îndemnau să beau din vinul cald, pe care chelnerul, neobişnuit cu preferinŃele mele, nu-l adusese în baterie cu gheaŃă, iar eu acum nu mai aveam curajul să poruncesc îndreptarea lucrurilor. Eram sincer necăjit că nu pot să beau, cînd eram îndemnat cu atîta cordialitate, mai ales că aveam pentru unul dintre comeseni nu numai o admiraŃie extraordinară, dar şi amintiri frumoase din vremea războiului. După ce luptasem călare în tot timpul retragerii, regimentul nostru, în a doua parte a campaniei, a fost băgat în foc descălecat la Sticlărie, pe valea Oituzului, unde am luptat o bucată de vreme. Rănit, am fost evacuat într-un spital dinapoia frontului, într-un tîrg moldovenesc. OfiŃer intendent al spitalului era tocmai cel care acum era în dreapta mea la masă. Băiat de
petrecere, harnic la treabă, după cîte se spunea, luptînd voiniceşte cu damigeana cu vin, dar şi izbutind să obŃie totul de la centrele de aprovizionare, aşa încît spitalul nostru nu ducea lipsă de nimic. Toată lumea era încîntată de el, şi mai ales noi, ofiŃerii răniŃi, care puteam părăsi patul. într-un pavilion din fund, unde ocupa două încăperi ofiŃerul intendent, se încingeau nişte grandioase partide de pocher, care Ńineau uneori de la trei după-amiază pînă a doua zi dimineaŃa. Era un bun camarad, cu un limbaj anume al lui, poetic, care de atunci mă umplea de admiraŃie şi pe care, umilit de mărginirea mea, l-am regăsit pe urmă în volumele lui de proză. Dar iată că acum începe o adevărată
dramă pentru mine. în sosul, sau mai bine zis zeama din farfuria celuilalt scriitor, puŃin ascunsă de tăiŃeii de varză, doarme cu aripile strînse, înecată în grăsime, o muscă.
Niciodată, nici chiar în război, cînd am comandat patrule tari de cavalerie, nici cînd am fost însărcinat, ca de atîtea ori, cu misiunea de a conduce prin Ńară diferiŃi oaspeŃi de marcă, nu mi s-a pus o problemă atît de alarmant imediată şi atît de insolubilă parcă. Să
atrag luarea-aminte a domnului, tot atît de reputat scriitor, dar pe care eu îl cunoşteam mai de puŃin timp, şi care tocmai explica un manifest literar, era oarecum prea tîrziu, căci şi mîncase jumătate din farfurie. Şi pe urmă, din acelaşi fel de mîncare îmbuca (acesta e cuvîntul) şi vechiul meu prieten. Ar fi trebuit deci să renunŃe amîndoi la resturile din farfurie şi să caute să-şi împace în stomac cum vor putea: mîncarea consumată cu structura şi imaginea muştei. De altfel, aveam impresia că, deşi mi-ar mulŃumi, ar fi totuşi enervaŃi şi, aşa ca în nu ştiu care filozofie unde realitatea se creează
prin însuşi faptul cunoaşterii, m-ar fi făcut pe mine - care prea văd toate – răspunzător de existenŃa micii vietăŃi decedate în grăsimea din farfurie. Mă simŃeam intimidat ca un elev de şcoală, care n-ar îndrăzni să atragă luarea-aminte profesorului că i se vede rupt ciorapul, deasupra pantofului, la călcîi. M-am hotărît să aştept cu nădejdea că ei vor mînca totul din farfurii şi că o întîmplare fericită va face să rămîie în restul din zeamă
picolului tocmai porŃiunea cu cadavrul muştei. Aşa aşteptam să se apropie ziua de examen cînd eram mic, sau inspecŃia însărcinatului de afaceri cînd eram detaşat.
Nervos, nehotărît, obsedat de imagine. Iar cînd am înŃeles că voi asista la clipa inevitabilă, cînd tovarăşul meu va înghiŃi musca, am devenit palid – cred că mi s-au albit buzele. Între-rupîndu-se atunci din pasionata lor discuŃie despre programul grupării lor, scriitorul bălai, voinic şi plin de voie bună, m-a întrebat dacă nu cumva mi-e rău. Abia am putut să şoptesc, arătînd extenuat cu un vîrf de cuŃit spre muscă.
