De multe ori am stăruit pe lîngă el să scrie, fiindcă nu numai că da în convorbire acea impresie unică de trăire adevărată, dar, din ceea ce ştiam despre viaŃa lui, despre legăturile lui, despre ceea ce făcea din el un adevărat exponent al societăŃii romîneşti de azi, mi se părea că ar da la iveală lucruri de un interes documentar puŃin obicinuit... I s-a părut atît de absurdă propunerea mea, făcută cu aceleaşi
argumente ca şi cea adresată doamnei T., că nici n-a vrut să stea măcar de vorbă. „Eu şi scriitor? De ce glumeşti în modul acesta?"
Într-o zi însă, pe cînd eram amîndoi prin faŃa Cercului Militar, a trecut pe lîngă noi o fostă artistă a Teatrului NaŃional, o stagiară angajată aproape în fiecare an, căci exaspera pe directori prin tot soiul de intervenŃii, şi tot în fiecare an, sistematic eliminată, căci într-adevăr n-avea aproape nimic comun cu arta şi nu îndeplinea măcar nici acel minimum social care îngăduie menŃinerea în cadrele acestei instituŃii chiar fără talent.
A devenit livid.
- O vezi pe asta, pe femeia aceasta cu rochia roşcată? Şi s-a întors, făcîndu-mă şi pe mine să mă
întorc.
Am ridicat din umeri a nedumerire, dar n-am spus că o cunosc, ca să aflu vreo taină, care altfel nu mi-ar fi fost poate mărturisită.
- Nu, dar ce e cu ea?
A rămas îngîndurat, tulburat şi nu mi-a răspuns nici cînd am repetat întrebarea, mereu frămîntat de amintirea lui...
A reluat abia cînd trecusem de Teatrul NaŃional, ca să ocolească orice lămurire.
- E prea lung şi prea complicat.
Am crezut că mi se oferă prilejul căutat de multă vreme.
- E ceva aşa de extraordinar, într-adevăr?
- Poate că nu, poate că da, nu ştiu... Sunt ca şi bolnav, din asta, de o lună de zile. Un adevărat subiect de roman... S-a întors brusc spre mine: Ai iubit vreodată? Şi fără să mai aştepte răspunsul, frîngînd ceva din el: Patru generaŃii dintr-ai mei n-au gîndit cît mă frămînt eu de o lună.
Am căutat să exercit asupra lui presiunea care mai niciodată nu dă greş în lumea profană.
- Poate că m-ar ispiti să-l scriu eu - romanul ăsta - dacă-1 socoti atît de interesant.
- Haide atunci la Şosea (era prin septembrie), să luăm masa şi să-Ńi povestec toată întîmplarea.
Am refuzat molatec.
- Nu, dacă mi-o povesteşti nu mi-e de nici un folos. Subiecte mi se oferă toată ziua. Nu e scriitor căruia să nu i se ofere aproape cotidian subiecte. „Extraordinar. Am să-Ńi povestesc cazul meu!... Să
vezi!... Ai putea să scoŃi un roman!..." Dacă vrei să-mi fii cu adevărat de folos, povesteşte-mi totul în scris.
Mai mult decît întîmplarea însăşi, care nu poate fi mai extraordinară, orice ai spune, decît un război, m-ar interesa amănunte, mai ales cadrul, atmosfera şi materialul întîmplării... Fireşte că nu-Ńi cer decît o redare, însă e nevoie să fie cît mai amănunŃită... Pe urmă eu voi preface totul într-un roman. (Şi spunînd asta minŃeam, căci nu mă gîndeam chiar să scriu un roman.)
Era mereu frămîntat de vederea lui dinăuntru.
- Ai să fii foarte surprins...
- Nu ştiu; să vedem... Vrei să-mi faci acest mare serviciu? Povesteşte net, la întîmplare, totul ca întrun proces-verbal. (Căci, cu adevărat, bănuiam mai interesante decît întîmplarea însăşi alunecuşurile din condei, digresiile.)
A surîs pe gînduri, descurajat, dar era atît de prins de împrejurare, că pe urmă m-a luat de braŃ.
- Ascultă, am să fac şi asta... Deşi mă întreb dacă nu ai să arunci ce scriu eu la gunoi.
- Îmi vei fi de folos numai dacă îmi vei da material, cît mai mult, chiar cînd Ńi-ar părea încărcat ori de prisos, fii prolix, cît mai prolix. Foloseşte cînd vrei să te explici comparaŃia. încolo nimic.
- Bine, într-o săptămînă am să-Ńi aduc un caiet întreg.
Nu mi l-a adus peste o săptămînă, nici peste două, ci abia peste o lună... Ceea ce nădăjduiam s-a realizat.
Fred Vasilescu s-a „ambalat" şi întîmplarea a luat proporŃii. Mărturisesc că n-am avut nevoie de prea multe modificări, abia ici-colo de am simŃit obligaŃia unor desluşiri, a cîtorva întăriri de imagini, de corijat unele lipsuri (căci multe altele or mai fi rămas) şi mai ales am schimbat cîteva nume şi date, complicînd puŃin lucrurile nude, pe care bănuiesc că el însuşi le mai complicase de asemeni, ca să evit indiscreŃiile.
