faŃa îi e parcă îmbrăcată într-o pjele albă, frumoasă, dar mult prea scurtă şi numai de aceea stă întinsă. Îmi aduc aminte că se spunea despre o fostă „demimondenă" că şi-a injectat în obraji parafină ca să-i dispară cutele. Aşa parcă a făcut şi Emilia. În orice caz, seamănă mult în privinŃa aceasta cu acele capete cu pielea întinsă, cu roşu în obraji, din cărŃile poştale ilustrate pe care scrie într-un colŃ „Souvenir".

- Dar cum se face că n-aŃi plecat nicăieri? mă întrebă, „ca să întreŃie conversaŃia", Valeria.

Îi explic că n-am avut concediu (deşi de la minister, de cînd cu zborurile, sunt întrun soi de disponibilitate) încî şi nu-1 voi avea decît aşa cum l-am cerut, între 1 şi 30

septembrie.

- N-ati fost nici la moşie? Cu căldurile astea...

Valeria asta simte nevoia să mă scuze cu orice preŃ faŃă de concepŃia ei de eleganŃă şi

„lume bună" că n-am plecat. în sufletul ei e, probabil, o luptă între noŃiunea de om elegant pe care o are ea şi aceea pe care i-o ofer eu. Toată „lumea bună", aşa cum o concepe ea, îşi face un punct de demnitate din a părăsi Bucureştii vara; dar, pe de altă

parte, ştie, oricît de vag, că „eu sunt primit în cele mai bune familii". Ştie că „am şi parale". E aci una din acele tranziŃii care mă pasionează. Pe viitor, Valeria, care are acum 40 de ani, sau va renunŃa să mai judece eleganŃa lumii după criteriul de pînă

acum - unul dintre atîtea multele cîte o fi avut - sau nu mă va socoti pe mine elegant.

Pentru moment e într-un soi de expectativă îndelungată.

Dar Emilia, care se aşezase la masă şi părea că ia parte la convorbirea începută, se ridică precis, dînd din nou scaunul la o parte, şi, tot cu capul în profil, cu coatele lipite de corp şi cu pumnii strînşi, începe dintr-o dată ca şi cînd i-ar fi venit din senin, din nou zguduitor:

- ... Doamnă, sunteŃi o mizerabilă... O... cît l-am iubit. E viaŃa... viaŃa mea, doamnă.

Din ochii mari, verzui, prinşi molatec cu pleoapele lor grăsuŃe în orbitele geometrice, tot timpul îi curgeau două mici fire de lacrimi, nu atît de puternice ca să ajungă la rădăcina nasului, dar destul de adevărate ca să trezească acelaşi fenomen şi în ochii Valeriei.

Prietenii mei cred sincer că n-am inimă... Şi citează cazuri de autentică

insensibilitate pe care aş fi dovedit-o adeseori, refuzînd de a crede celor în nenorocire.

Partea de adevăr e însă că plînsul provoacă în minte o reacŃiune de mînie şi dezgust...

De atîtea ori am fost în pragul morŃii (de două ori rănit, două accidente de automobil, unul de avion), am fost îngrozitor nedreptăŃit, totuşi ştiu bine că nimic nu justifică

plînsul demonstrativ. Nu corespunde - şi m-am gîndit mult la asta - nici unui sentiment, nu dovedeşte nimic. Nu e nici o legătură între el şi sinceritatea emoŃiei, sau, mai bine, între el şi valoarea simŃirii. EmoŃiile mortale sunt intense, palide şi egale. Cei cu adevărat în stare să sufere sufleteşte au şi orgoliul de a refula totul, au şi durerea inferiorităŃii lor de o clipă - şi poate că tocmai această comprimare mistuie şi doare mai mult, deci e de presupus că tocmai cei mîndri, care îşi ascund simŃirea, sunt cei care, şi mai ales prin asta, suferă cu adevărat.

Plînsul demonstrativ mie îmi reaminteşte de o femeie care şi-ar schimba bandajul igienic în public.

Şi, în genere, plînsul după „fericire", orice s-ar spune, nu mă impresionează, pentru că cei care-şi clamează aprig şi humos „dreptul lor la fericire" şi-1 doresc mai totdeauna lovind necruŃător în alŃii.