A surîs, şi cu un gest secundar, de paranteză, a scos cu furculiŃa musca, a aruncat-o jos şi i-a spus prietenului meu, aşa în treacăt, cu binevoitoare ironie: „E gingaş domnul", pe urmă a propus ca manifestul să fie tipărit pe hîrtie mai luxoasă, cu desene moderne.
Mai tîrziu a trebuit să ne retragem, cu masă cu tot, mai înspre salonul cel mare, căci cortul întins deasupra se încinsese de tot. Mărturisesc că am recurs la un procedeu destul de inelegant, dar am toate scuzele. Cînd am propus, prevăzător, schimbarea mesei, eram sigur că prietenii scriitori vor accepta bucuros propunerea mea. Şi iată de ce: cam pe la sfîrşit, cînd se goliseră cea mai mare parte din mese, veneau să dejuneze preşedintele Camerei cu fata lui, una dintre cele mai frumoase fete din societatea bucureşteană. Dar cînd m-au văzut salutînd, cei doi scriitori m-au şi întrebat în grabă şi cu o mimică extrem de indiscretă, ca şi cînd ar fi fost vorba de o pensionară a localului, cine e domnişoara. Nu puteam nici să nu răspund şi nici să răspund, pentru că fata observase întrebarea simultană a celor doi şi ar fi ghicit după mişcarea buzelor răspunsul meu. De-abia am aşteptat plecarea.
Ne-am despărŃit foarte cordial în faŃa restaurantului, rugîndu-i să-mi trimită şi mie revista pe care voiau s-o scoată. Cred că am făcut şi o supremă impoliteŃă întrebînd cum
pot plăti abonamentul, ba încă ducînd şi mîna la portvizit. A fost numai o precipitare mintală. Eu, care sunt dat în cercurile noastre drept model de atitudine degajată şi linişte de spirit (pentru că totdeauna mă consider cel puŃin egalul celor cu care vorbesc, dar nu în orice caz din aceeaşi lume cu ei), sunt timid şi îmbrăcat în haine prea strîmte în faŃa celor pe care-i admir. Acum, de pildă, dacă aş fi început aşa: „Vă rog să mă
consideraŃi şi pe mine abonat la revistă", nu m-aş mai fi simŃit obligat să schiŃez un gest precis, ducînd vag mîna la portvizit. Dar pentru că începusem numai aşa: „Vă rog să-mi trimiteŃi şi mie revista", mi-era teamă ca ei să nu înŃeleagă cumva că doresc să mi se trimită revista gratuit, mai ales că, deşi mai puŃin prieten cu unul dintre ei, îmi permisesem totuşi să achit eu toată socoteala. A trebuit să fac un gest care să arate cum vreau şi am Ńinut să mă explic, repede. Dar e ceva atît de încurcat, că toate virtualitătile astea mă enervau tot mai mult, tocmai pentru că nu puteam exprima nimic, erau fără
coadă şi cap, înghesuite în cîteva clipe, cum ai vîrî cu sila şi ai înghemui pe cineva, care s-ar zbate, într-un sac. Nu ştii dacă nu-i apeşi genunchiul pe gît, nu ştii unde-i e capul, nu ştii să dai formă unitară sacului, în sfîrşit. Şi eu, cînd sunt nelalocul meu, stau în clipă (aruncat în grabă) ca vîrît în sac. Nu găsesc nici explicaŃia pe care o caut disperat şi nici echilibrul după care mă chinuiesc cu îndîrjire. Am fost aproape recunoscător scriitorului voinic şi bălan, care m-a bătut pe umăr şi mi-a explicat că voi plăti mai tîrziu. Mi-a însemnat apoi adresa în carnet.
Am luat-o în jos, spre dreapta, cu toată căldura, să văd cum se dărîmă casele pentru deschiderea bulevardului Brătianu. Eram nerăbdător, căci nu fusesem pe acolo din ajun. Casei din dreptul străzii Regale îi ridicaseră acoperişul şi rămăsese acum aşa, cu pereŃi tapetaŃi între care fusese viaŃa de familie, de s-ar fi putut uita cineva de la etajul casei Visante să vadă înăuntru, ca într-un corp omenesc, deschis pe masa de operaŃie. Negreşit, mobilier nu mai era, dar albastrul tapetului închisese scene de viaŃă: iubire, necazuri, naşteri, vizite; era întreagă soba la gura căreia stătuse desigur vreo femeie gînditoare, alăturea era soneria mică în perete. Şi acum era un gol de nămiză
pînă în adîncurile luminoase, arzătoare ale cerului.
O casă fără acoperiş, vara, nu e o casă din care chiriaşii se mută ca să vie alŃi chiriaşi. E ca o violare. Nu ar trebui să se permită oricui să vadă o casă căreia i se ridică
acoperişul, cum metresa care iubeşte nu lasă slugile să facă patul în care au fost îmbrăŃişările ei, ci îl strînge şi-l aranjează singură, în clipa plecării.
Făcuseră un scoc şi coborau pe el cărămizile roase şi uruitoare, ca buştenii pe jgheabul de munte. Din cauza prafului şi a molozului, toŃi trecătorii se alipeau cît mai mult de gardul de fier al caselor de vizavi (strada veche nu avea mai mult de şapte metri lăŃime) şi îşi Ńineau cît puteau respiraŃia. Dărîmăturile acestea de case au fost calamitatea bucureştenilor după război, ca şi construcŃiile neîngrădite de scînduri protectoare măcar. în dreptul unei clădiri, descompusă în zidărie veche, bîrne şi fier, trotuarul era desfăcut, trăsurile şi automobilele intrau unele într-altele, de nu mai conteneau claxoanele şi înjurăturile şoferilor. Eu veneam însă în fiecare zi. Mă duc oriunde se deschide o stradă nouă. Aştept perspectiva viitoare cu pasiunea cu care jucătorul filează
cartea. întîi nu se vede nimic şi de aceea în fiecare zi nu întîrzii prea mult. E mai mult o enervare că lucrurile merg prea încet. Dacă urmează o duminică sau o zi de sărbătoare, mi se pare că un proces de naştere s-a suspendat. Mă opresc şi fac tot soiul de ipoteze asupra aspectului pe care îl va avea noua stradă după reconstituirea pavajului. Ştiu bine că un moment nou se va crea. Dar va dispărea unul vechi, iar această tranziŃie n-am putut s-o prind niciodată, cum, cînd eram mic, nu pricepeam cum din hîrtie şi boabe negre pe ea ieşea cînd un cîntec sprinten, cînd un oftat lung, cînd o grindină de sunete.
Mă ascundeam după uşă şi ascultam cum cînta mama la pian. Toată casa era plină de sunete ca un clopot şi eu ştiam că ea cîntă privind, dar cum din boabe negre ca piperul poate să iasă sunet n-am priceput niciodată. În viaŃa mea am rămas cu pasiunea şi neliniştea schimbărilor, a trecerilor. Ştiam deci că acum va fi o stradă nouă, desigur ca orice altă stradă nouă, dar atunci nu va mai fi şi cea veche, ca să le poŃi compara, pentru că ar trebui să fie chiar în locul acesteia; iar imaginile, ca obiectele, sunt impenetrabile.
Şi noutatea, momentul inedit ar fi tocmai în examinarea comparativă a celor două
imagini simultane. Mai bate un vag vînt de mijloc de august, liniştit şi fiert parcă, asemeni „porumbelului fierbinte" pe care o Ńigancă îl oferă oamenilor care dărîmă casa, într-o copaie, în care desigur au fost culcaŃi copiii (după ce a fost fiert, neîndoios, în cazanul cu rufe). Mă acoperă praful cînd mă îndrept spre strada Batiste. încet, trebuie să
ocolesc, căci într-o curte e un depozit improvizat de benzină. „For-duri" vechi de tinichea, jerpelite ca nişte haine de salahori, modele aproape comice, revîndute şoferilor, vin să se aprovizioneze, căci parcă ele singure (cele de lux fac siestă) mai lucrează în nămiaza asta de august, împreună cu acei paria care asfaltează, între dogoarea cazanului cu smoală şi a cerului arzător albastru. Strada e pustie şi înaintea mea e, singur drumeŃ, o foaie de hîrtie, care, luată de vînt, se tîrăşte cu paşi mărunŃi de şoarece, încercînd întîi parcă să traverseze, dar se loveşte de muchia trotuarului, cu care aleargă
apoi paralel departe, pe urmă spre capăt, unde strada ocoleşte puŃin, saltă ca o gîscă, încercînd să zboare. Dintr-acolo vine cu grabă întinsă un automobil cu geamantane aşezate ca nişte turnuri oblice alături de şofer, altele turtind genunchii domnului şi doamnei, care mai vor, cine ştie, să prindă trenul de Sinaia sau de ConstanŃa, unde e prospeŃime şi răcoare.
