Într-o zi, într-o dimineaŃă luminoasă, cum citeam leneşă încă în pat, a venit şi a intrat, profitînd că era deschis. Am încremenit şi, ca într-un film american din Far-West, privirile a doi duşmani care se examinează brusc din prima clipă ca să-şi cunoască

intenŃiile, iar pe urmă îşi dau familiar mîna, ochii noştri s-au întîlnit. M-am liniştit însă

imediat. D. era trist şi transfigurat. Ochii mici aveau o lumină vagă, iar gura veştedă, un surîs care cobora colŃul stîng al buzelor. Nu era liniştea imobilă despre care Ńi-am scris. A aşteptat să mă liniştesc şi eu, iar cînd a văzut că sunt dispusă să stau de vorbă

cu el, şi-a adus un taburet lîngă căpătîiul meu şi mi-a spus că afară e o vreme de primăvară frumoasă, că toată lumea e pe stradă şi că sunt o leneşă dacă sunt în pat la o asemenea oră, chiar dacă e sărbătoare.

Era simpatic şi-i vorbeam cu plăcere. învîrtea în mînă gînditor o foaie de hîrtie, în timp ce-mi răspundea. I-am cerut să văd ce e şi mi-a arătat-o bucuros. Era o romanŃă

din cele pe care le vînd colportorii prin cafenele, prost tipărită, cu notele greşite şi versurile anapoda. Dar era vorba acolo de un bărbat, care spunea unei femei - chipurile în versuri - „o, te-am iubit întotdeauna şi tu n-ai preŃuit cum se cuvine dragostea mea, dar vei îmbătrîni, toate farmecele se vor duce şi atunci vei regăsi, părăsită de toŃi, pe cel care te-a iubit de cînd era copil şi te va iubi pînă la moarte".

¹ Acest T. nu este o iniŃială cum s-ar părea, căci a devenit un adevărat nume, şi nu ştiu dacă n-ar fi trebuit să fie scris Te. Mi-a lămurit surîzînd, cînd am fntrebat-o, că în aceeaşi clasă a liceului de fete erau două colege cu numele de Măria Mănescu, de altfel verişoare amîndouă, şi atunci fetele le deosebeau numai după iniŃialele părinteşti. Dar Ve şi Te au răms domnişoarele Măria Mănescu şi după ce au sfîrşit liceul, ba pentru intimi chiar după ce s-au măritat

- Am auzit-o aseară cîntată într-o familie (cred că într-o familie de funcŃionari de la poştă, cu fete, unde el se ducea de obicei) şi azi am cumpărat-o.

Era plin de cîntecul acesta şi simŃeam bine că venise să mi-l aducă, nu ca o pledoarie pentru cauza lui, cît ca să încheie firesc o stare sufletească, stăruitoare în el, ca o lumină într-un interior confortabil. Venise la mine mai mult pentru el însuşi, ca să bea tot paharul de vin al coincidenŃei plăcute.

Din cauză că am înŃeles asta nu i-am spus: „dar eu nu sunt o femeie iubită de toată

lumea", ci aşa vag: „Vor fi femei iubite de toată lumea?"

El s-a uitat, surîzînd mirat, în ochii mei: „Tu".

Am primit însă răspunsul acesta măgulitor cu conştiinŃa tulbure cu care desfaci un plic care nu Ńi-e adresat decît din greşeală. M-am întrebat dacă e exact ce spune, sau dacă nu i se pare lui asta, cum ni se pare tuturor că obiectul pe care-l dorim, şi ne e refuzat, e dorit de toată lumea. I-am spus îngîndurată: „łi se pare". M-a privit surprins, cu colŃul gurii fixat într-un surîs, stabilind parcă o concluzie unei lungi discuŃii care n-a avut loc: „E îngrozitor cîŃi bărbaŃi sunt îndrăgostiŃi de tine"...

N-am răspuns nimic, pentru că argumentele lui nu m-ar fi convins. De unde să ştie d că

acei bărbaŃi, şi încă aŃîŃi, mă iubesc cu adevărat, cînd eu nu pot să ştiu măcar despre unul singur, despre *** dacă mă iubeşte sau nu. Am devenit tristă, căci din tot corpul mi s-a adunat un nod, ca un nucleu, în inimă. Am auzit de multe ori spunîndu-mi-se că

sunt iubită în taină de bărbaŃi şi am fost invidiată de asta, ca şi cînd ar fi fost o realitate pentru mine această iubire de a cărei existenŃă nu ştiu, cum nu ştiu să desluşesc realitatea unui singur personaj în toată populaŃia Guatemalei, unde n-am fost niciodată, însă ştiu că există. Dar ştiu un lucru, că *** nu mă iubeşte, că am suferit din cauza lui aproape mortal. Dacă sunt într-adevăr excepŃională, cum de îmi poate prefera pe alta? E