Emilia pretinde însă de la mine un cuvînt, un semn de admiraŃie. S-a aşezat din nou la masă, se sprijină în coate şi priveşte aiurea, aşteptînd. Valeria e de asemeni surprinsă de tăcerea mea prelungită, dar cînd observă că gîndesc, deduce, pare-se, că

sunt tulburat. Eu simt una dintre acele impulsii irezistibile de a face ceva inconvenabil şi absurd, ca, de pildă, de a mîngîia barba mare şi mătăsoasă a unui domn grav; sau de a turti cu o palmă scurtă şi apăsată cilindrul mătăsos al unui personaj mărginit şi important, în sfîrşit ceva analog acelui procedeu de cinematograf de a trînti un castron de cremă în obrazul unei profesoare urîte şi solemne. Acum, cînd am văzut sentimentul Emiliei, cînd, potolită şi pătrunsă de importanŃa talentului ei, aşteaptă un cuvînt de la mine, eu să-i spun, de pildă, calm şi firesc, că ar fi bine să se lase de teatru şi să se apuce de croitorie, însă nu de croitorie fină, sau, şi mai bine, să se facă vînzătoare de cămăşi gata şi gulere de cauciuc. Dar e prea cald şi, la urma urmelor, nici nu merită sforŃarea unei articulări. Fără voia mea, cu aceeaşi gratuitate cu care mă pregăteam de Ńîşnire, mă

trezesc zîmbind admirativ: „Foarte emoŃionant!"

Valeria are ochii cei mai dulci din lume.

- N-ai cumva pe cineva la Teatrul NaŃional?

Dar soră-sa protestează, dezamăgită desigur de nenumăratele încercări înfructuoase.

- Valeria, domnul... nu se ocupă cu teatru.

Mă conving tot mai mult că Valeria, datorită şi corpolenŃei şi vîrstei, s-a confirmat în funcŃiunea de manager artistic al surorii ei.

- Taci din gură, că ştiu ce spun... şi, întorcîndu-se spre mine, mai direct: PoŃi să ai talent cu carul, că dacă n-ai un pic de protecŃie e tot degeaba. Cînd te uiŃi la alea de la NaŃional... că toate au ajuns. Vezi, una trăieşte cu directorul, alta cu regizorul...

Valeria se întrerupe, căci surprinde strecurarea unui gînd pe figura mea... Rechemat, îmi opresc privirea pe rochia ei albastră cu boabe negre, sub care apar bretelele subŃiri, ca nişte şireturi, ale brasierei. Cum stă puŃin aplecată deasupra mea, îi văd sînii. în loc să fie între ei o vîlceluşă de carne albă şi fragedă, nu e decît o cută întunecată, care e singurul hotar între burdufioarele lor molatece, lăptoşi cum sunt şi lipiŃi unul de altul ca două emisfere cerebrale. Totuşi îmi vine să întreb: Dar, în definitiv, Emilia de ce nu se culf ă şi ea cu directorul sau cu regizorul, dacă n-o fi făcut-o încă? îmi dau seama că, chiar în după-amiaza asta îmbîcsită de august, întrebarea e oarecum nepotrivită într-o casă care îŃi oferă cafea şi dulceaŃă şi spun deci, senin şi degajat, privind umărul Valeriei:

- Frumoasă rochie...

Mint serios şi indiferent, căci am pierdut toate punctele de contact logic cu aceste două femei... într-o convorbire, replicile se angrenează, au corespondenŃe îndepărtate şi, desigur, un convenŃionalism care presupune că anumite adevăruri şi preciziuni sunt cîştigate pentru discuŃie din însuşi faptul că trăim în aceleaşi oraşe, în aceleaşi zile, că ne îmbrăcăm nemŃeşte. Ceea ce numesc eu dreptate, sinceritate, adevăr, frumos e însă atît de departe de ceea ce corespunde la ele acestor noŃiuni, încît niciodată nu vom izbuti să

ne înŃelegem. O convorbire e aşa, ca jocul acela al figurii.de pe dosul oglinjoarei: cînd nu izbuteşti să potriveşti cele cinci mărgeluşe albe în gura turcului, dacă eşti înŃelept începi să-i admiri mustăŃile... sau faci din oglinjoară sfîrlează. Deci, ca să accentuez admiraŃia, pipăi puŃin rochia Valeriei.

