bolovănoasă, care urca spre coastă, în pădure la stînga. Grădinile noastre comunicau una cu alta, şi un pîrleaz scurta drumul noaptea vecinilor noştri, cînd se întorceau de la noi, de la cărŃi, acasă. Oarecare dificultate era, pentru că doamna D. era destul de durdulie şi cu greutate, de aceea, ziua prefera înconjurul pe cele două străzi.
E de prisos să-Ńi mai spun că D. era mai toată ziua la noi. Ştiam de la o soră a lui –
erau două – cît mă iubeşte, şi poate că iubirea lor pentru mine venea din faptul că era alimentată de pasiunea importană a fratelui pentru mine. Ceea ce am ştiut mai tîrziu –
după ce m-am măritat am aflat de la un coleg al lui – e că D. era invidiat de tot liceul, că
avea un fel de nevăzută şi emoŃională aureolă, pentru că toŃi colegii lui îl vedeau pe stradă, la tenis, la conferinŃele Cercului militaro-civil, în apropierea şi tovărăşia mea şi a lor. Ele erau însă urîte. E adevărat că plătea destul de scump această distincŃie. Îl puneam să-mi scrie lecŃiile, să-mi reŃină bilete la teatru, să ducă scrisorile direct la gură
şi să ia răspunderea tuturor lucrurilor prin casă, căci mama era cu mine foarte severă.
Mai tîrziu, a venit în orăşelul nostru, întors din Germania, un tînăr inginer, cu care după cîteva luni m-am măritat. Aveam optsprezece ani şi D. nouăsprezece. Cînd a auzit că s-a hotărît logodna mea, a venit şi mi-a spus întîia oară ceea ce ştiam de la sora lui, că
mă iubeşte şi că are şă se omoare. Am fost mirată cînd am aflat cîtă poezie făcuse pînă
atunci fără să ştiu, m-a mişcat durerea lui, am plîns amîndoi, dar m-am măritat cu celălat, care, după cum îmi explica mama, avea o frumoasă carieră. D. însă nu s-a omorît şi, deşi mi-a trimis în ajunul zilei de nuntă o poezie tradusă din nemŃeşte de Iosif
– ah nu mai stau acum să-mi amintesc autorul, Heine, nu ? – n-a venit la nuntă în giulgiu de strigoi, ci într-un smoching nou, din garderoba pe care ai lui i-o dăduseră şi cadou, şi pentru că îi era necesară la terminarea liceului. N-aş fi vrut să se omoare, o, deloc, dar m-am gîndit uneori ce impresie ar fi făcut în orăşelul nostru sinuciderea lui din cauza mea.
Eu am plecat cu soŃul meu în Germania. D. s-a dus să-şi facă Dreptul la Bucureşti.
Din cînd în cînd mama îmi transmitea în post-scriptumuri de scrisori ecouri din necazurile familiei D. Fetele s-au măritat prost, şi vechiul meu tovarăş, din vremea cozilor pe spate, nu-şi dădea examenele la Universitate, îşi petrecea timpul prin cafenele şi lucra noaptea la o gazetă. Acasă, în timpul acesta, bătrînul D. îşi părăsise nevasta şi avea o amantă mai tînără, cu care îşi cheltuia în escapade amoroase la Bucureşti tot ce cîştiga, ba chiar rupea şi din mica avere pe care o agonisise pînă atunci, din care însă
apucase să dea zestre fetelor. A urmat o afacere nelămurită, bătrînul a murit, dar să
trecem peste asta.
Multe s-au întîmplat de la divorŃ şi de la întoarcerea mea din Germania. Într-o zi de primăvară ieşeam pe strada uscată de vîntul nou şi inundată alb de lumina proaspătă. Era plînă lume bucuroasă că a părăsit paltoanele şi blănile, ca nişte şopîrle cu pielea nouă. Se purtau buchete de violete şi toate privirile erau vii. Coboram pe bulevard spre Cişmigiu, uşoară cercetînd interesată rochiile deschise ale femeilor, în tonuri îndrăzneŃe, aşa cum nu eram obicinuită să văd în Germania. Moda cerea mult un galben de culoarea lămîii, care la început mă jignea, dar, cînd îl vedeam purtat de mai toate femeile frumoase, lăudam croitoreasa care-mi impusese culoarea. În dreptul hotelului „Palace”, văd că la doi paşi înaintea mea se opreşte cineva împietrit şi atît de brusc, că m-am oprit şi eu în loc, ca un răspuns reflex. Aveam dinainte un tînăr într-un palton prea mare, cu buzunarele roase şi lăbărăŃate, cu gulerul soios şi decolorat.
Aveam maxilarele aproape dreptunghiulare, neras de multe zile, gura ştearsă şi uscată
dispărea în figura palidă şi brăzdată, cum dispar desenurile pe o batistă murdară. Dar cînd i-am întîlnit ochii, i-am recunoscut nu pe ei, ci privirea.
Era D., devenit bărbat şi precoce îmbătrînit. Îşi frămînta figura, îşi trecea limba peste buze ca să şi le umezească, dar nu putea articula nici o vorbă. M-am apropiat şi i-am luat mîna, atunci l-am auzit pronunŃînd, mai mult gîfîit: „Tu!" Dar mîna nu mi-a strîns-o, şi a lui rămăsese inertă într-a mea, ca şi cînd toate puterea din ea se consuma în respiraŃia sacadată şi în privire. Îşi trecea mereu limba peste buzele uscate ca să poată
spune „Tu!"
