Fizica ne Ńine acelaşi limbaj ca şi astronomia. Căci independent de orice consideraŃie astronomică, principiul general al fizicii, cunoscut sub numele de a doua lege a termodinamicii, prezice că universul nu poate avea decît un singur sfîrşit, o „moarte termică", atunci cînd energia totală a universului va fi distribuită uniform şi cînd toată substanŃa sa va avea aceeaşi temperatură. Temperatura aceasta va fi însă
atît de joasă, că va face imposibilă orice viaŃă. N-are importanŃă pe ce cale se va ajunge la această stare finală; toate drumurile duc la Roma şi sfîrşitul călătoriei nu poate fi altul decît moartea universală.
Dar atunci la atîta se reduce viaŃa? A cădea aproape din greşeală într-un univers care n-a fost făcut pentru viaŃă şi care, după toate aparenŃele, îi e complet indiferent sau chiar hotărît ostil. A rămîne cramponaŃi pe un fragment de fir de nisip pînă ce frigul morŃii ne va fi nimicit; a ne pavana un răstimp de o oră pe teatrul nostru minuscul, ştiind foarte bine că aspiraŃiile noastre sunt toate condamnate la un eşec final şi că tot ce vom fi făcut va trebui să piară împreună cu rasa noastră, lăsînd universul ca şi cînd noi n-am fi existat?
Astronomia pune întrebarea, dar cred că răspunsul trebuie să-1 cerem fizicii. Căci astronomia poate să ne demonstreze aranjamentul actual al universului, vidul şi imensitatea spaŃiului şi neînsemnătatea locului ce-l ocupăm noi într-însul; ea poate chiar să ne spuie cîte ceva şi despre natura schimbărilor produsă de trecerea timpului. Dar trebuie să pătrundem adînc în natura fundamentală a
lucrurilor înainte de a putea spera un răspuns la întrebarea noastră. Iar aceasta nu mai Ńine de domeniul astronomiei; dimpotrivă, ancheta aceasta ne duce de-a dreptul în inima fizicii moderne."
Fragmentul de mai jos e scos din celălalt articol împrumutat de Bulgăran, publicat într-o mare revistă franceză, şi intitulat EvoluŃia e oare revolută?
„FiinŃele vii sunt departe de a fi toate capodopere. Cum notase deja Theophraste d'Eresos, sunt în natură multe lucruri rău făcute, sunt multe note false în pretinsa «simfonie a adaptărilor», care ar fi lumea animată.
Se cunosc animale care se împiedică în ghearele lor prea lungi, altele care pot abia să se mişte, abia să mănînce, sau abia să se reproducă; în sfîrşit, animale atît de defectuoase şi de greşit făcute, cît pot să
fie, aşa cum sunt ele. NedinŃatele şi cetaceele sunt, spune Guye'not, «colecŃii de monstruozităŃi»; furnicarul merge greu pe cioatele lui cu gheare. Mezoplodonul are dinŃi mediani şi îndoiŃi înăuntru, care îi închid aproape cu totul gura; Leneşul are gheare aşa de mari, că nu poate să meargă şi e silit să rămîie agăŃat de ramurile arborilor.
Iată păsări dăruite cu ciocuri straniu de incomode: Rhyncops, a cărui mandibulă inferioară întrece cu mult pe cea superioară; Anastomus, cu ciocul deschis, Cataoul, cu ciocul prea masiv, Avocetta, cu ciocul prea subŃire. Iată tritonii Molge, Waltilii şi Tylotriton, ale căror coaste sunt aşa de ascuŃite, că le găuresc pielea. Iată Cetoniile crematoşilide şi clavigeride, pe care o gură prea astupată le face incapabile să trăiască fără ajutorul furnicilor. Iată fluturi, frigani şi efemere care n-au trompă. Iată larve de monstrilide lipsite de tub digestiv. Alături de aceste fiinŃe, care abia trăiesc, iată încă fiinŃe baroce prevăzute cu structuri fanteziste inutile şi jenante: Rhynchophores, cu gîtul peste măsură de mare, Macrophtalmes, cu ridicole peduncule oculare, Sophonyophore, cu uimitoare excrescenŃe frontale, Acanthocines, cu antene nedefinite.