- Este eponj, nu?

Femeia o clipă nu ştie ce să creadă, pe urmă are aerul să gîndească: „eu totdeauna am ştiut că mă îmbrac bine, dar iată numai el, că e băiat subŃire, îşi dă seama de asta".

Desigur, o gîndeşte. Toate femeile cred totdeauna chiar cel mai absurd şi mai gratuit dintre gesturile de admiraŃie, dacă vine serios, de la cineva care nu e din cercul lor obicinuit. Vai, dacă eu însumi, atunci cînd nu văd intenŃia de glumă, sunt înclinat să

cred tot binele care se spune despre mine. E ca un omagiu, o recunoaştere necunoscutului. Nimic nu garantează valorile curente, deci noi toŃi, chiar atunci cînd gustul şi educaŃia noastră ne spun altfel, ne putem permite să credem complimentul care ni se face serios (ceea ce desigur nu exclude minciuna totuşi) ca hotărîrea unei improvizate CasaŃii, pe care profităm de ocazie ca s-o admitem infailibilă.

Cu toate că e măgulită că-i admir rochia, Valeria nu uită însă că n-am fost în stare să-i ascult tirada începută despre stelele care trăiesc cu directorul... în aerul închis al sufrageriei se mai adaogă şi golul unei tăceri. Aş vrea să spun ceva, dar gîndurile s-au depărtat de mine că trebuie să le trag înapoi ca pe nişte balonaşe captive, cărora, dîndu-le liberă sfoară, s-au ridicat şi s-au lipit de tavan. Sunt aici, lipite de tavan, politeŃa şi gîndurile mele, dar ca să le pun în frază trebuie să le scurtez sfoara şi să le mînuiesc cu interes. Şi n-am nici un mobil să fac asta. E acum o tăcere nemişcată, de care Valeria profită ca să aducă întreaga atmosferă la punctul iniŃial, la ceea ce mă adusese aci, ca revenirea la dezbaterile unei comisii după o frivolă digresie... Prin urmare se scoală

ridicînd tot trunchiul în brasieră şi centură, lat, întărit ca un sac plin:

- Mă duc la bucătărie să-mi văd de dulceaŃă... că am luat nişte caise, o frumuseŃe...

Tot ce am găsit mai bun în piaŃă...

Nu mă costă nimic să întreb:

- Dar vă pricepeŃi să faceŃi dulceaŃă? Naivitatea întrebării mele amuză sincer pe Valeria.

- Vai de mine... dulceaŃă? Păi asta, pe care aŃi luat-o, nu-i făcută de mine?... Şi, ducîndu-se la bufet, scoase foaia de hîrtie îndoită de sub micile uşi care, amîndouă, se desfac brusc ca nişte aripi de lemn, lăsînd să se vadă înăuntru, aliniate ca la cofetărie, o serie de borcane, roşii, galbene, roze, toate etichetate. Să-Ńi fac eu dulceaŃă... Ia uite ici...

şi Valeria le prezintă ca un căpitan al dulceŃurilor, pe fiecare muşchetar în parte, după

ce mai întîi le citeşte etichetele. Desigur că ea le cunoaşte şi pe dinafară, dar mai mult ca să-mi arate mie că e vorba de ceva sistematic şi destul de preŃios. Uite aici dulceaŃă de cireşi amare... şi iar citeşte, asta-i de vişini... borcanele astea sunt de caise crude.

- Dar astea care le faceŃi acum?

Valeria e şi mai amuzată de naivitatea mea, iar Emilia intervine doctoral:

- Or fi de caise coapte... Astea-s de caise crude... E foarte pricepută Valeria la gospodărie... şi fără să ia notă de aprecierea mea elogioasă: A, să fi văzut la Bîrlad ce cămară, ce casă aveam.

Acum sunt sincer surprins, şi cum Emilia a trecut alăturea, unde ştiu că e camera de dormit: