fie măsurat cu vreun echivalent şi eu îngheŃ uneori, chiar cînd constatarea e ulterioară, la gîndul că ar fi bănuit cineva că un zîmbet al meu e interesat, deşi, e timpul să-Ńi spun, mi se pare că din diferite motive lumea mă crede altfel. Cu mîndria sufocată ca într-o agonie l-am chemat din nou, la sfîrşit, pe D., cerîndu-i, cu glasul dezarticulat, să scrie cîteva rînduri. Într-o gazetă fără tiraj a apărut un articol ditirambic, dar Lucilei nu i-am vorbit luni de zile.

IndispoziŃia acestei întîmplări, insensibilitatea mea faŃă de D., chiar acum, cînd era întovărăşit de o femeie, au fost apoi, după ce şi-a pierdut din acuitate, pentru gîndurile care m-au frămîntat pe drum spre casă, ca o injecŃie care prepară un corp pentru

operaŃie. Era în mine o durere amorŃită la constatarea pe care o făceam acum că nici gelozia, că nimic nu poate stimula o dragoste inexistentă, că nici mijlocul acesta recomandat de atîŃia autori de maxime şi de piese de teatru nu mi-ar putea fi de nici un folos dacă aş încerca vreodată să-mi recîştig preŃul în ochii lui***.

Într-o zi, D. s-a achitat însă de serviciul pe care am încercat să i-l fac, şi încă în mod princiar, deşi fără să ştie. înainte de Paşte plecam cu acceleratul la mătuşa mea. Ştiu că

Ńine mult să mă aibă de sărbători, pentru că venirea mea e un adevărat eveniment în orăşelul lor. Casa mătuşi-mi capătă o deosebită importanŃă, devine centrul vizitelor pas-cale şi mai toate familiile îşi dau întîlnire în casa în care mergem noi. Cum mătuşa mea este o nevinovată cochetă a primirilor gospodăreşti, e fericită cînd mă duc la ei. Mă

aşezasem deci confortabil pe locul meu, lîngă fereastră, cu pardesiul încheiat şi o tocă

uşoară de drum trasă aproape pe ochi. Examinam curioasă pe tovarăşii de compartiment, cînd a apărut în uşă, chemînd că a găsit loc, recenta metresă a lui ***.

Am încremenit cu buzele întredeschise şi inima îmi palpita ca o pasăre ce se zbate ca să

zboare, în mîna cuiva, şi nu izbuteşte. Crisparea gîtului îmi împiedica respiraŃia. M-am ghemuit mai mult, ca să nu fiu recunoscută, şi mi-am întors cu totul privirea pe fereastră. El a apărut primăvăratec - l-am simŃit fără să-l văd pe cînd aşeza geamantanul în plasă, pe urmă s-au aşezat alături şi atunci am întors şi eu capul. M-a salutat surprins şi amabil, dar era o amabilitate evident voită. Am înŃeles mai tîrziu că mergeau să facă

Pastele la Sinaia, am înŃeles din întrebările ei nerăbdătoare, dar şi din geamantanul care dusese cîndva şi sărmanele mele cămăşuŃe la Sighişoara, tot de Paşte. Era o durere pe care nu o mai puteam stăpîni, care îmi măcina corpul ca un voltaj prea mare, un aparat.

La fel mergea acum cu o altă femeie, reedita funcŃional ca un conductor un drum care în amintirea mea era un refugiu unic de bucurie trecută, căci socoteam cele trei zile petrecute în vremea dragostei noastre, în orăşelul săsesc cu aspect medieval şi cu cetate, incomparabile în viaŃa lui şi a mea. După o examinare amănunŃită în care desprinsesem acest episod de tot ceea ce în Bucureşti fostul meu prieten putea reedita cu alte femei, alesesem din trecut această călătorie, cum ai alege o mobilă care a mai rămas bună

printre ruinele lăsate de un incendiu. Am simŃit zădărnicia oricărei iluzii, dar abia tîrziu am putut să surîd pentru mine însămi, şi surîsul acesta m-a liniştit cum trebuie să-l liniştească pe oratorul care şi-a pierdut penibil şirul, o întorsătură de frază fericită, bună

de final. Liniştea mi-a fost însă de scurtă durată, căci peste cîteva clipe s-a mai urcat în compartimentul nostru un domn care Ńi-e prieten şi d-tale, şi lui ***, şi mie, dar care are un oribil aer de mizantrop, cu ochelarii care îi cad atît de des pe nas în jos, că a ajuns să

