apară în sacouri tăiate după noua modă, cu talie strînsă. O doamnă, care aştepta lîngă

trotuar o trăsură, întorsese şi ea capul. Nu ştiu dacă ai să mă înŃelegi, şi poate că ai să

mă cerŃi şi pentru asta, explicîndu-mi-o cu severitate; însă nu-mi place să fiu văzută în tovărăşia unor bărbaŃi mizeri ca înfăŃişare, cu ghetele scîlciate şi cu mîinile neîngrijite.

Dar îmi părea bine că îl văd şi, poate şi ca să mă pedepsesc puŃin, aşa cum nu ştiu care general îşi pedepsea corpul fricos, i-am luat braŃul, am traversat bulevardul şi ne-am trezit pe cheiul DîmboviŃei, şi el cu pavajul uscat de vînt, cu iarba malurilor convalescentă.

Am aflat atunci, şi mai tîrziu după asta, că m-a iubit necontenit. Căci i-am zădărnicit viaŃa.

Într-o zi am fost pînă la el. Locuia pe Calea Moşilor, într-o curte lungă, mărginită

de o parte şi de alta de căsuŃe mici şi dărăpănate, ca o stradelă. Intrarea mea acolo a fost un prilej de uimire: ovreici diformate de maternitate ieşiseră în prag, fetele mă priveau de după perdele, iar copiii îşi întrerupseseră jocul şi se luaseră după mine. D. mă

aştepta în faŃa uşii. Asta mi-a displăcut violent. Era ceva grotesc, prin exces.

Am petrecut aproape două ceasuri într-o cămăruŃă mirosind a umezeală, cu o masă cu picior în mijloc, cu oglindă de perete pistruiată de rugină, cu un pat cu aşternutul lăsat la mijloc şi înspre margine, din pricină că slujea şi de scaun, cu cearşaful atîrnat mai jos decît un soi de cuvertură. Mi-a fost imposibil să refuz ceaiul pe care mi l-a dat, dar n-am putut să mănînc nişte bomboane săpunoase, cumpărate de la o fostă

cofetărie de mare lux, de la care totuşi cei care cumpără des bomboane ştiu că nu trebuie să mai tîrguieşti. Mi-a arătat însă lucruri care m-au făcut să retrăiesc clipe din trecut şi m-au impresionat. Caiete de ale mele din şcoală cu marginea albă de două

degete, cu scrisul ascuŃit şi neglijent, pentru care eram necontenit pedepsită, o fotografie luată de primul fotograf ambulant venit în orăşelul nostru. Eram un grup care ne întorceam de la tenis, şi în dreptul pavilionului „ne-am pozat", făcînd năzbîtii. Şi mai erau într-un sertar de şifonier, jos, singurul sertar din casă, o mulŃime de alte lucruri de ale mele: batiste, bileŃele trimise prin care îi ordonam să-mi reŃie locuri la conferinŃe, un volum de Lamartine cu versuri subliniate şi comentate de mine, o altă carte, de germană, pe care eu scrisesem, Dumnezeu ştie ce ce acolo, din Suily Prudhomme:

Ici bas tous Ies hommes pleurent

Leurs amitiés ou leurs amours.

Je réve aux couples qui demeurent

Toujours.

Mi-a vorbit mult, neîntrerupt, cu febră. Şi pentru a doua oară descopeream la omul acesta ceva neobişnuit şi eram înspăimîntată mai mult decît măgulită, ca de o rană ce Ńi se descopere treptat de sub bandaj.

Nu m-am mai dus niciodată în cămăruŃa din Calea Moşilor, dar a fost nelipsit de la mine el. Necontenit intimidat, gata să se facă oricînd de folos. Am fost într-un rînd rău bolnavă şi el era disperat. Mă plictisea pentru că niciodată nu înŃelegea ce-i spun, încurca totul din exces de zel. îmi făcea din cînd în cînd cadouri care depăşeau evident resursele lui obicinuite, de corector de gazetă. Nu puteam să mai vorbesc despre nevoile mele faŃă de el, că mă surprindea cu servicii. Intimidat ca de obicei, într-o zi mi-a rupt umbreluŃa şi pînă seara disperat mi-a adus alta şi cu un mîner mai scump decît cel vechi. Îi interziceam cu înverşunare aceste apucături, dar era zadarnic. De la o vreme mi-era teamă să nu fure de undeva şi, nenorocindu-se, să nu mă compromită şi pe mine.

Aş fi preferat nesfîrşit mai mult ca tot ce cheltuia aşa să cheltuiască mai bine schimbîndu-şi înfăŃişarea şi hainele, dar, nu ştiu de ce, niciodată nu m-a ascultat şi continua să mă facă să privesc în jurul meu de cîte ori mă oprea pe stradă.

Acasă de asemeni nu-mi convenea totdeauna cînd venea. Eu îl primeam bucuroasă

cînd eram singură, dar cînd se întîmpla să am lume la ceai, era atît de deplasat între cei cîŃiva bărbaŃi eleganŃi, femeile îl evitau atît, că mi-era milă de el. De multe ori mă

gîndeam să nu-l primesc sau să-i spun să mă aştepte într-o odăiŃă pe care o am sus la etaj. Dar imediat mi-era ruşine de mine însămi că am avut acest gînd.

Am încercat să-l fac să-şi schimbe viaŃa, să-l transform aşa cum spălăcita Thea transformase pe Löwborg, dar n-am izbutit. E iremediabil ratat şi, cred, într-adevăr mediocru. Multă vreme am socotit că numai din cauză că eu îl intimidez e aşa, dar pe urmă am citit cîteva poezii dedicate iniŃialelor mele, într-o revistă de mîna a şaptea, curente şi patetice ca nişte sorcove.