Şi nici prietenii mei nu sunt acasă. Ferestrele au hîrtie albastră, pe uşă este scris cu creionul un bilet. Urc trei trepte ca să-l descifrez: „Omul care vine din partea domnului Vasiliu să întrebe la uşa din dos, la bucătărie, că are un pachet şi o scrisoare". Nu Ńineam prea mult să-i văd, deşi femeia e agreabilă cînd e familiară, după-masă veneam numai aşa, ca să am ce face, dar faptul că găsesc acum uşa închisă mă scade sufleteşte ca o părăsire, ca o neşansă disproporŃionată. PrezenŃa lor de-abia îmi devine necesară. La întoarcere, puŃin amărît, descopăr şi reŃin toate casele care au geamurile astupate cu hîrtie albastră. Casa din colŃ are obloane moderne cu lame paralele, care se ridică şi se lasă ca la birourile americane. Ca să apuc pe strada Enei, căci viu spre „Capsa", ocolesc un hotel, în etajele căruia sexualitatea e condensată şi toropită în după-amiaza asta de vară, ca gazele care se tîrăsc în fundul unei mine. Iată, după un croitor sărac, o legătorie de cărŃi. Vitrina e prea sus, ca pe un podium, dar tot disting neverosimilele adunături de poze. Un portret al arhiducelui Rudolf, rupt din vreo revistă ilustrată, veche, din vremea cînd se încerca la ilustrate desenul imitînd fotografia, trei caricaturi colorate de Jiquidi: un cap mare de general cu mustăŃi enorme pe un trup cît un deget, alta cu un cap cît un măr pe un trup. tot cît arătătorul: Eugen Stătescu şi nu mai ştiu cine. CărŃi poştale gălbejite, înşirate pe sfoară ca mînătărcile, cu muzicieni celebri: Chopin, Schumann, Bizet, Wagner. Cîteva femei goale. Una - din ce vreme? - cu fusta ridicată în faŃă, dansează cancanul, îndoind picioarele cu pulpele excitante între jartiere, azvîrlite din maldărul de dantelărie albă a „dessous"-urilor. E blondă, grăsuŃă, cu sînii prezentaŃi pe dantelă, ca perele mari de lux în cutii cu vată. Trebuie să fie faimoasa „La Goulue"
sau vreuna din şcoala ei. E cald, şi după-amiaza asta de august ! e calmă şi îmbîcsită, ca în orele de siestă un harem adormit. încep să-mi simt corpul, aş mînca piersici şi aş vrea să văd o coapsă de femeie frumos arcuită, cu pieliŃa albă, ca să Ńi se lipească de podul palmei. Opresc o trăsură cu cai deşiraŃi şi osoşi.
Pe lîngă strada Plevnei şi bulevard e o curte lungă cît o stradelă şi acoperită, cu etaje adăogate, cîrpit fiecare cu scăriŃe de lemn strîmbe. Sunt locuinŃe studenŃeşti şi menajuri boeme. La cişmeaua din curte e noroi, pentru că toată ziua trebuie să vie lumea să ia apă. Cutia cu gunoaie, enormă, e în faŃă, şi alături de ea cîteva căruŃe de lemne, aşa că toată casa pare un tren de marfă cu tenderul înainte.
Mă gîndeam cu enervare că s-ar putea ca uşa de lemn, toată, a Emiliei, către care mă duceam, să fie închisă cu cheia, iar la repetatele mele bătăi, întărite, uşa aceasta să
rămîie definitiv calmă, egală, ca o barieră între mine, cel de afară, şi interiorul baricadat.