aibă un adevărat tic al gurii. Ei bine, cînd l-am văzut, cînd am înŃeles că studiază

penibila întîlnire ca o vulgară dramă şi că face în gînd ipoteze asupra sentimentelor mele, m-am simŃit într-adevăr părăsită şi mizerabilă. Cu puŃin înainte de plecarea trenului a intrat însă în compartiment un comisioner, cărunt, înalt şi cu mustaŃa tunsă

pe gura cocoloşită, pe care-l cunoşteam de cînd îmi aducea flori de la D. Avea acum în braŃe un vas, un fel de strachină înŃesată de viorele, ca o floarea-soarelui albastră, închisă în smalŃ verde. Pe un carton alb D. îmi scria că socoate că-mi va fi călătoria mai plăcută dacă voi avea dinainte grămada de flori. Un domn de vizavi a şi fixat orizontala mescioară a compartimentului, de am pus pe ea vasul cu minunea de fraged albastru care îŃi împrospăta respiraŃia, ca şi privirea, ca şi gîndurile. Pe urmă darul venea, aparent, din lumea tuturor posibilităŃilor şi făcea impresie. Cel puŃin ştiam acum că nu mai sunt compătimită.

T.

ÎNTR-O DUPĂ – AMIAZĂ DE AUGUST

Luasem masa la restaurantul de pe strada Regală, în-grădină, cu doi scriitori.¹ Am mîncat tot timpul, enervat, feluri de mîncare sălcie, am băut apă călduŃă şi leşioasă, vin cu gust de limonada. Toate acestea, pentru că n-am avut curajul să declar celor doi scriitori, cu care sunt prieten de altfel, că eu nu pot sta la altă masă decît la aceea la care sunt obişnuit, că nu mă pot înŃelege cu alt chelner decît cu cel care mă slujeşte de obicei.

Unii cred că asta e un început de manie (cum mi se spune), oricum, mi-a fost frică să le spun celor doi că nu-mi place să schimb masa la restaurant, căci ar fi zîmbit indulgent şi zîmbetul acesta indulgent mi-ar fi tăiat toată pofta de mîncare. Ei sunt doi scriitori cunoscuŃi tuturor acelor care călătoresc cu trenul şi profesorilor de limba romînă, au un fel de certitudine în calmul şi în politeŃea lor indiferentă şi comodă, care contrastează cu graba şi excesul de zel pe care-l vădesc eu în fiecare gest cînd vorbesc cu ei. îmi spun cu un ton îndepărtat şi deferent: „Diplomatule", „Aviatorule". Ştiu că şi ei sunt măguliŃi să

stea la masă cu mine, din cauza numelui şi a situaŃiei mele în Ministerul de Externe, dar e în asta ceva gratuit, aşa cum cei care îmbracă un frac de închiriat îl dispreŃuiesc şi îl afişează totuşi. La rîndul meu, am pentru ei stima pe care o ai pentru lucrurile pe care n-ai să le poŃi face. Admiram pe cei care joacă tenis şi cu destulă trudă am devenit campion regional de tenis, am Ńinut să se vorbească, să se amestece în convorbire fraze despre modul în care dansez, iar fetele mă anunŃă la telefon să viu negreşit la bal „şi să

dansez numai cu ele". Fac box, am trei cai de curse, dintre care unul a luat premiul

„Solon", premiu fără însemnătate bănească prea mare, desigur, dar pe care îl ambiŃionează toŃi proprietarii, din cauză că a fost cucerit de cai iluştri în trecut. Cu atît mai mare e meritul meu că l-am putut cuceri cu un grajd de trei cai numai. Am avut două accidente de automobil despre care a vorbit toată presa şi îndeosebi Le Progrès (organ al partidului conservator, fondat în 1918 de A.Marghiloman) la cronica mondenă. Am încercat trei recorduri cu avionul, numai după doi ani de pilotaj, căci abia de atunci încoace m-am decis, cu toate că aş fi avut prilejul încă din timpul războiului, cînd am fost cerut la un centru de aviaŃie, dar era tocmai în timpul unor lupte grele de cavalerie la Sticlărie, şi cînd colonelul mi-a arătat, zîmbind cu dispreŃ

perfect ascuns, ordinul Marelui Cartier, parcă ar fi plouat cenuşă pe mine, aşa mă

simŃeam de prost.