numai joc al întîmplării toată iubirea? Şi dacă într-adevăr el mă preŃuieşte ca pe singura femeie al cărei suflet a stat faŃă-n faŃă cu al lui, atunci pentru ce acum e în braŃele alteia, pentru ce mie mi se întîmplă ceea ce mi se întîmplă, pentru ce el şi eu trăim în medii străine, jucînd acolo o viaŃă definitivă, cînd avem intens şi nevăzut acelaşi suflet ca doi fraŃi siamezi acelaşi pîntec? El are metresă, trăieşte o viaŃă completă fără mine, apare cu femei care joacă rolul de soŃie, de la masa luată în restaurant pînă la camera de dormit; asta poate pînă la moarte, în orice caz acum cînd tinereŃea trece. Ochii mi s-au îngreuiat din nou de tristeŃe, dinŃii au prins buza de jos şi pe urmă am unit sprîncenele în unghi ridicat ca să nu-mi dea lacrimile. O, imposibilă dragoste, suflet fermentat de îndoială, descurajare de „femeie iubită de toŃi bărbaŃii".

Aş fi vrut ca D. să plece, ca să pot sări din pat şi să mă plimb agitată prin casă...

Dar dacă toŃi se înşală? Oare nu i se spune oricărei femei acelaşi lucru? Sau dacă mi se spune numai mie nu-i poate un malenlendu general? S-ar putea să nu fie vorba decît despre o simpatie anume, nu neapărat erotică, şi în privinŃa asta mi-am adus aminte cît de mult m-a neliniştit faptul că, atunci chiar cînd toŃi bărbaŃii musafiri, în aceeaşi casă

cu mine, îmi arătau stăruitoarea şi indiscreta lor preferinŃă, pînă la complimentul definitiv şi brutal, nevestele lor nu erau geloase. Pe urmă, mi se atribuie anumite

„succese" pe care eu ştiu că nu le-am avut. Nu cumva tot ce mi se atribuie e de aceeaşi natură? Aş vrea să fiu însă iubită, dorită definitiv şi numai eu, în toate privinŃele, de toŃi bărbaŃii, numai ca să fiu şi mai preŃuită de *** şi ca să fiu sigură că nu e nimic din tot ce oferă celelalte pe care să nu-l pot oferi şi eu.

Timp îndelungat am rămas pe gînduri, abătută, uitînd de el, cu sufletul ciugulit din cînd în cînd de cîte o întrebare, ca de ciocul unei păsări cenuşii. Pe urmă, ochii împăienjeniŃi, pe care îi întorsesem cum întorci o scrisoare ca să nu-Ńi citească vecinul în

ea, au rămas ca fixaŃi de roşul viu al unor maci de Luchian. E tabloul despre care Ńi-am spus că l-am primit dar de ziua mea şi pe care n-am vrut să Ńi-l arăt ca să fac un act de voinŃă. Cu chenar de lemn negru, l-am fixat pe peretele din faŃa patului pentru că roşul fraged şi catifelat al petalelor îmi limpezeşte privirea somnoroasă dimineaŃa cînd mă

scol, de pot ceti ora la ceasornicul de alături de el. łi-am spus, de altfel, că în odaia de dormit, văruită alb şi cu vreo două dungi aurii, nu e decît divanul alb, scăzut şi vast, tabloul de Luchian, ceasornicul şi, la căpătîi, o măsuŃă albă pentru becul cu abajur de faianŃă ca să pot ceti seara. încolo nimic. Nici covoare pe parchetul lucios ca o oglindă

de stejar, nici o mobilă de-a lungul pereŃilor goi, de se vede şipca de stejar care măsoară

lungimea podelei jos, nici draperii la fereastră - nu e nici un pericol de vecini - de poate năvăli lumina prin amîndouă ferestrele, aşa că, dimineaŃa înainte de a trece în camera de baie, iau mai întîi, respirînd puternic, o adevărată baie de lumină.

Cînd mi-a întîlnit privirea, pe care o spiona probabil, D. mi-a surîs scuzîndu-mă cu indulgenŃă. I-am cerut voie să mă îmbrac şi s-a grăbit să-mi dea dreptate, tresărind. Şi-a luat apoi notele şi s-a îndreptat spre uşă.

- Trec în salonaş pe divan şi te aştept pînă te îmbraci.

Aştepta cu privirea întrebătoare.

- Dar îmi iau întîi baia!?

I s-au strîns trăsăturile feŃei, iar ochii şi-au pierdut lumina egală pe care o aveau.

- Te aştept oricît vrei, citesc ceva - şi brusc, ca şi cînd ar fi călcat strîmb - sau poate trebuie să vie cineva...

Întrebarea era stupidă şi-mi dovedea că D. iar s-a tulburat, că e un aparat care funcŃionează anormal.

- Nu, n-aştept pe nimeni, dar dimineaŃa îmi place să fiu singură în toată casa, să

trec în voie dintr-o cameră într-alta, să am astfel impresia că m-am închis ca să nu fiu tulburată. Exact aş fi vrut să-i spun că vreau să am impresia că e o zonă în care sunt inaccesibilă celorlalŃi... oricui.