łi-aduci aminte că m-ai privit surprins cînd te-am întrebat despre el chiar din ziua cînd te-am cunoscut şi cînd, de altfel, te-am întrebat atît de multe„. Dar cîndva am să-Ńi povestesc mai multe întîmplări din vremea asta. în timpul pasiunii mele pentru *** a trebuit, şi ce greu mi-a venit, să-i interzic să mai vină la mine. *** îmi spunea „că-l plictiseşte". Mi-a trimis scrisori disperate şi fără înŃeles, flori puŃine în fiecare zi, căci era singurul lucru pe care îi mai îngăduisem să mi-l trimită, îl ghiceam la colŃul străzii şi mă

pîndea noaptea cînd veneam acasă. De la o vreme i-am permis din nou să vină, dar atrăgîndu-i luarea-aminte să evite să întîlnească pe ***.

N-am văzut însă niciodată pe cineva mai „malencontreux" decît el. E adevărat că şi eu uitam uneori că trebuie să vie, dar de cele mai adeseori, tocmai cînd veneam cu prietenul meu acasă, îl găseam aştep-tîndu-mă. Evident că ar fi putut spune că mi-a adus o carte sau că a venit să-mi facă un comision, dar nu spunea nimic. Avea un aer speriat, bîlbîia lucruri neînŃelese, se ascundea cînd era inutil, compromiŃător şi ridicol.

Şi el făcea asta ca să-mi evite mie nemulŃumirile, căci gîndul că e incomod, mai tîrziu am ştiut, îl durea.

Ca şi acum, cînd mă întreba dacă mă supără că a aşteptat în salonaş.

Cînd am cerut de ceai, toată figura lui îmbătrînită s-a iluminat de bucurie, ca o movilă veche pe care cade soarele. Se învîrtea în jurul meu împiedicîndu-mă, îmi ajuta să prepar ceaiul, zăpăcit. Ne aşezasem pe treptele divanului, care face colŃ, dinainte cu ceştile tăiate-n felii alb şi albastru - nu scosesem pentru el ceşti japoneze - pe tava mare de aramă veche bătută, care e transformată în măsuŃă.

Îi rîdeau ochii.

- Ce bine-mi pare că nu l-ai găsit acasă. Am încremenit cu ceaşca în mînă.

- De unde ştii că am fost la el?

- Deşi n-aŃi vorbit de aproape o jumătate de an, ştiu că azi ai fost la el...

Îl întrebam cu ochii mari şi buzele oprite.

S-a dus la biroul mic, la miniatura de birou de domn care Ńi-a plăcut atît de mult, şi dintr-un sertar mi-a scos o scrisoare a mea neterminată. Toată dimineaŃa mă întrebasem dacă să mă duc sau nu la ***. În mine lupta dorinŃa de a-mi da, numai, întîrziind o oră

în garsoniera care m-a văzut de atîtea ori înflorită de bucurie, prilej de amintiri mai precise, aşa cum unii iau opium, ştiind că îşi procură doar iluzie trecătoare, dar căutînd ca măcar în vis să se simtă aproape de cineva dorit - şi teama că are să fie o greşeală, că

el, lipsind cum de atîtea ori a făcut-o, ar putea transforma acest proiect într-o întîmplare dezagreabilă. Îi scrisesem deci: „Prietene, iartă-mă dacă nu voi veni. După-amiază va trebui să mă duc neapărat..." Şi aci ezitasem: să-i pui un motiv serios ca să fie o adevărată justificare, sau să pun dinadins unul fără însemnătate, ca să-i dau impresia că

acum, pentru mine, a mă duce să-l văd are mai puŃină importanŃă decît o probă la croitoreasă, un ceai la o prietenă „care nu poate fi refuzată", sau altceva în felul acesta?

Nehotărîtă, m-am întrerupt şi am lăsat scrisoarea pe masă. Am ocolit-o toată ziua, iar pe la patru, cînd m-am hotărît s-o completez, mi-am spus că acum e prea tîrziu ca s-o mai trimet. N-am putut măcar să respect nici o altă hotărîre pe care o luasem, aceea de a mă duce cu întîrziere, ca să-1 fac să mă aştepte, dovedindu-i că-i fac o concesie acceptînd invitaŃia.

În mine totul se accelera însă, mai întîi domol, dar o dată coborîtă în stradă, atît de violent, că mi se părea că trăsura merge prea încet, numai la gîndul că voi fi acolo.

D. mă privea înmărmurit acum, pironit de ochii mei, aşteptînd pentru întîia dată

de la mine vorba tăioasă de mînie.

- Ai umblat în hîrtiile mele?

Mi se părea că nu mi se poate aduce o jignire mai gravă... că omul acesta abuza de delicateŃea mea. E adevărat că era atît de alarmat, că nu mai îndrăznea nici să respire, că

îşi trecea limba numai peste buzele uscate ca să şi le umezească.

M-am sculat de jos înfuriată şi m-am dus la sertar, în care am recunoscut, cu un capăt de dovadă în mîini, că umblase la toate scrisorile.

- Să plec?

Atît a putut articula, scos din tiparele lui.

Nu m-am mai putut stăpîni, căci gîndul că libertatea mea, la care am Ńinut atît, e în joc, mă scotea din sărite.

- Da, şi imediat!

Din ochii care nu puteau fixa nici un gînd s-a lăsat pe pleoapele înroşite o rouă de lacrimi, pe urmă două şiroaie s-au scurs de-a lungul nasului osos, pe gura fără sînge şi fără contur, ca o floare veche de cîrpă decolorată.