- Du-te, te mai odihneşte la poarta Cartierului, că de zburat nu prea se zboară

acolo. Aci e greu... mîine divizionul dumitale trebuie să atace Coşna.

¹ Dacă m-am convins că într-adevăr D. „nu forma nici pe departe centrul preocupărilor"

corespondentei mele, n-aş putea tăgădui că acel enigmatic *** nu îmi aŃîŃa curiozitatea într-un mod aproape de neîngăduit. Cu scuza vagă a unui interes scriitoricesc, nu m-am lăsat pînă cînd, nu numai că

l-am identificat, dar l-am cunoscut chiar personal, ba încă, după cum se va vedea, curînd am devenit şi prieteni. Era fiul acelui mare industriaş pe care l-am numit convenŃional în romanul meu Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război Tănase Vasilescu. Avea acel timbru deosebit, acea vibraŃie melodioasă, calmă, pe care o au toŃi oamenii, fruntaşi adevăraŃi în activitatea lor, oricare ar fi ea: artă, politică, militărie, acrobaŃie, dans modern, destin de Don Juan sau box.

De multe ori am stăruit pe lîngă el să scrie, fiindcă nu numai că da în convorbire acea impresie unică de trăire adevărată, dar, din ceea ce ştiam despre viaŃa lui, despre legăturile lui, despre ceea ce făcea din el un adevărat exponent al societăŃii romîneşti de azi, mi se părea că ar da la iveală lucruri de un interes documentar puŃin obicinuit... I s-a părut atît de absurdă propunerea mea, făcută cu aceleaşi

argumente ca şi cea adresată doamnei T., că nici n-a vrut să stea măcar de vorbă. „Eu şi scriitor? De ce glumeşti în modul acesta?"

Într-o zi însă, pe cînd eram amîndoi prin faŃa Cercului Militar, a trecut pe lîngă noi o fostă artistă a Teatrului NaŃional, o stagiară angajată aproape în fiecare an, căci exaspera pe directori prin tot soiul de intervenŃii, şi tot în fiecare an, sistematic eliminată, căci într-adevăr n-avea aproape nimic comun cu arta şi nu îndeplinea măcar nici acel minimum social care îngăduie menŃinerea în cadrele acestei instituŃii chiar fără talent.

A devenit livid.

- O vezi pe asta, pe femeia aceasta cu rochia roşcată? Şi s-a întors, făcîndu-mă şi pe mine să mă

întorc.

Am ridicat din umeri a nedumerire, dar n-am spus că o cunosc, ca să aflu vreo taină, care altfel nu mi-ar fi fost poate mărturisită.

- Nu, dar ce e cu ea?

A rămas îngîndurat, tulburat şi nu mi-a răspuns nici cînd am repetat întrebarea, mereu frămîntat de amintirea lui...

A reluat abia cînd trecusem de Teatrul NaŃional, ca să ocolească orice lămurire.

- E prea lung şi prea complicat.

Am crezut că mi se oferă prilejul căutat de multă vreme.

- E ceva aşa de extraordinar, într-adevăr?

- Poate că nu, poate că da, nu ştiu... Sunt ca şi bolnav, din asta, de o lună de zile. Un adevărat subiect de roman... S-a întors brusc spre mine: Ai iubit vreodată? Şi fără să mai aştepte răspunsul, frîngînd ceva din el: Patru generaŃii dintr-ai mei n-au gîndit cît mă frămînt eu de o lună.

Am căutat să exercit asupra lui presiunea care mai niciodată nu dă greş în lumea profană.

- Poate că m-ar ispiti să-l scriu eu - romanul ăsta - dacă-1 socoti atît de interesant.

- Haide atunci la Şosea (era prin septembrie), să luăm masa şi să-Ńi povestec toată întîmplarea.

Am refuzat molatec.

- Nu, dacă mi-o povesteşti nu mi-e de nici un folos. Subiecte mi se oferă toată ziua. Nu e scriitor căruia să nu i se ofere aproape cotidian subiecte. „Extraordinar. Am să-Ńi povestesc cazul meu!... Să

vezi!... Ai putea să scoŃi un roman!..." Dacă vrei să-mi fii cu adevărat de folos, povesteşte-mi totul în scris.