- Uite, plec imediat, nu te speria, că nu rămîn să te văd goală, şi, spunînd asta, era din nou vulgar şi în intenŃie şi în glas.

Dar în cadrul uşii albe s-a oprit, şi-a frămîntat buzele ca şi cînd ar fi luat o hotărîre definitivă şi pe urmă a revenit lîngă căpătîiul meu. Mi-a pronunŃat numele cu o voce muzicală şi înmuiată în lacrimi:

- Nu e nimic pe lume, nu pot face nimic ca să mă poŃi iubi puŃin? E cu adevărat imposibil?

Întrebarea lui mi s-a părut frumoasă ca un zbor de pasăre şi i-am zîmbit. A zîmbit şi el ca un pacient care zîmbeşte unui doctor. Am întors faŃa spre perete însă, ca să evit un răspuns. Cînd mi-a luat mîna să mi-o sărute, a lui era leşinată şi călduŃă, ca a unui bolnav de anemie.

T.

I

I I

I I

Luni de zile n-am mai ştiut nimic despre el. Mă întrebam uneori ce s-a făcut - mi se pare că te-am întrebat şi pe dumneata despre el - cred că pe jumătate bucuroasă că nu mă mai sîcîie cu stăruinŃele sale, pe jumătate oarecum neliniştită că s-ar putea să fiu uitată de cineva pentru care ani de zile am fost sensul vieŃii lui, devenită acum indiferentă ca un astru care s-a răcit. Mi se părea că asta ar fi pentru mine însămi o dovadă că într-adevăr poate înceta cineva să mă iubească şi că deci ar putea veni o zi cînd pentru *** aş fi o femeie ca oricare alta, pe care o laşi pe stradă să treacă fără s-o opreşti, adică fără să socoti întîlnirea cu ea un mic eveniment.

Într-o seară, la Teatrul NaŃional, venisem înadins s-o văd pe Lucile jucînd şi-mi era ciudă pe d-ta că ai refuzat să vii s-o asculŃi, pretextînd că te indispun actriŃele care debutează în piesele în versuri. Ea, săraca, stăruise să te fac să asişti la spectacol şi cred că a considerat ca un eşec al meu faptul că nu te-am putut convinge să vii, dar refuzul d-tale n-a fost fără un soi de epilog. Alături de mine, cîteva fotolii mai la dreapta, era D., întovărăşit de o fată drăguŃă, dacă vrei, dar amîndoi deplasaŃi parcă la fotoliul de orchestră, ca doi eroi din teatru care trebuie să ia din sală parte la acŃiune. Nu părea deloc surprins cînd m-a văzut, şi asta m-a enervat puŃin, pe urmă am observat că

vorbea cu insistenŃă şi cu o falsă căldură cu prietena lui. După un timp, ca şi cînd s-ar fi topit în mine o pojghiŃă sufletească, m-am simŃit uşor înduioşată şi m-am hotărît să fac un foarte ciudat soi de serviciu amicului meu. L-am chemat - şi a încremenit cînd a văzut semnul mic pe care i l-am făcut - iar pentru că a trebuit să aştept puŃin pînă să mă

poată asculta, căci după privire simŃeam că îi vîjîie urechile, l-am certat, cu intenŃie, tare, ca să audă fata care îl întovărăşea că m-a uitat cu desăvîrşire şi că nu a venit să mă vadă.

Cu coada ochiului am căutat să ştiu dacă ea ascultă şi am văzut-o urmărindu-ne uimită.

Aş fi vrut cu stăruinŃă ca această atenŃie a mea să-i ridice lui acŃiunile de cuceritor asupra ei, căci cu sinceritate aş fi fost mulŃumită ca o femeie să-l iubească, să-i dea ceea ce nu-i pot da eu, dar asupra iubirii lor, acomodată în lumea posibilităŃilor, să planeze, superioară ca un vis irealizabil, pasiunea lui pentru mine. D. era atît de fericit că toate zbîrciturile feŃei îi dispăruseră, întinse de un val de sînge, gura i se umezise şi ochii îi rîdeau mai învioraŃi. In antractul următor am primit însă prin omul de serviciu un bileŃel al Lucilei prin care remarca mirată lipsa d-tale, îmi închipuisem eu că ai ei erau ochii care cercetau neliniştiŃi prin gaura practicată în cortină şi, declarîndu-se mulŃumită

că D. e în sală, mă ruga stăruitor să-i cer lui să scrie cîteva rînduri despre debutul ei, la gazetă, căci se vede că ea îl crede gazetar influent. Mi s-a oprit o clipă sîngele sub piele; am avut pentru mine însămi un gest de dezolare. Mi-am spus, vorbind în gînd ca un desen pe aceeaşi culoare, că pentru nimic în lume nu aş putea să cer lui D. un serviciu, acum după ce fusesem prietenoasă cu el. Un surîs dăruit e un lucru prea frumos ca să