdilă sfîrcul cît o boabă de linte al pieptului, şi nu simte că ori de la cine ar veni - şi mai ales de la ea -mi-e dezagreabilă această mîngîiere. Nu i-o spun însă, ea de asemeni nu simte, nu pricepe, şi repetarea acestei neplăceri mă face să-mi simt toată pielea corpului, din picioare pînă la rădăcina părului, străină de această femeie greoaie de lîngă mine.
Ca să creeze un fel de alibi, sau mai curînd ca să devieze într-o justificare cel puŃin tăcerea mea, Emilia ia de pe mescioara de lîngă căpătîi două Ńigări, din care una mi-o
potriveşte mie între buze, deşi abia aruncai Ńigarea, iar alta o aprinde pentru ea... Acum cel puŃin tac pentru că fumez, deci demnitatea Emiliei e relativ împăcată.
łigarea e plăcută, în căldura după-amiezii mă simt încă bine, gol şi lungit în patul foarte comod, care se bucură de atenŃia deosebită a stăpînei casei, ca o sculă profesională, deşi cearşafurile străine mă enervează. E larg, conjugal, cu tăblii gălbui, imitaŃie de palisandru. Trebuie să-i spun ceva plăcut femeii de lîngă mine... Examinez puŃin odaia... În dreptul patului e un şifonier mare, tot gălbui, cu oglindă. De-a lungul marginii din stînga, între cadru şi oglindă, cîteva fotografii: o actriŃă prietenă, deasupra un actor de cinematograf, a treia e un domn cu mustăŃi gen sergent-major, scrie pe ea cîteva rînduri, de dedicaŃie, greu de descifrat de aci. Ultima, sepia, e o femeie, pe care nu o pot recunoaşte din cauză că nu-i văd decît jumătatea de sus a capului, restul e acoperit ca şi jumătatea oglinzii de tăblia gălbuie a patului... Îmi ridic ochii spre abajurul din colŃ, suspendat pe un picior mare aproape cît o umbrelă de soare. E de mătase galbenă, pictată, şi seara, cînd e aprinsă, lumina trebuie să cadă într-o difuziune conică, pe o parte din cameră şi pe covor, dînd musafirilor culcaŃi ai Emiliei impresia unui interior poetic. Mint dintr-o inexplicabilă perversitate (nu- cumva e acea ieşire din personalitate pusă în contul viŃiului meu care zăpăceşte totul, şi nu cumva sunt şi eu tot atît de incapabil ca şi Emilia, în felul ei, de a găsi unitatea de simŃire salvatoare?).
- Foarte elegant abajur... Trebuie să fie o frumuseŃe, seara, cînd se aprinde becul şi se văd picturile de pe el.
Deşi era un paravan în genul unei mode perimate, Emilia fu foarte mulŃumită că
am găsit ceva care să-mi placă în casa ei.
O privesc cu indiferenŃa degajată cu care priveşti de sus o omidă mişcîndu-se pe potecă. Un reflex, numai din simpla constatare a situaŃiei, mă îndeamnă să-i mai spun ceva agreabil şi gratuit de stupid:
- Ia uite cîte cărŃi ai... Le-ai citit pe toate?
Şi mă întind peste largul patului pînă la noptiera gălbuie de la căpătîi, care formează
garnitură cu patul: Jertfa de Rădulescu-Niger în ediŃia „Biblioteca pentru toŃi". Emilia e mereu satisfăcută că mă interesează lucruri din dormitorul ei şi mă lămureşte cu o importanŃă neglijentă: „Jertfa o citeşte Valeria, eu am citit-o..." Cobor pînă la etajera cu cărŃi şi, uitînd că sunt gol, din pricină că femeia de lîngă mine mi se pare atît de puŃin femeie, caut să descifrez broşurile care stau strîmb, într-o rînă, din cauză că nu sunt destule ca să umple rafturile.
Două feerii, desigur, de la clasă: Trandafirii roşii ¹ şi însir-te mărgărite ², două volume din Anna Karenina, în traducere de domnul Brateş... Un roman moldovenesc, din biblioteca „Minerva", Farmecul iubirii, versuri de Orthansa Constantinescu, Ce este monismul? de dr. Leon, ProducŃia petroliferă în anii 1922 - 1923, Romînii la Mărăseşti de Gh.
Ştefănescu... şi încă altele la fel.