Abia cînd l-am cunoscut mai de aproape am înŃeles de ce doamna T. l-a iubit atît, de ce a suferit aşa de mult din cauza lui. Nu numai datorită frumuseŃii lui bărbăteşti, sportive, cît mai ales pentru un soi de loialitate şi delicateŃe, un mod de sinceritate a vieŃii, care nu seducea numai femeile, ci cîştiga şi prietenia bărbaŃilor lor, căci puteau să sufere din pricina lui, ca şi ele, dar nu-l urau. Nu jignea niciodată, nici măcar pe cel căruia îi lua nevasta. Cam prea echilibrat, vorbind rar, dar nu fără o privire stăpînă pe sine şi ades ironică.
Am rămas la escadron, spre marele necaz al ordonanŃei care se vedea restabilit la oraş, dar şi spre bucuria roşiorilor mei, care mă iubeau ca pe un frate. Toate le-am făcut în viaŃă, şi tot ce mi-a stîrnit amorul-propriu e trecut în activitatea mea ca într-un memoriu de carieră. Numai scriitor ştiu că oricît aş vrea, orice aş face şi oricît m-aş
stoarce, n-aş putea deveni niciodată, şi de aceea stau cu sfială alături de cei doi prieteni, căci zîmbetele lor mă umilesc puŃin, nu mult, aşa cît s-ar apleca o trestie sub apăsarea vîntului.
Au bunăvoinŃa să se întrerupă din cînd în cînd, într-o convorbire ale cărei date elementare nu le cunosc şi care tocmai de aceea îmi pare nesfîrşit de interesantă, cum erau convorbirile din biroul tatălui meu, cînd se rosteau familiar şi ca în continuare nume care mi se păreau tot aşa de frumoase ca Trebizonda, sau Valdemar, sau Casablanca, numele misterioase ale copilăriei mele. Tovarăşii mei de masă pronunŃau cînd cu indignare, cînd cu „nu e rău" sau „îmi pare că are culoare", nume de scriitori şi reviste, toate împrumutate de la flori şi în genere de la Ńară, care mă fascinau ca toate lucrurile inabordabile. Aş fi vrut detalii dar nu îndrăzneam să le cer, căci nu mi le-ar fi dat, zîmbind cu indulgenŃă, şi mă mulŃumeam cu sonorităŃi muzicale care mă limitau şi mă sileau să-mi recunosc o reală, netăgăduibilă inferioritate.
Eram strîmtorat, eu atît de sigur de mine de obicei, eram nelalocul meu, nu izbuteam să fiu eu, cum nu izbuteşti să ai mersul şi silueta ta dacă Ńi-a intrat o pietricică
în pantof. Am mîncat în silă o farfurie de salată de vinete cu gust de dovleci tocaŃi şi cu untdelemn unsuros, pentru că tovarăşii mei de masă mîncau cu prea multă poftă şi mi s-ar fi părut inconvenabil ca eu să declar că un fel atît de apreciat de ei nu e comestibil.
Au cerut apoi varză cu carne, dar prudent am aşteptat să le-o aducă întîi lor, ca să văd despre ce e vorba. N- am regretat această prudenŃă, cînd am văzut farfuria cu marginile pătate de sos gălbui (poate din pricină că, grăbit, chelnerul aduce mai multe farfurii o dată, puindu-le unele într-altele ca la pension, şi de aceea uneori fundul farfuriei intră
în sosul celei dedesubt, cînd nu şi degetele celui grăbit). De altfel, am făcut rău că am acceptat să mănînc în grădină. întîi că umbra era călduŃă şi iradia, dar, mai ales, fiindcă
la amiază e totdeauna mai cald afară, chelnerul străbate astfel o porŃiune de grădină
prin soarele dogoritor - iar din pricina asta năduşeşte de-i curg mici şiroaie pe tîmple şi la rădăcina nasului. îndeosebi sosurile, sub proiectorul arzător al nămiezii, devin vii şi calde, capătă un fel de materialitate fiartă care te dezgustă. Caut un refugiu de proaspăt şi răcoritor în ape minerale. Dar mai ales varza cu carne de acum mi se pare o monstruozitate culinară; de obicei se face cu carne de purcel mai grasă, ca să fie fragedă, sau cu piept de văcuŃă, în cazul cel mai rău. Oricum, sosul trebuie să fie scăzut, nu ca în cazul de acum, apos şi revărsat, de mai curînd o ciorbă leşioasă de varză, în care au căzut la întîmplare bucăŃi de muşchi cu fibre lungi, ca nişte sfori roşcate, roşii numai într-o parte şi vinete spre negru, cu o pojghiŃă albă, pe cealaltă parte. Prietenii mei mîncau însă cu poftă, îmi adresau întrebări binevoitoare, cu surîsuri protectoare şi mă