În prezenŃa acestor creaturi schiloade, pocite, caricaturale, cum să nu convii cu ipoteza mutaŃionistă care face să iasă lumea vie dintr-o serie de îmtîmplări greu cenzurate de moarte ?"
E P I L O G
II
Povestit de autor
De la întîlnirea din dreptul Cercului Militar, cînd, arătîndu-mi o trecătoare banală
şi gîndind la poetul nefericit, Fred Vasilescu simŃise un gol în propria lui existenŃă, nu ne mai întîlnisem. Ades îi telefonam ca să văd dacă îşi Ńine făgăduiala dată.
Pînă la începutul lui octombrie, nu se decisese să-mi scrie întîmplarea aceasta, din august, care-l tulburase atît.
- Poimîine e 1 octombrie... încep la 1 octombrie.
I-am arătat că acesta e pretext de şcolar leneş... Numai şcolarii lăsători, leneşi, se decid să înveŃe bine „începînd în ziua întîia a trimestrului", sau îşi fac frumos temele numai cînd inaugurează caiete „noi".
- Poate că e adevărat... Dar mai e şi altceva... E un reprezentant al unei fabrici engleze de avioane în Bucureşti şi trebuie să mă ocup de el. La sfîrşitul lunii pleacă...
într-adevăr s-a apucat să scrie. Mi-a arătat, tot la telefon, că „merge greu". Că frazele se fac mai mari decît ar vrea el, şi-şi încurcă pro-poziŃiunile. I-am recomandat procedeul excelent al parantezelor şi, la nevoie, al frazelor fără sfîrşit. A rîs şi mi-a promis că aşa o să facă.
Pe la jumătatea lunii ne-am întîlnit la curse. Cîştigase un premiu însemnat cu un cal în care pusese mari speranŃe şi era aproape fericit... Venind de la cîntar, după cursă, distrat de bucurie, m-a luat de braŃ şi mi-a spus că „trebuie" să ne întîlnim, că vrea să-mi vorbească... Era oarecare incoherenŃă în tonul lui, din pricină că era aşteptat de un grup de tinere doamne, şi eu îl Ńineam în loc. Dar pentru că mi se părea totuşi că într-adevăr vrea să-mi vorbească, am stăruit.
- Cum merge subiectul?
Fluid, plutind deasupra momentului...
- Nu ştiu... dacă e bine sau rău... Nu-mi dau seama dacă-Ńi va fi de folos, dar de-abia aştept în fiecare zi să mă văd în odaia mea de lucru,la masa de scris... E o adevărată
voluptate... DimineaŃa nu scriu, numai zbor... Cum sfîrşesc masa, de la restaurant mă
duc de-a dreptul acasă... între 3 şi 9 seara, căci numai atîta scriu pe zi... nu sunt acasă
pentru nimeni... De multă vreme n-am mai fost atît de mulŃumit... Ascultă, „trebuie" să-Ńi vorbesc... Dă-mi mîine un telefon... Şi făcînd un gest puŃin pripit: Nu cunoşti pe doamna Demetriade?... Hai să te prezint... Am în|eles că bănuia că îl Ńiu în loc anume ca să mă prezinte, cum fac unii vizite riscate în timpul mesei, şi am refuzat, mulŃumindu-i.
M-a bătut cineva pe umăr şi ra-am întors. E un fost colaborator al ziarului Le Progris, de cîteva ori deputat, care m-a apostrofat, amical şi mirat:
- Eşti prieten cu Fred Vasilescu?...
Destul de surprins am fost eu de această mirare.
- Da... e un prieten foarte agreabil...
- Ei, ce spunea?... Era radios că a luat două sute de mii de lei?
M-a luat de braŃ, protector şi cordial, şi am pornit spre ghereta albă şi spînzurată a potoului... Deşi era o zi de toamnă frumoasă, cu albastrul înalt, era lume puŃină... Mai mult obişnuiŃii, ca să zic aşa...
M-a surprins acreala cu care fostul deputat şi secretar general m-a întrebat despre prietenul meu.
- Cred că dacă Fred Vasilescu ar urmări să cîştige., bani... în primul rînd n-ar Ńine grajd de cai de curse, nu?
Mi-a răspuns cu un ton indiferent şi ironic:
- Crezi?
- Cum să nu cred... Un grajd de curse costă şi nu aduce nimic. Mi-a repetat automat şi poros:
- Crezi?