Totul în trupul meu era pregătit încă de pe drum şi se accentua intens pentru ce avea să vie. Mîna desfăcută ca să-şi mărească suprafaŃa de pipăit se încolăcise de pe acum în jurul braŃului alb, plinuŃ al fetei, ochiul juca încă de pe drum comedia enervată
a sînilor, care, pe jumătate văzuŃi, nu rămîn aşa etern, ca într-un tablou, căci cămaşa, prinsă încă la mijlocul trupului, cade de pe ei, dezvelindu-l pe unul complet, iar pe altul pe jumătate, sîni a căror vagă moliciune e parcă provocată de greutatea, senzualităŃii dizolvante, leneşe şi lenevitoare ca aerul cald. Cutele pe care le face cămăşuŃa, ocolindu-le rotunjimile de fructe, sunt tot atît de molatice şi încolăcite ca şi linia lor sinuoasă.
Genunchiul încă de pe drum se simte potrivit prin rochie deasupra genunchiului ei, în primitoarea adîncitură cu care începe coapsa. Mîinile-mi coboară apoi, îmbrăŃişînd femeia cu coatele îndoite şi sprijinite în şoldurile ei, cu faŃa de dinăuntru a braŃelor şi avanbraŃelor cuprin-zîndu-i şi simŃîndu-i talia, ca nişte sepale vii.
Am bătut în uşă, şi sunt surprins de sunetul bătăii auzit înăuntru, de parcă am trimis un sol. Nu va răspunde nimeni; sunetul acesta trimis de mine va fi singurul semn de viaŃă. Se aud paşi înăbuşiŃi, însă cineva, topindu-se cu restul lumii, a mişcat nevăzut clanŃa, în faŃa mea la un pas. Sora Emiliei, fără să aştepte să-i dau bună ziua, s-a întors cîŃiva paşi şi, din pragul micului vestibul întunecat ca o magazie, de unde o scară duce sus, a strigat-o, fără să-mi spună numele, cum se anunŃă fetele la bordel: „Emilia".
Jucau se pare cărŃi, căci văd pe masă un pachet mic, unsuros, care ar putea să fie şi pentru ghicit însă, şi acum totul e întrerupt, iar tînărul care e cu ele e nedumerit. E ca o catastrofă liniştit convenită, care în loc să mă măgulească, mă stînjeneşte, căci deschide ca un hiatus între ceea ce se întîmpla pînă acum în această sufragerie cu mobile vechi şi între cele ce se vor întîmpla în şi în prezenŃa mea... Trebuie să găsesc o introducere, oricum. Dar tînărul, după ce a ezitat cîteva clipe, neşti-ind ce să facă, sau poate la un semn, neobservat de mine, al vreuneia dintre femei, se decide şi, după ce bălăbăneşte puŃin mîinile, se strecoară prin uşa deschisă în vestibul, fără să salute, ca o vietate domestică. Era ca de douăzeci şi cinci de ani, cu o figură de lăutar, oacheş de tot, ras, îmbrăcat în haine negre.
Toată mişcarea asta produsă de venirea mea mă stinghereşte şi mă întristează, căci ştiu bine că prestigiul meu de om n-a cîştigat nimic, dar mi-a descoperit, jignind ceva în mine, că există straturi de viaŃă normală mult mai jos decît mine. De ce a plecat tînărul acesta?
Ce inferioritate îşi simte şi acceptă faŃă de mine chiar, care sunt aşa cum sunt, care de atîtea ori mă simt mărunt, inferior, îmbrăcat ca în haine străine, de căpătat, cu toată
aparenŃa mea de monden? El e poate cel care o conduce pe Emilia în oraş, îi sărută
respectuos mîna în stradă, aşteaptă îngrijorat să fie invitat, consideră că a fi primit de ea e un semn de importanŃă în viaŃă, ori ca o duminică. Fac desigur revelionul împreună, iar cînd îşi lasă genunchiul prea descoperit, ea se acoperă, sau îl pofteşte afară cînd îşi îmbracă rochia. Emilia aceasta, pe care am avut-o din noaptea cînd m-a dus un prjeten cu ea la „Luzana", pe care am chemat-o la mine cînd am vrut şi pe care totuşi, în trei ani,
am venit cel mult de trei ori s-o am, care de cîte ori a fost singură cu mine n-a întîrziat, ca să rămîie în cămaşă cu coapsele goale, un sfert de oră, fata asta blondă sau mai mult spălăcită, grăsuŃă şi vulgară, pe care au avut-o toŃi prietenii mei, ca şi mine (căpitanul Ştefănescu, în tren, fără ca ea să-şi scoată chiloŃii).