Anna Karenina ajunsă pînă în dormitorul Emiliei... Privesc din nou din pat, acum cu o melancolie uscată, neangajată cu nimic, volumul fără copertă, numai cu pagina de faŃă, îndoită la colŃuri, de parcă ar fi uscată de singurătate.
- Ti-a plăcut?
¹ Poemul dramatic a lui Zaharia Bîesan (1878 – 1948 )
² Feeria lui Victor Eftimiu ( 1889 - 1972 )
Emilia stă rezemază într-un cot, cu sînii întinzîndu-i cămaşa, ca nişte punguŃe albe în care ai turnat apă; are, grav, o grimasă:
- Are sfîrşitul trist, nu-mi plac cărŃile care se sfîrşesc rău...
Cînd luasem cărŃile, smulsesem şi fotografia tipului brun cu mustăŃi războinice din marginea oglinzii, ca să citesc dedicaŃia... Cu cerneală violetă, pe partea mai albă, dedicaŃia are patru rînduri cursive, aproape caligrafice, dar repede scris, şi relativ mare:
„Drăgălaşei domnişoare Emilia Răchitaru, în semn de simpatie din partea mea, V.
Constantinescu". Toate majusculele dunt bogate în curbe şi ochiuri ca la dictando, iar parafa e atît de abil întortocheată, încît îŃi face impresia că autorului i-a fost frică să nu i se imite iscălitura pe o fotografie dedicată.
Privesc fotografia, o fixez şi pe ea.
Stă alături într-o rînă, voinică şi cu piciorul dedesubt îndoit în aşa fel, încît nu-l mai încape cămaşa care s-a ridicat întinsă deasupra lui, cam pînă în dreptul unde vine de obicei prins ciorapul de jartiere, împins spre mine, genunchiul apare gol, formînd cu piciorul de deasupra lui, lungit, descoperit şi el de sub cămaşă, dar mai puŃin, un culcuş
triunghiular de carne bogată, albă şi molatecă. Solicitată de privirea mea, Emilia îmi dă
lămuriri cu grija cu care ar face o prezentare: „E logodnicul meu".
Sunt într-o clipă năpădit de un sentiment uitat, care mă pătrunde tot, ca o erupŃie pe întreaga piele... îmi amintesc de cînd cu confraŃii mei liceeni frecventam bordelurile cele mai mizere, aşa cum numai înfr-o capitală orientală pot fi murdare şi mizere nişte bordeie.
CăsuŃe mici cu porŃi de lemn întredeschise, prin faŃa cărora treceam de cîte cinci şase ori, pînă cînd mă decideam să intru, ca să nu fiu văzut, nu de vreun cunoscut, dar nici măcar de trecătorii necunoscuŃi şi indiferenŃi... În casele astea nu atingeam nici un obiect căci toate îmi dădeau aceeaşi impresie pe care de copil o aveam, cînd mi se spunea despre carnea de cal că e spurcată... Îmbrăcat, şi femeia de asemenea îmbrăcată
în capot, ritualul amorului venal se reducea la gesturile şi vorbele strict necesare. Ei bine, adeseori întîlneam în aceste odăi cărŃi poştale ilustrate şi fotografii, pe care multă
vreme le-am crezut aşa, adunate de pe stradă, răpite destinatarilor, numai ca să
împodobească odaia femeii, dîndu-i iluzia vieŃii de familie. Dar într-o zi am descoperit că aceste ilustrate erau adresate chiar femeilor la care veneam, cuprinzînd date autentice de familie: „Să trăieşti şi să-Ńi dea Dumnezeu sănătate şi Ńie, şi lui Costică", sau agramat şi insistent: „Salutări de la GalaŃi, ceai făcut cu ceam vorbit...; despre haine nu spune nimic... eu cum iau concediu viu acolo, vezi trimiteŃi vorbă Marii". Era o lume care nu numai că nu intra stînjenită pe poartă, ci şi scria, avea legături de viaŃă normală
cu aceste femei şi aceste camere; atîŃia, nu numai că nu căutau să distrugă orice urmă că
au trecut pe acolo, dar se recunoşteau prieteni sau rude în scris. Aveam impresia că
descopăr un tărîm nou al simŃirii. Fotografia cu dedicaŃie a logodnicului îmi amintea de toată această lume, cu femei care, dacă, extrem de rar ziua, treceau în trăsuri şi le cunoşteai, nu numai că nu le salutai, fireşte, dar le priveai străin, de parcă ar fi fost deŃinute plimbate sub escortă la tribunal.