La doi paşi de noi se opriseră doi domni cărora primăvara le oferea prilejul să
apară în sacouri tăiate după noua modă, cu talie strînsă. O doamnă, care aştepta lîngă
trotuar o trăsură, întorsese şi ea capul. Nu ştiu dacă ai să mă înŃelegi, şi poate că ai să
mă cerŃi şi pentru asta, explicîndu-mi-o cu severitate; însă nu-mi place să fiu văzută în tovărăşia unor bărbaŃi mizeri ca înfăŃişare, cu ghetele scîlciate şi cu mîinile neîngrijite.
Dar îmi părea bine că îl văd şi, poate şi ca să mă pedepsesc puŃin, aşa cum nu ştiu care general îşi pedepsea corpul fricos, i-am luat braŃul, am traversat bulevardul şi ne-am trezit pe cheiul DîmboviŃei, şi el cu pavajul uscat de vînt, cu iarba malurilor convalescentă.
Am aflat atunci, şi mai tîrziu după asta, că m-a iubit necontenit. Căci i-am zădărnicit viaŃa.
Într-o zi am fost pînă la el. Locuia pe Calea Moşilor, într-o curte lungă, mărginită
de o parte şi de alta de căsuŃe mici şi dărăpănate, ca o stradelă. Intrarea mea acolo a fost un prilej de uimire: ovreici diformate de maternitate ieşiseră în prag, fetele mă priveau de după perdele, iar copiii îşi întrerupseseră jocul şi se luaseră după mine. D. mă
aştepta în faŃa uşii. Asta mi-a displăcut violent. Era ceva grotesc, prin exces.
Am petrecut aproape două ceasuri într-o cămăruŃă mirosind a umezeală, cu o masă cu picior în mijloc, cu oglindă de perete pistruiată de rugină, cu un pat cu aşternutul lăsat la mijloc şi înspre margine, din pricină că slujea şi de scaun, cu cearşaful atîrnat mai jos decît un soi de cuvertură. Mi-a fost imposibil să refuz ceaiul pe care mi l-a dat, dar n-am putut să mănînc nişte bomboane săpunoase, cumpărate de la o fostă
cofetărie de mare lux, de la care totuşi cei care cumpără des bomboane ştiu că nu trebuie să mai tîrguieşti. Mi-a arătat însă lucruri care m-au făcut să retrăiesc clipe din trecut şi m-au impresionat. Caiete de ale mele din şcoală cu marginea albă de două
degete, cu scrisul ascuŃit şi neglijent, pentru care eram necontenit pedepsită, o fotografie luată de primul fotograf ambulant venit în orăşelul nostru. Eram un grup care ne întorceam de la tenis, şi în dreptul pavilionului „ne-am pozat", făcînd năzbîtii. Şi mai erau într-un sertar de şifonier, jos, singurul sertar din casă, o mulŃime de alte lucruri de ale mele: batiste, bileŃele trimise prin care îi ordonam să-mi reŃie locuri la conferinŃe, un volum de Lamartine cu versuri subliniate şi comentate de mine, o altă carte, de germană, pe care eu scrisesem, Dumnezeu ştie ce ce acolo, din Suily Prudhomme:
Ici bas tous Ies hommes pleurent
Leurs amitiés ou leurs amours.
Je réve aux couples qui demeurent
Toujours.
Mi-a vorbit mult, neîntrerupt, cu febră. Şi pentru a doua oară descopeream la omul acesta ceva neobişnuit şi eram înspăimîntată mai mult decît măgulită, ca de o rană ce Ńi se descopere treptat de sub bandaj.
Nu m-am mai dus niciodată în cămăruŃa din Calea Moşilor, dar a fost nelipsit de la mine el. Necontenit intimidat, gata să se facă oricînd de folos. Am fost într-un rînd rău bolnavă şi el era disperat. Mă plictisea pentru că niciodată nu înŃelegea ce-i spun, încurca totul din exces de zel. îmi făcea din cînd în cînd cadouri care depăşeau evident resursele lui obicinuite, de corector de gazetă. Nu puteam să mai vorbesc despre nevoile mele faŃă de el, că mă surprindea cu servicii. Intimidat ca de obicei, într-o zi mi-a rupt umbreluŃa şi pînă seara disperat mi-a adus alta şi cu un mîner mai scump decît cel vechi. Îi interziceam cu înverşunare aceste apucături, dar era zadarnic. De la o vreme mi-era teamă să nu fure de undeva şi, nenorocindu-se, să nu mă compromită şi pe mine.
Aş fi preferat nesfîrşit mai mult ca tot ce cheltuia aşa să cheltuiască mai bine schimbîndu-şi înfăŃişarea şi hainele, dar, nu ştiu de ce, niciodată nu m-a ascultat şi continua să mă facă să privesc în jurul meu de cîte ori mă oprea pe stradă.
Acasă de asemeni nu-mi convenea totdeauna cînd venea. Eu îl primeam bucuroasă
cînd eram singură, dar cînd se întîmpla să am lume la ceai, era atît de deplasat între cei cîŃiva bărbaŃi eleganŃi, femeile îl evitau atît, că mi-era milă de el. De multe ori mă
